MIC DICTIONAR DE TERMENI LITERARI

MIC DICTIONAR DE TERMENI LITERARI

absurd (fr. absurde, lat. absurdus, "suparator" la ureche, "lipsit de sens"). Curent in

filosofia existentialista din veacul al XX-lea (Albert Camus, Mitul lui

Sisif Absurdul se naste din conflictul dintre ratiunea umana si

irationalitatea lumii reale. Curent in literatura europeana reprezentat de

autori ca Franz Kafka; mai recent, de Eugen Ionescu, Samuel Beckett,

Arthur Adamov.

academism (lat. academicus). Arta care respecta normele oficiale, modelele

clasice, impotrivindu-se oricarei innoiri. Termenul e folosit mai ales in

artele plastice; pictorii impresionisti (din a doua jumatate a secolului al

XIX-lea), dornici de inovare, ii numeau academisti pe artistii de orientare

traditionala care isi expuneau operele la Salonul oficial. Prin extensiune,

orice tendinta conservatoare care se opune innoirilor in literatura si arta.

accent (fr. accent, lat. accentus, intonatie). A. defineste modificarile ce apar in

pronuntarea unei silabe din cuvant. A. metric (numit si ictus) se refera la

accentuarea silabelor in functie de piciorul ritmic utilizat: in piciorul dactilic,

de trei silabe, accentul cade pe prima silaba (- ) in piciorul amfibrahic pe

a doua ( ) etc.

acrostih (fr. acrostiche, gr. akros = extremitate si stihos = vers). O poezie ale carei

prime litere de la inceputul versurilor (uneori si de la mijloc sau de la

sfarsit) citite vertical, alcatuiesc un cuvant, un nume propriu, sau o

sintagma, o propozitiune etc. A fost cultivat la greci, romani, in Renastere,

dar si in epoca moderna. In literatura romana de Costachi Conachi in

poeziile intitulate Nume (unde acrostihul dezvaluia nume de mai multe

femei: Marioara, Zulnia, Smaranda.). B. P. Hasdeu a trimis o poezie la

revista Junimii "Convorbiri literare", intitulata La noi e putred marul, care

citita in acrostih, dezvaluia propozitia: "La Convorbiri literare" e putred

marul. Publicata, poezia a starnit mult haz in epoca.

actiune (fr. action, lat. actio, "miscare"). A. denumeste faptele, intamplarile,

evenimentele ce sunt expuse intr-o opera literara. A. este importanta in

genul epic si esentiala in genul dramatic.

adonic (fr. adonique. gr. adonios, de la zeul Adonis). Un vers scurt compus dintr-un

dactil si un troheu; e folosit ca al patrulea vers din strofa safica. Ex. Oda

(in metru antic) de Eminescu, unde al patrulea vers din strofa e un adonic:

"Singuratatii" (-

aed (fr. aède, gr. aoides "cantaret"). Cantaretul care isi acompania versurile cu un

instrument muzical. In Grecia antica era foarte pretuit: prin el se conservau

si se transmiteau marile poeme, cum erau cele homerice.

aforism (fr. aphorisme, gr. aphorismos, "definitie"). O idee exprimata intr-o forma

concisa. Sinonim cu maxima. S-a constituit in antichitatea elina, ca un gen

poetico-filosofic. In epoca moderna e practicat de filosofi ca Lichtenberg,

Arthur Schopenhauer: Aforisme despre intelepciunea in viata (traduse in

romaneste de Titu Maiorescu). Lucian Blaga are un volum de A. intitulat

Discobolul

alcaic (fr. alcaique, lat. alcaicus, de la numele poetului grec Alceu). Un tip de vers

si o strofa speciala formata din doua versuri lungi, de 11 silabe si doua

versuri mai scurte. A fost folosita si de Horatiu, in Ode, dar si de unii poeti

moderni.

