Motivul metamorfozei, Motivul metamorfozei in basmele turco-tatare

Motivul metamorfozei, Motivul metamorfozei in basmele turco-tatare

Aflandu-se la rascrucea mai multor civilizatii, popoarele nomade turco-tatare si-au faurit in decursul vremilor un mozaic folcloric interesant, purtator de obiceiuri si credinte izvorate din mitologia samanista, indiana, persana si impletite cu elemente din traditiile semintiilor cu care au venit in contact.

Basmul turco-tatar, prin bogatia de datini stramosesti, prin complexitatea psihica a personajelor, varietatea de motive si frumusetea coloristicii locale, se situeaza la nivelul si pe directiile tematice ale basmului universal, impunandu-se ca o reala valoare in patrimoniul folcloric al umanitatii. Particularitatea basmelor turcice consta in modul aparte de valorificare a fiecaruia din aceste elemente componente, in conformitate cu specificul national determinat de teritoriu, limba, traditie si configuratie sufleteasca.

Fictiunea, fantasticul, reprezentarile frumosului exprima, de fapt, credintele religioase, relatiile dintre oameni, gradul lor de cultura, basmul afirmandu-se in felul acesta ca exponent spiritual al unui moment istoric. "Basmul - scrie G. Calinescu - este o opera de creatie literara cu o geneza speciala, o oglindire a vietii in moduri fabuloase []". Este "un gen vast, depasind cu mult romanul, fiind mitologie, etica, stiinta, observatie morala" .

Intre coordonatele basmului fantastic, metamorfozele care se repeta obsedant, sub diferite aspecte, devenind motive permanente in compozitia basmului, constituie elemente fundamentale, ce "reprezinta toate domeniile naturii intr-o continua mobilitate" . Seria transformarilor perpetue din tesatura basmelor isi are radacinile in mitologii si superstitii primitive, in animismul care identifica natura umana cu cea animala, admitand, conform metempsihozei, transmigratiunea sufletului omenesc in fiinte si lucruri: in animale, plante, fenomene ale naturii si lucruri neinsufletite.

Motivul metamorfozelor din basmele turco-tatare, tinand seama de conjunctura istorica, poate fi considerat ca descinzand din metempsihoza de sorginte indiana; este firesc ca legaturile istorice dintre turcii mahomedani si indieni sa fi determinat intrepatrunderea credintelor si a culturilor acestor popoare. In anul 1192 turcii intemeiaza un stat mahomedan in India de nord, cu capitala la Delhi. Ca urmare a convietuirii turco-tatarilor cu semintiile indice, care atinsesera un grad de cultura superior celui realizat de neamurile mahomedane, in creatia orala a celor dintai, amprenta filozofica, religioasa, a populatiei indiene, rolul ei civilizator devin evidente.

Cele mai importante conceptii ale Indiei ilustreaza atitudinea omului fata de lume, a omului supus universului. Ganditorul budist considera realitatea inconjuratoare o simpla aparenta pentru care, din dorinta de a o depasi, este necesara integrarea omului in samsara, in curgerea vietii universului. Teoria filozofica a transmigratiunii sufletelor reprezinta o dovada graitoare a conceptiei indiene despre lume, conceptie care transpare lesne observabila in intreaga creatie orala si scrisa indiana, fireste, si in oricare alta cultura venita in contact cu ea.

In India, credinta in metempsihoza este atestata inca din sec. IV i.e.n.. Ea serveste la explicarea existentei binelui si a raului, a inegalitatii conditiilor umane si constituie baza ierarhiei sociale. Metempsihoza fundamenteaza mizeria existentei materiale si relativitatea ei. Omul se degaja de materie si-si castiga eliberarea spirituala fie prin ascetism, fie prin cunoasterea intelectuala a acestei relativitati. In brahmanism cunoasterea se realizeaza prin identificarea cu absolutul. Mantuirea consta in intoarcerea in Brahma, spiritul, esenta luminii, a zeilor si a oamenilor, puterea care cuprinde in sine tot ce exista. Omenirea, in loc sa se apropie de el prin cunoasterea si intelegerea doctrinei vedice, se departeaza din zi in zi tot mai mult. De aici necesitatea ca omenirea sa-si ispaseasca pedeapsa pentru instrainarea de Brahma si necesitatea intoarcerii ei in Brahma. Aceste cerinte sunt realizabile prin peregrinarea sufletelor, care urmeaza firul circuitului anterior, trecand prin lucruri neinsufletite, prin toate formele vietii animalice, ajungand la om si apoi la Brahma.

