Hamlet - caracterizarea personajului

Hamlet - caracterizarea personajului

Locul in literatura univesala si in opera lui Shakespeare

unul din cele mai faimoase personaje din literatura universala, comparabil ca notorietate cu marii eroi ai mitologiiilor antice;

- "autor" al unor replici celebre care au ramas in memoria generatiilor de cititori sau spectatori ai piesei: "E ceva putred in Danemarca", "Vorbe, vorbe, vorbe,", "O, slabiciune, ti-e numele femeie!" etc..

- un personaj emblematic pentru opera lui Shakespeare, ilustrand tendinta dramaturgului spre realizarea unor personaje de mare complexitate prin a caror evolutie dramatica pune cititorilor grave intrebari asupra sensului vietii si a destinului omului in lume;

- evident, personajul principal al piesei careia ii imprumuta si numele, a carei actiune si al carei conflict sunt in intregime rezultatul strategiilor pe care le gandeste pentru a-l demasca si pedepsi pe ucigasul tatalui sau.

Identitatea personajului

printul al Danemarcei, un tanar plin de virtuti, model de curtean, ostean exemplar, inteligent, cu o educatie aleasa, asa cum il caracterizeaza iubita sa Ofelia intr-un fragment semnificativ in care ii deplange nebunia: "Ce minte-aleasa se destrama-aici!/ El, ochi si grai si spada totodata,/ Curtean si carturar si-ostas. Nadejdea/ Si floarea-acestei mandre tari. Oglinda/ Si pilda frumusetii-n chip si port./ El, pilda tuturor, s-a prabusit." (caracterizare directa facuta de alt personaj);

- ramas fara tata, fostul rege al carui nume il poarta, traieste la curtea in castelul Elsenor, alaturi de mama sa care la scurt timp dupa moartea sotului se casatoreste cu fratele acestuia, noul rege al Danemarcei.

Trasaturi, ilustrari, mijloace de caracterizare evidentiate in evolutia personajului

- La prima intrare in scena apare profund indurerat de moartea tatalui sau: "Nici mantia-mi intunecata, nici/ Vesmantu-ndatinat, de mare doliu,/ Nici furtunosul rasuflarii hohot/ Nestapinit, si nici izvorul plin/ Al lacrimilor, nici mihnirea fetei/ Cu fel si chip de semne-ale durerii/ Nu-s in masura sa m-arate lumii/ Asa cum sint. Acestea pot sa para/ Fatarnicii ce sint la indemina/ Oricarui om. Dar ce e-n minte-ntrece/ Tot ce se vede. Celclalte-s doar/ Gateli ale durerii si-amagiri." (autocaracterizare) - trasatura subliniata si printr-o replica a mamei sale: Dezbara-te de portul tau cernit,/ Hamlet, iubite, si prieteneste/ Te uita l-al tau rege. Nu cata/ Cu genele necontenit plecate/ Pe nobilul tau tata in tarina./ Asa e dat. Tot ce traieste moare,/ Tu stii, trecind prin viata-n vesnicie."

- Dezamagit de casatoria grabnica a mamei sale, considerand-o incest si profanare a memoriei tatalui sau, totusi se arata docil la incercarile regelui si ale reginei de a-i castiga bunavointa, acceptand sa renunte la studii si sa ramana alaturi de ei la Elsenor; isi exprima dezamagirea prin replici taioase in care ironia, sarcasmul sau chiar cinismul tradeaza in acelasi timp subtilitatea unui tanar educat care stie sa se foloseasca de forta cuvintelor: "Economii, Horatio, economii!/

Fripturile ramase de la praznic/ Au fost aduse reci la masa nuntii."; "unchiul care mi-e tata si mama care mi-e matusa se insala." (caracterizare indirecta prin vorbele personajului) - trasaturi evidentiate din plin ulterior, in scenele in care, disimuland nebunia da replici prin care isi surprinde interlocutorii pentru a le ghici vulnerabilitatile sau vinile ascunse, cum ar fi replica data lui Polonius: "POLONIUS: Marite stapine, imi iau cu plecaciune bun ramas. HAMLET: Nici nu poti, domnul meu, sa-mi iei ceva de care sa ma despart mai bucuros, in afara de viata mea, de viata mea, de viata mea." - personaj care de mai multe ori se arata surprins de replicile printului "POLONIUS (aparte) Oricit ar parea ca e nebunie ceea ce spune, e totusi o nebu­nie bine chibzuita".