alexandrin (fr. alexandrin). Vers de 12 silabe, specific poeziei clasice franceze. A. e

recomandat de Boileau in Arta poetica (1674) pentru genurile superioare,

epopeea, tragedia. Avea o cezura obligatorie dupa a 6-a silaba. S-a descompus

in epoca moderna prin actiunea simbolistilor, care au promovat

versul liber.

alexandrinism (fr. alexandrinisme, de la Alexandria, oras din Egipt, intemeiat de

Alexandru cel Mare in 331 i. Ch.) A. denumeste cultura greaca de dupa

actiunea lui Alexandru cel Mare, dezvoltata indeosebi la Alexandria, si care

presupune un amestec intre cultura elina si culturile orientale. In teoria

literara are adesea un sens peiorativ, indica preocuparea excesiva pentru

eruditie in detrimentul creatiei.

aluzie (fr. allusion, lat. allusio "gluma, joaca"). Figura de stil care consta in a

exprima un lucru cu intenta de a se intelege altul. E prezenta in toata

poezia europeana, de la antici pana la simbolisti. In versurile: "Si

de-asupra tuturora, oastea sa si-o recunoasca / Isi arunca pocitura

bulbucatii ochi de broasca". Eminescu face aluzie la C. A. Rosetti.

ambiguitate (fr. ambiguité, lat. ambiguitas, ceea ce exprima doua sau mai multe

sensuri, a caror interpretare ramane obscura). In stilistica este desemnata

prin A. utilizarea unui cuvant cu o multitudine de sensuri. A. a fost

considerata o conditie fundamentala a poeziei, spre deosebire de proza

stiintifica. Scriitorul englez W. Empson ii consacra un studiu amplu, Sapte

tipuri de ambiguitate

anacolut (gr. anacolouthon, "intrerupere"). Figura de stil care consta in

intreruperea unei propozitii si continuarea ei cu alta propozitie cu care intra

in dezacord gramatical. Ex. Eminescu: "Turma visurilor mele, eu le pasc

ca oi de aur" sau Arghezi: "Caci Dumnezeu trecand apropiat / Ii vezi

lasata umbra printre boi" (Belsug

anagrama (fr. anagramme, gr. anagramma, "rasturnare de litere"). Procedeu prin

care se schimba locul literelor dintr-un cuvant, formandu-se alt cuvant, Ion

Budai Deleanu, in prefata la Tiganiada, in loc de Petru Maior spune Mitru

Perea

antifraza (fr. antiphrase, lat. antiphrasis "ironie"). Procedeul prin care o expresie e

folosita cu un sens contrar semnificatiei reale. Exemple: "Dumnezeu sa-l

ierte de toate versurile si de toata proza cu care a inavutit tanara noastra

literatura" (I. L. Caragiale). Ptolemei, din Egipt, isi asasinase propriul sau

tata; el a fost numit de contemporani, prin antifraza Philopator ("iubitor

de parinte").

antiroman (fr. antiroman). Defineste "noul roman francez", reprezentat de:

Nathalie Sarraute, Alain-Robbe-Grillet, Michel Butor etc. (care atrage

atentia criticii dupa 1950), considerat o negatie a romanului traditional.

antiteatru (fr. antithéatre) curent contemporan in teatru care incearca sa suprime

actiunea din drama (expunere, intriga, punct culminant, deznodamant)

reprezentat de Eugen Ionescu (piesa lui, Cantareata cheala e numita

"antipiesa") Samuel Beckett etc. Mai e numit si "teatru absurd".

arcadic (ceea ce aminteste de Arcadia , regiune din Peloponez, unde locuiau

numai pastori, socotita ca o tara ideala, a puritatii morale). Stil de poezie,

folosit in poezia pastorala.

asclepiad (de la Asclepiades din Samos, poet grec din secolul III i. Ch.). Vers de 12

silabe, cu o ritmica dificila, posibila numai in greaca si latina.