Basmul fantastic devine tributar credintei religioase in metempsihoza prin motivul foarte productiv al metamorfozelor, care explica in substrat legatura indisolubila om-univers. Metamorfoza, unul dintre procedeele esentiale cu care opereaza basmul, constituie o marturie in plus a existentei unui fond de idei comun intregii omeniri, precum si a posibilitatii transmiterii valorilor superioare de la un popor la altul, prin contact direct sau indirect.

Lazar Saineanu considera ca tipul clasic al metamorfozelor este Proteu, dumnezeiescul fiu al lui Neptun, care a primit darul de a imbraca orice forma. Cand a unui flacau, cand a unui leu sau mistret, cand a unui sarpe sau taur, cand a unui arbore sau a unei stanci si cand a unei ape sau flacari mistuitoare"[3].

In conformitate cu teoria filozofica a metempsihozei, schimbarile fizice pe care le sufera personajele basmelor sunt variate, pornind de la materia anorganica si strabatand toate formele materiei organice. In basmele popoarelor turcice, zoomorfismul fiintelor umane ca pedeapsa pentru nesupunere din razbunare sau din vointa proprie, este foarte bine reprezentat si depinde in continut de credinta oamenilor in migratia sufletelor, de credinta lor antropologica in farmece si vraji. Transformarea omului in animal se afla in stransa legatura cu durata blestemului sau a vrajitoriei si se destrama odata cu ele, fiinta metamorfozata avand posibilitatea revenirii la starea initiala de om. Tinand seama de distinctia facuta de George Calinescu pentru basmele romanesti, vom incerca sa ilustram in cele ce urmeaza tipul de metamorfoza om-animal prin metamorfoza propriu-zisa, determinata de o forta magica exterioara personajului supus transformarii[4].

Astfel, in basmul tatarilor din Kazan, Padisahul si vizirul , blestemul, mijlocul prin care se produce metamorfoza, se afla in afara personajului preschimbat. Cauza transformarii o constituie razbunarea: padisahul ucide zmeii cu care sotia sa isi petrecea noptile in pacat, fara stirea lui. Fiinta supusa metamorfozei este omul. In primul caz barbatul, ucigasul zmeilor, care este transformat in caine, in al doilea caz femeia, sotia necredincioasa care este transformata in iapa. Asadar, are loc aici o dubla schimbare, suferita de personaje diferite, dar avand la baza o singura cauza si un singur procedeu.

Tot prin blestem se produce si preschimbarea fetei in balaur din basmul crimeean Fata de bumbac si Natafleata ; in momentul implinirii blestemului, care consta in mentinerea de catre fata a chipului de balaur pana la ivirea celui dintai voinic care o va cere de nevasta, are loc destramarea vrajilor si revenirea la starea de om. Obiectul metamorfozarii si in acest basm, ca si in primul, il constituie omul, iar rezultatul sau animalul, de asta data insa nu un animal domestic, ci unul de provenienta fantastica, de mit. Preschimbarea femeii adultere in iapa naravasa, a sotului credincios in caine, tovarasul omului, a fetei frumoase in balaur, zeitate mitologica a aerului, este o dovada expresiva a bogatiei si plasticitatii fanteziei populare turcice.

De remarcat ca metamorfoza prin blestem a unei femei in iapa, a unui barbat in caine si a unei fete in balaur este inexistenta in basmele romanesti. De obicei, la romani, feciorul de imparat este acela care se transforma in balaur si nu fata . In basmele romanesti, barbatul se metamorfozeaza in sarpe , in purcel , dar nu in caine, iar femeia se transforma in broasca testoasa .

George Calinescu observa in Estetica basmului posibilitatea metamorfozarii omului cu ajutorul unei forte exterioare lui, nu numai prin blestem, ci si prin baut sau printr-un aliment magic . Situatia se intalneste si in basmele tataresti din Dobrogea, explicandu-se, poate, prin influenta directa a folclorului romanesc; ea exista insa si in basmele turcice de pe teritoriul U.R.S.S., avand acelasi punct de plecare, transmis de asta data prin filiera ruseasca. In basmul dobrogean Stufarisul , o fetita inghite cateva picaturi de apa dintr-o fantana vrajita si pe loc se transforma in ied. In basmul ungur Pataniile lui Tahir , tanarul Tahir, mancand din merele a patru pomi intalniti in drum, sufera trei tipuri de metamorfozari, transformandu-se, rand pe rand, intr-un marabu, intr-un cal, intr-o fata si revenind apoi la ceea ce a fost.