- Adevarata natura si complexitatea personajului se evidentiaza dupa intalnirea cu duhul tatalui sau de la care afla ca a murit ucis de fratele sau, unchiul lui Hamlet

- Isi asuma destinul pe care duhul parintelui i l-a prezis ("Si-ti va fi dat sa ma razbuni"), si va actiona in continuare condus de sentimentul datoriei exprimat mai intai direct in fata umbrei regelui ("Sa nu te uit? Pe tine!/ Cat timp in globu-acesta ratacit/ Va dainui aducerea aminte,/ Sarmane duh, n-am sa te uit! Voi slerge/ Din amintire orice dor marunt,/ Tot ce-am aflat din carti, invataturi/ Si chipuri, cercetate-n tinerete,/ Si fara-amestec cu-alte griji de rand/ Trai-va singura porunca ta") si ilustrat apoi prin puterea de a-si asuma toate urmarile dramatice si toata suferinta care decurge din indeplinirea acestui destin: isi compromite demnitatea prefacandu-se nebun, sacrifica dragostea Ofeliei pentru a-i determina pe ceilalati sa creada ca a innebunit din dragoste (caracterizare indirecta prin faptele personajului)

- Rational si inchinat mai degraba spre cugetare si analiza decat spre actiune, are nevoie de certitudini si de aceea nu actioneaza urmandu-si instinctual setea de razbunare, ci pune la cale un plan minutios care sa-l conduca spre descoperirea adevarului: mai intai disimuleaza cu rafinat talent histrionic nebunia, apoi se foloseste de actori pentru a-l confrunta pe presupusul criminal cu scena propriei crime: "Rogu-te,/ Pe cind vei urmari desfasurarea,/ Din rasputerea sufletului tau/, Pindeste-l pe-al meu unchi. Si dac-ascunsa/ Nelegiuire nu va fi stirnita,/ Ca un vinat, de-anume amanunte,/ Atunci e necurata aratarea/ Pe care am vazut-o amindoi,/ Iar ale mele-nchipuiri sint negre/ Precum cuptorul lui Vulcan. Ia seama/ La el, ca ochii mei nu-l vor slabi,/ Si-apoi ne vom impartasi gindirea,/ Sa talmacim infatisarea lui."

- Dupa ce reactia regelui il pune in fata certitudinii crimei, ramane totusi ezitant, dar isi face amare reprosuri pentru lipsa lui de decizie: "De ce mai stau pe ginduri, cind un tata/ Ucis si-o mama pingarita sint/ Indemn pentru-al meu gind si pentru singe. / Si las s-adoarma tot, pe cind privesc - /Spre-a mea rusine []O, de-azi nainte, gindurile-mi pline / Sa-mi fie, ori de singe-ori de rusine.".

- Inteligenta, latura rationala, subtilitatea gandirii si a vorbirii sunt dublate de o permanenta inclinatie spre meditatie; fire reflexiva, isi pune cele mai grave intrebari despre natura umana, despre sensul existentei, despre libertate si limitele cu care ne confruntam, toate exprimate in cateva celebre monologuri ale personajului. Cel mai cunoscut apare in actul al III-lea al piesei si este o culme a geniului poetic shakespeareian. Pe fondul experientei profund traumatizante prin care trece, tanarul print, adevarat om al Renasterii, isi pune cu tot curajul unei gandiri libere de orice prejudecati marea intrebare A fi sau a nu fi. Sub semnul acestei dileme se naste o intreaga dezbatere despre sensul vietii si despre caile pe care, confruntati cu destinul, le putem urma. Nici un raspuns definitiv nu inchide acest monolog. Se pune problema sinuciderii si se aduna argumente care s-o indreptateasca: "Sa mori, sa dormi nimic mai mult. Sa stii/ Ca printr-un somn poti pune-odata capat/Durerii sufletesti si-atitor chinuri". Dar "spaima de ceva de-apoi" este invocata pana la urma impotriva a tot ce ar putea justifica o asemenea solutie. Se pune in balanta calea resemnarii si cea a infruntarii destinului: E oare mai de lauda sa suferi/ in sinea ta, sagetile si prastia/ Norocului vrajmas, sau mai degraba/ Sa te-narmezi in fata unei mari/ De zbucium si prin lupta s-o rapui?". Suntem invitati la o meditatie plina de sugestii asupra naturii noastre de fiinte inzestrate cu ratiune, asupra raportului intre gandire si fapta: "Si cugetul ne schimba-n bieti misei,/ Incit firescul chip al hotaririi/ Sub raza slaba-a gindului paleste". Alte replici pline de profunzime intregesc aceasta dezbatere despre sensul vietii si despre natura umana: "O, Doamne ! As putea fi inchis intr-o coaja de nuca si sa ma socotesc un rege al vazduhului nemarginit, numai de n-as avea visuri rele." - cuvinte care spun ca ceea ce ne limiteaza si ne constrange nu vine din afara noastra, ci chiar din noi insine (acele "vise rele", adica acele zone tenebroase ale sinelui nostru in care se aduna vinile, remuscarile, spaimele) si ca o constiinta impacata cu sine insusi, nu poate fi incorsetata de nicio constrangere exterioara, nici chiar de o "coaja de nuca".

Personaj tragic - personaj dramatic [Vezi caietul.]