autenticitate (fr. authenticité, "necontrafacut", de un adevar neindoielnic). Curent

in arta europeana de la sfarsitul secolului al XIX-lea pana azi, care

promoveaza exprimarea in opera a experientei concrete de viata, a trairilor

nedeformate ale autorului. Reprezentanti: Marcel Proust, Andre Gide in

Franta; Camil Petrescu, Mircea Eliade, Mihail Sebastian in literatura

romana interbelica.

avangarda (fr. avant-garde, termen militar, "detasamentul care merge in fata

armatei"). Transpus in limbajul criticii, A. desemneaza curentele violent

inovatoare din secolul al XX-lea care se constituie prin negarea radicala a

tuturor formelor de arta anterioare. Au fost considerate de avangarda

curentele: dadaism, expresionism, suprarealism, futurism. In literatura

romana aceste curente s-au manifestat in jurul revistelor: "Contimporanul"

(1923-1930); "Punct" (1925); "Integral" (1925-28); "Urmuz" (1928);

"unu" (1928-1932).

balada (fr. balade, "cantec de joc, dans"). Initial un cantec de dans, cultivat in

secolul al XIII-lea si al XIV-lea cand primeste forma unui cantec epic. In

terminologia folclorica B. este un poem narativ, cu subiect legendar,

istoric sau familiar, ale carui versuri sunt acompaniate la un instrument

muzical. Dupa continut, baladele romanesti au fost clasificate in:

fantastice: Soarele si luna Iovan Iorgovan; legendare: Mesterul Manole

istorice: Radu Calomfirescu, Constantin Brancoveanu; haiducesti:

Corbea Toma Alimos Iancu Jianu; pastoresti: Miorita; familiare: Ghita

Catanuta. Balada populara influenteaza in secolul al XIX-lea balada culta:

Schiller, Goethe, Burger, Heine in Germania. Victor Hugo, in Franta;

Jukovski, in Rusia. La noi termenul apare la Vasile Alecsandri, prin

volumul de Poezii populare Balade Cantice batranesti), 1852-1853. Au

compus balade de inspiratie folclorica: Alecsandri, G. Cosbuc, St. O. Iosif,

G. Toparceanu etc.

baroc (fr. baroque barroco in portugheza: "perla cu forma neregulata"). In

literatura din secolele XVI-lea si al XVII-lea, cuvantul are sensul de

"bizar", "extravagant", "absurd". Termenul denumeste un curent din arta

europeana intre 1580-1680, caruia i s-a dat acest nume de critici din

secolul al XIX-lea. J. Burckhard si H. Wölfflin (Renastere si baroc

1888). Barocul e considerat stadiul tarziu al Renasterii sau etapa

decadenta, care se manifesta prin exces de forme incarcate in arta, prin

metafora abundenta (in poezie). Este reprezentata de poeti ca T. Tasso

(Italia), Calderon de la Barca, Gongora (in Spania) Scarron (in Franta).

S-au observat note baroce si in literatura romana, la Miron Costin, Antim

Ivireanu, Dimitrie Cantemir (Istoria hieroglifica

basm (din slava veche, basni, "nascocire, scornire"). O specie a genului epic in

literatura populara in care se povestesc intamplari fantastice cu personaje

imaginare (feti frumosi, zane, animale nazdravane) aflate in lupta cu forte

malefice din natura si societate, balauri, zmei, vrajitoare, pe care le biruiesc

in final. Despre basm s-a scris mult in stiinta folclorului, o stiinta

autonoma printre disciplinele criticii, foarte dezvoltata, avand o

terminologie proprie. Ca si alte specii folclorice, basmul a influentat

literatura culta din secolul al XIX-lea, cand basmul a fost abordat de poeti

romantici ca E. T. A. Hoffmann, la noi de Eminescu, Creanga, Slavici,

Caragiale, Sadoveanu etc.