Omul poate deveni animal si prin proteism . In basmul azerbaidjan Printesa cea fara de grai intalnim o metamorfoza simpla efectuata prin proteism de catre marele vrajitor, procesul avand ca rezultat transformarea acestuia intr-un animal real si in acelasi timp fantastic - un iepure de aur. Metamorfoza vrajitor-iepure de aur este inexistenta in basmele romanesti. Ea reprezinta un motiv specific basmelor turco-tatare, marele vrajitor facator de minuni si fapte bune fiind un personaj de origine veche samanista. Tot asa se intampla si in basmul din Altai, Fiica batranului Olecsin , in care batranul, neavand feciori, trimite la razboi pe una din fetele sale. Pentru a le incerca istetimea si curajul, batranul tata se preschimba in lup sau maral, asteptandu-si fetele, sub aceasta noua infatisare, la Temir taiga . Motivul tatalui deghizat in fiara este foarte productiv in basmul romanesc. "Imparatii batrani au adesea aceasta putere - spunea George Calinescu -, imparatul cu trei fete se face zmeu si-si ameninta fetele la podul de arama, de argint si de aur. Apoi, se da de trei ori peste cap si redevine om .

Asadar, in cadrul tipului de metamorfoza om-animal, transformarea omului se savarseste cu ajutorul unor factori exteriori lui, ca: blestemul, bautura, alimentul magic, ori prin mijlocirea puterilor omului. In prima situatie, cauza care duce la metamorfoza este fie razbunarea, asa cum se intampla in basmele Padisahul si vizirul sau Fata de bumbac si Natafleata, fie intamplarea, ca in basmele Stufarisul, Pataniile lui Tahir. In cea de-a doua situatie, metamorfoza este pricinuita de dorinta personajului, care-si schimba infatisarea pentru a fi de folos cuiva sau la ceva, ca in basmele Printesa cea fara de grai sau Fiica batranului Olecsin. Atat in primul caz, cat si in cel de-al doilea, elementele fenomenului de metamorfoza sunt alcatuite din obiect (oamenii) si rezultat (animalele, fie domestice, fie salbatice), in functie de continutul preschimbarii si al simbolului ce-l poarta.

In basmele turco-tatare, transformarea omului in animal nu constituie intreaga structura a basmului, aceasta reprezentand doar un simplu episod, introdus in scopul pedepsirii raufacatorilor sau al intrajutorarii celor slabi, spre deosebire de basmele romanesti in care motivul metamorfozei constituie, de obicei, intreaga osatura a naratiunii.

Tipul Amor si Psyche si tipul Melusina din ciclul pasarilor sau om-animal, dupa clasificarea lui Lazar Saineanu din Basmele romane, se caracterizeaza prin locul central pe care-l ocupa motivul metamorfozei, unde personajul principal ziua apare in chip de animal cu grai omenesc, iar noaptea in chip de om. Pot fi citate pentru exemplificare variantele muntenesti: Porcul fermecat, Fat-Frumos si fata negustorului, Dovleacul, Fratele bucatica, variantele ardelenesti: Sarpele, Uitatul, Feciorul mosului, variantele moldovenesti: Povestea porcului, varianta bucovineana: Petrea Fat-Frumos si zanele, Psyche .

Tipul acesta de metamorfoza. in jurul careia este brodata intreaga actiune a basmului, de la faza de copilarie a "animalului", cules de pe drumuri de doi batrani, la casatoria lui si de la preschimbarea in om in timpul noptii pana la arderea pielii de animal si revenirea definitiva la infatisarea de om, se regaseste in basmele neogrecesti , albaneze , sarbesti , sasesti , tiganesti , rusesti si in diverse povesti florentine, gascone, bretone, portugheze .

Procesul transformarii poate fi si invers, de la animal la om. De asta data, obiectul metamorfozarii il constituie personajul animalier, de exemplu sarpele din basmul azerbaidjan Tahta Kligi , iar rezultatul sau este omul, in basmul nostru tovarasul de drum al feciorului de imparat. Instrumentul cu ajutorul caruia se realizeaza transformarea este propria forta magica a animalului. Cauza metamorfozei o constituie recunostinta fata de om. In basmul sus-citat, sarpele transformat in om nu este altul decat sarpele insetat caruia padisahul ii daduse sa bea apa din papucul sau. Dorind sa rasplateasca binele ce i se facuse candva, sarpele cu infatisare de om devine prietenul devotat al feciorului de imparat, ajutandu-l in cele mai grele imprejurari.

Animalele au deci puterea de a capata si chip si grai omenesc. Ele sunt tovarasii sau dusmanii omului. Pot ajuta sau pot distruge omul. Animalele fac parte integranta din viata omului, populandu-i universul imediat. Relatia om-animal nu cunoaste limite. In basme, chiar o legatura intre ei nu este exclusa. In folclorul turcic, in basmul uigur Ainildingilbas si in basmul dobrogean Urechi de Urs , continutul tragic reprezinta o puternica marturie a posibilitatilor de impreunare si comuniune om-animal.

Trasaturile fizice si morale ale personajelor familiei compuse din om, animal si fiul acestora, in basmele pomenite, membrii familiei fiind o fiica de taran, ursul care o rapise si feciorul lor cu chip de om si puteri supranaturale, constituie dovezi pretioase pentru logica, intelepciunea, discernamantul popular, care izbutesc sa stabileasca prin cateva episoade diferenta pe plan psihic dintre fiinta umana si cea animala, insusirile esentiale ale animalului fiind forta, instinctul, insingurarea, trasaturile omului fiind dragostea, gandirea, vorbirea, traiul in colectivitate, aspiratia catre soare.

Omul este atacat de animal si sufera; armonia universala a fost distrusa. Este necesara refacerea ei prin pedepsirea elementului care a determinat producerea dezechilibrului si a durerii. Rolul de judecator ii revine unei forte neutre, unei forte ce se afla intre om si animal. Aceasta forta este reprezentata de rodul convietuirii om-animal, feciorul lor, predestinat ca aparator al celor slabi si judecator al raufacatorilor. In complexitatea personajului Ainildingilbas sau Urechi de Urs, se impletesc prin compensatie trasaturile fizice ale mamei, sensibilitatea, bunatatea si spiritul ei de dreptate, cu forta neobisnuita a tatalui, tiranica, dezlantuita, ucigatoare.

In basmele turcice, tipul de metamorfoza om-pasare este ilustrat prin episoade scurte, intr-un numar redus de naratiuni. In basmul ciuvas Iriscal[30] elementul metamorfozei il constituie personajul feminin; cauza este generata de sentimentul de ura al mamei vitrege, motiv intalnit destul de frecvent in basmul universal; efectul metamorfozei este realizat prin noua forma de existenta a femeii, in acest caz lebada. Instrumentul cu ajutorul caruia se declanseaza actul preschimbarii este blestemul. Vraja se mentine pana la intalnirea dragostei. Odata cu cererea in casatorie, forta blestemului este anulata si fata redevine ceea ce a fost. Acelasi este si deznodamantul basmului Du-te acolo, vino-aici , in care fata de imparat se autotransforma in rata. In ambele situatii motivul metamorfozei om-pasare, prin insusi simbolul pasarii, devine un semnificant al aspiratiei catre lumina, dragoste, frumos, culmi prestigioase ale idealurilor umane.

In literatura populara romaneasca tipul de metamorfoza om-pasare, denumit de Lazar Saineanu Neraida[32], este reprezentat de numeroase basme, ale caror eroine, zane cu chip de pasari, de obicei lebede sau porumbei, se scalda intr-un lac. In timpul acesta un flacau fura hainele celei mai mici, in care se afla toata puterea zanei, determinand-o astfel sa se cunune cu el. Dupa nunta, zana dispare, iar flacaul o regaseste in chip de lebada sau porumbita. Ilustrative pentru acest tip sunt basmele: Fecior de imparat si Cele trei lebede, Avdochia, Marina, Imparatul apelor si Vasilisa cea inteleapta, basme romanesti, neogrecesti, sarbesti, sasesti, rusesti .

Sufletul femeii, care peregrineaza intrupat in animale, pasari, fructe, arbori, poate fi intalnit, ca simbol al frumosului etern, in prospetimea si gingasia unei flori de camp, zamislita de pantecul roditor al pamantului. Culeasa de o batrana si pusa la fereastra casei, floarea "barba-ursului" din basmul iacut Fata "barba-ursului"[34], transplantata intr-un mediu uman, se integreaza prin forte proprii de transmutatie in conditiile noi de viata, luandu-si infatisare de fata, grai si port omenesc. Planta metamorfozata in om isi modifica nu numai trasaturile de natura fizica, ci si structura psihica, in constiinta poporului floarea fiind dotata cu atribute omenesti, supunandu-se unui alt sens al existentei, unei existente umane, invatand sa traiasca in societate si pentru societate, muncind si faurind idealuri. In cazul de fata, dezideratul principal al conditiei femeii, dragostea, este implinit, urmand sa fie incununat prin actul final al casatoriei.