bovarism (de la Emma Bovary, eroina romanului Doamna Bovary de Gustave

Flaubert). Termenul este introdus de criticul francez Jules de Gaultier,

autorul cartii Bovarismul (1902); exprima tendinta pe care o are omul de a

se crede altul decat este in realitate. Emma Bovary este o provinciala

romantioasa, care isi mistifica propria-i personalitate, crezandu-se mereu

alt fel de fire, decat este realmente.

bucolic (fr. bucolique, lat. bucolicus, gr. boukolein, "a scoate boii la pascut"). Stilul

poeziei pastorale (v. si arcadic), care face un ideal din viata la tara, din

viata pastorilor. Vergiliu, autorul Eneidei, si-a intitulat un ciclu de zece

poezii pe aceasta tema Bucolice. A fost o tema mult frecventata in poezia

europeana. Unele din poeziile lui Cosbuc, pe teme rustice, pot fi socotite

"bucolice".

cantona (it. canzone, cea mai veche specie lirica din literatura italiana, in care se

celebra iubirea cavalereasca medievala, si era insotita de muzica). Dante

Aligheri prezinta primul normele cantonei: e compusa dintr-un numar mai

mic sau mai mare de versuri, de 11 sau 14 silabe cu rime variabile. Autori

de cantone: Dante (sec. XIII), Petrarca (sec. XIV) Tasso (sec. XVI),

Leopardi (sec. XIX). Cantoneta (diminutiv de la Cantona) e o poezie

scurta, de origine populara, insotita de melodie. E practicata si de poeti

romani ca Iancu Vacarescu, Heliade Radulescu, Alecsandri etc.

caracter (fr. caractère, gr. kharakter, "semn grav, amprenta"). In literatura

defineste trasatura psihologica esentiala a unui personaj. In general, grecii

antici, priveau oamenii prin prisma unor tipuri generale si fixe. Mai ales in

tragedie, dar si in epopee, personajele aveau un caracter al lor,

nemodificabil de la inceput pana la sfarsitul operei. Teoria caracterelor a

fost insa elaborata sistematic de filosoful Teofrast (secolul IV i. Ch.) in

lucrarea sa Caracterele, in care imparte indivizii umani in mai multe tipuri

morale cum ar fi: ipocritul guralivul badaranul avarul cinicul vanitosul

etc. Aceasta teorie a avut mari efecte in literatura: Menandru, autor de

comedii, a fost elevul lui Teofrast, de la care a preluat toata tipologia

umana. In comedia lui apare aceasta impartire a personajelor dupa tipul lor

moral: avarul cinicul ipocritul curtezana etc. sunt personajele sale.

Astfel, Menandru a creat un nou tip de comedie, caracterologica. Ea a fost

preluata de autorii latini, Plaut, Terentiu, si in aceasta forma ne-a parvenit

pana in epoca moderna, prin scriitori ca Machiavelli, Aretino (in

Renasterea italiana); Lope de Vega (Renasterea spaniola), Shakespeare

(Anglia), Moliere (secolul al XVII-lea francez), Gogol (literatura rusa),

Caragiale in literatura romana.

cathacreza (fr. catachrèse, gr. katachresis, "folosire abuziva"). O metafora folosita

pentru a suplini absenta din limba a cuvantului necesar pentru a numi un

obiect fara nume; exemplu: "piciorul scaunului", recurge la un nume

"picior" pentru a denumi o parte a scaunului care nu are inca un nume al

ei. La fel, "foaie de hartie" etc. Pierre Fontanier (Figurile limbajului

opereaza o distinctie radicala intre C. si metafora. Prima este un procedeu

lingvistic, nu poetic: ea se naste din lipsa de cuvinte in limba. Metafora e

un procedeu artistic, ornant, el adauga un plus la sensul cuvantului propriu

din limba. Cand spunem stele in loc de ochi, noi nu creem un cuvant nou,

pentru ca ochi exista, doar ii adaugam o nuanta in plus, stralucirea

(ochilor), care produce o placere estetica.

catharsis (gr. katharsis, "purificare"). Concept estetic denumind efectul psihologic

pe care il provoaca asupra spectatorului un spectacol de tragedie; prin

"mila si frica" de soarta eroilor, el se elibereaza de propriile sale patimi,

redevine normal si echilibrat sufleteste. La origine, termenul e medical:

medicii antici credeau ca boala consta in anumite otravuri, umori,

incuibate in organism. Eliminarea lor prin tratament echivaleaza cu

purificarea organismului si cu reechilibrarea lui. La fel apare tragedia, ca o

medicatie pentru pasiunile omenesti, care dezechilibreaza sufletul; traind

pasiunile personajelor, ingrijorandu-ne pentru ele, ne eliberam de propriile

noastre patimi.

cezura (lat. caesura, "taiere"). Pauza, in intonatie, care se face in cursul versului,

dupa o anume silaba. In versul francez alexandrin, impus in secolul al

XVII-lea, pauza principala era la jumatatea versului, dupa a 6-a silaba. Pe

langa cezura principala si obligatorie , puteau sa apara in versul alexandrin

inca 2 cezuri mai slabe, plasate in cele doua jumatati de vers. In poezia

moderna cezura cade liber, la intamplare, nu neaparat la mijlocul versului.

clasic (fr. classique, lat. classicus, "cel care apartine unei clase sociale"). Initial,

termenul trimitea la cele cinci clase sociale romane. In literatura a

insemnat un autor de prima clasa. In Renastere, operele antice greco-latine

detineau primul loc in ierarhia valorilor, iar in jurul anului 1800, operele

antice au fost denumite, in bloc, clasice. Prin extindere, clasic, insemna azi

orice autor de mare valoare, care se studiaza in scoala si este considerat

model literar.

clasicism (fr. classicisme). Are doua sensuri: 1) defineste conceptia artistico-literara

din Franta (secolul al XVII-lea) reprezentata de autori ca Boileau

(teoretician si poet), Corneille, Racine (autori de tragedii), Molière (autor

de comedii) care urma principiile Poeticii lui Aristotel, exagerandu-le, prin

dogmatizarea celor trei unitati, a neamestecului genurilor si a

verosimilului. Mai denumea, in genere, literatura clasica, greco-romana si

reflexele ei in Renastere, clasicismul francez, pana la romantism, cand

principiile clasice incep sa fie contestate.

climax (gr. climax, "scara"). Figura de stil ce consta intr-o gradare ascendenta a

imaginilor, pentru a se ajunge, prin acumulare, la un efect maxim. Un

exemplu din Eminescu: "Gonit prin toata lumea prin anii mei sa trec, /

Pan-ce-oi simti ca ochii-mi de lacrime e sec. / Ca-n orice om din lume un

dusman mi se naste, / C-ajung pe mine insumi a nu ma mai cunoaste / Ca

chinul si durerea simtirea-mi a-mpietrit-o. / Ca pot sa-mi blestem mama pe

care am iubit-o / Cand ura cea mai cruda mi s-a parea amor. / Poate-oi

uita durerea-mi si voi putea sa mor" (Rugaciunea unui dac

cod (fr. code, lat. codex, sistem de simboluri sau semne conventionale care permit