Acesta este momentul cel mai prielnic pentru aparitia in tesatura basmului a tipului antinomic de personaj, care, prin functia sa distrugatoare desfasurata intr-un climat favorabil, ofera posibilitatea intregirii portretului eroinei cu noi insusiri morale si sensuri ale vietii. Pentru a nu contrazice schema basmului, inclestarea dintre principiul binelui si principiul raului in naratiunea despre fata "barba-ursului" si fiica diavolului este absolut necesara. Astfel, fata "barba-ursului", in drum spre casa sotului, este ucisa de fiica pocita a diavolului, care, smulgand pielea de pe fata fetei si infasurandu-se in ea, se da drept "barba-ursului" si se casatoreste cu feciorul de padisah. Acum, credinta populara in transmigratiunea sufletelor si, implicit, in posibilitatile de metamorfoza, intervine din nou, dar ilustrata mai dens decat prima oara, avand in plus elemente mai puternice, ca moartea si reincarnarea. Fata "barba-ursului", nascuta din floare si omorata, isi amesteca trupul cu pamantul, se reintoarce in pamant si pamantul o zamisleste din nou intr-o floare. Sufletul cu chip de "barba-ursului" este nevoit sa-si refaca circuitul pamant-floare-om pentru a-si implini misiunea.

In basmele romanesti tipul de metamorfoza femeie-planta prezinta cu totul alta expresie epica. Lazar Saineanu clasificase ciclul femeie-planta in:

a)      tipul Daphne, in cadrul caruia femeia vietuieste fericita si nevinovata intr-un arbore pana in clipa cand, iubita de Fat-Frumos, care o paraseste, isi pierde nemurirea si este nevoita sa-l caute travestita in calugar pentru a se casatori;

b)      tipul celor trei naramze, in care fata traieste intr-o rodie, naramza ori lamaie si, culeasa de feciorul imparatului, iese la lumina, cere apa si se transforma intr-o fata frumoasa, casatorindu-se cu feciorul de imparat.

Atat primul, cat si al doilea tip au o mare productivitate in folclorul romanesc: Calugarasul, Cele doua salcii, Fata din dafin, Feciorul popei, Cele trei rodii aurite, Codreana Sanziana[35]. Motivul reprezinta o reminiscenta a miturilor driadelor antice, mai cu seama a zanei Daphne transformata intr-un dafin, si se regaseste in basme neogrecesti, italienesti, portugheze.

Sentimentul de dragoste nu se sfarseste odata cu moartea tinerilor. De esenta spirituala, iubirea supravietuieste trupului, fiind simbolizata de o floare sau un arbore ce creste peste noapte pe mormant. In basmele turco-tatare, pe mormintele indragostitilor, rasare cate un trandafir rosu, duioasa marturie a continuitatii iubirii si in viata de dincolo de moarte. Pe mormintele lui Arïz si Kamber, ale lui Tahir si Zohre din basmele cu acelasi nume[36], intre trandafirii de pe morminte rasare insa si cate un maracine, simbol al permanentei dusmaniei nutrite de personajul ce impiedicase unirea tinerilor din pricina geloziei.

Motivul supravietuirii sentimentului de dragoste se reintalneste adeseori in literatura universala a basmului. In basmul romanesc Cele doua salcii[37], din amandoua mormintele au rasarit peste noapte doua salcii. De remarcat ca, spre deosebire de basmele romanesti, in care pe mormintele celor doi indragostiti rasar peste noapte flori sau arbori, in basmele popoarelor turcice simbolul permanentei sentimentului de dragoste este unul singur, trandafirul rosu. De altfel, trandafirul rosu, care reprezinta iubirea nepieritoare, constituie un element fundamental al mitologiei turco-tatare. In timp ce pe mormintele indragostitilor din basmele romanesti rasar numai simbolurile sentimentului de dragoste, in basmele turco-tatare este prezenta si intruparea fortei raului, sugerata printr-o singura planta la toate popoarele turcice, maracinele.

Redarea unui simbol printr-un singur tip de planta sau printr-un singur tip de arbore nu este specifica numai folclorului turco-tatar. Motivul acesta este prezent si in folclorul altor tari, in China, spre exemplu, unde, pe mormintele despartite ale celor doi iubiti, rasar in timpul noptii doi cedri care isi impletesc ramurile si radacinile in semn de convietuire eterna in viata de pe taramul celalalt.

Posibilitatile de metamorfozare ale personajelor din basmele turcice sunt foarte bogate. Adeseori, pentru a se evita o primejdie, se ajunge la starea de obiecte neinsufletite: astfel, in basmul Fiica batranului Olecsin, un imparat batran, dorind sa inlature un razboi inrobitor pentru tara sa, isi preface supusii in nisip si cuie, iar sotia si-o preschimba in tesala[38]. In basmele romanesti, acest tip de metamorfoza nu apare niciodata izolat, ca in basmele turco-tatare, ci insotit de alte metamorfozari, mai intai om-animal, om-planta si apoi om-obiect.

Aceste tipuri universale de metamorfoza, de natura intermitenta, care se aplica la toate fiintele si lucrurile, metamorfoze simple, duble sau triple, prin care personajele supuse transformarii devin numai animale, numai pasari, numai plante sau numai lucruri neinsufletite, revenind apoi la starea initiala, reprezinta inrauriri directe ale metempsihozei intermitente, care admite si intervale cand nu se opereaza migratia sufletelor. Dar, tot sub influenta metempsihozei, de asta data a metempsihozei continue, sufletul se poate intrupa succesiv si fara incetare in corpuri diferite. In acest sens, unul dintre cele mai vechi basme, care dateaza din sec. XVI e.n., este cel egiptean, intitulat Cei doi frati, in care personajul principal Bitiu se transforma succesiv intr-un animal (taur), intr-un arbore (persea), in lucruri (scanduri), urmand apoi o noua reincarnare[39]. Seria metamorfozelor din acest basm este tot ce poate fi mai comun in fondul basmelor populare. La fel ca Bitiu, sufera transformari succesive si personajul feminin din basmul tatar-dobrogean Stufarisul, care se transforma in animal (ied), in copac, in surcica, in mar de aur si la loc in fata .

Aceleasi trepte de involutie si apoi de evolutie le strabat si copiii ucisi din basmul romanesc Copiii de aur, care se prefac in arbori (meri peri, brazi) din care se fac scanduri de pat, in animale (mielusei), pentru a redeveni in cele din urma copii[41]. Sau Ivan din legenda eroica ruseasca Ivan, fiul paracliserului, in care personajul principal este prefacut in cal, calul este omorat, iar din sangele calului rasare un pom cu mere de aur. Doborat din nou, o tandara sare in balta, de unde se iveste un ratoi ce se transforma la loc in om . Similitudini pregnante prezinta si basmul Doi feti logofeti cu parul de aur . Mobilul tuturor acestor transformari ramane pedepsirea raufacatorilor.

Daca metamorfoza se realizeaza prin forte supranaturale, exterioare personajului supus transformarii, ca: blestem, bautura, aliment magic, sau prin propria vointa a personajului, transformarea poarta denumirea de metamorfoza propriu-zisa si proteism. Potrivit posibilitatilor de transformare ale elementelor ce participa la preschimbare, se pot distinge urmatoarele tipuri de metamorfoza: om-animal (femeie-iapa, fata-balaur, barbat-caine, vrajitor-iepure de aur), animal-om (sarpe-om, urs-om), om-pasare (femeie-lebada, femeie-rata), om-planta (femeie-floare), planta-om (floare-femeie), om-obiect neinsufletit (om-cui, om-nisip, om-tesala, om-scandura).

In functie de modul in care se produce transformarea, intr-o singura faza, animala, vegetala ori anorganica, sau cu mai multe faze succesive, ingloband toate treptele intruparii sufletului, exemplele analizei invedereaza existenta a doua feluri de metamorfoze: intermitenta si continua.

Prin implicatiile religioase - credinta populara in transmigratiunea sufletelor, in reincarnarea si renasterea spirituala - si prin valabilitatea larga a continutului emotional - vesnicia sentimentului de dragoste -, motivul metamorfozei nu exprima o latura specifica, proprie unui singur neam, ci esente psihologice si sociale comune multor popoare, un act universal intruchipand permanente reale ale vietii oamenilor in desfasurarea istoriei.