reprezentarea si implicit transmiterea unei informatii). In acest sens, codul

are un continut precis: daca stim semnele de circulatie, stim sa ne

descurcam in problemele circulatiei, daca stim "codul juridic", ne

descurcam in domeniul legilor. Exista insa si coduri mai putin precise care

tind, cum e cazul literaturii, sa transmita un sens complex, sau o infinitate

de sensuri. De un asemenea cod ne apropiem treptat, prin intermediul altor

coduri. De pilda, ca sa ne apropiem de o opera scrisa in secolul al XIII-lea

Comedia Divina de Dante) trebuie sa cunoastem mai multe coduri; codul

lingvistic, limba in care a fost scrisa (italiana), cu normele ei; codul literar

propriu-zis, adica regulile generale prin care literatura se deosebeste de alte

texte, cum ar fi fictiunea: literatura nu reflecta direct o realitate, ea

inventeaza o realitate; codul generic, prin care textul se integreaza vizibil

intr-un gen: epic, liric, dramatic; codul perioadei sau sociocodul: stiind

perioada in care a fost elaborat textul, cititorul il abordeaza si prin ideile

morale, sociale, estetice ale epocii respective, in cazul nostru, prin ideile

filosofice, teologice, morale, sociale, estetice ale epocii respective, in cazul

nostru, prin ideile filosofice, teologice, morale ale Evului Mediu, reflectate

in Divina Comedie a lui Dante; codul ideolectal, al autorului. Cunoastem

mai multe scrieri ale autorului. Dante a scris cantone, lucrari teoretico-estetice,

filosofice; el are un stil si un mod de gandire al lui, individual. Un text

nou al unui scriitor, il abordam prin stilul sau, pe care il cunoastem din alte

texte ale sale; dar, in ultima instanta, sensul operei se decide prin trairea si

decizia intima a cititorului.

comedie (fr. comédie, lat. comoedia). Specie a genului dramatic in care sunt

prezentate personaje, moravuri sociale care, ridiculizate, starnesc rasul , ras

prin care spectatorul se vindeca de propriile sale defecte. Comedia a fost si

ea fixata in anume reguli fixe. Asa cum un personaj tragic (in tragedie) nu

putea sa fie tragic intr-o scena si comic in alta, la fel personajul comic,

trebuia sa fie consecvent cu sine, adica sa fie ridicol pe tot parcursul

spectacolului. Comedia ca si tragedia au fost negate, in acest sens, de

romantici, care au proclamat, ca V. Hugo (Prefata la Cromwell

amestecul comicului si tragicului in drama

conotatie (fr. conotation) care, in logica din secolul al XVII-lea, insemna adaosul

de sensuri afective care se atribuie in limbajul obisnuit, sau poetic, unui

cuvant care, in plan logic trimite direct la un obiect. Cand spunem: "Acest

om are ochii negri", facem o constatare obiectiva. Cand spunem:

"Ochisorii lui, mura campului", ca o poezie populara, spunem, de

asemenea, ca ochii sunt negrii, dar adaugam in nuanta afectiva, o traire din

partea celui care enunta. Aceste note afective sunt numite conotative, adica

note in plus, peste sensul logic, numit denotativ. Prin termenii denotativ

adica logic, si conotativ (afectiv, subiectiv) se exprima in critica actuala,

structuralista, deosebirea dintre limbajul stiintific si limbajul poetic.

cor (gr. choros, un personaj colectiv din tragedia greaca). Corul sta la baza dramei

antice. Din cor s-au desprins actorii: la inceput, un actor, in tragedia lui

Eschil, doi actori, in tragedia lui Sofocle, trei actori, adica trei personaje

individuale in raport cu corul colectiv. In genere, corul exprima ideea

dramei, a tragediei. Cand s-au introdus mai multe personaje, mesajul

operei a devenit mai complex, fiind impartit intre cor si personaje. In

Antigona, tragedia lui Sofocle, mesajul, ideea, se imparte intre personaj

Antigona) si cor (care, pe de o parte, o condamna, pe de alta o elogiaza

pentru fapta sa).

curent literar. Miscare literara, specifica unei epoci sau perioade din istoria

literaturii. Consta in comunitatea de idei a unei generatii de scriitori, in

planul principiilor estetice ideologice filosofice care se exprima in operele

acelor scriitori. Uneori e inteles ca stil general al unei epoci, care se

manifesta in toate domeniile culturii: stil clasic romantic simbolist

avangardist etc. Se intelege ca nu exista o omogenitate perfecta intre

autorii unui curent literar. De obicei, numele i se atribuie mai tarziu,

atunci se observa si diferentele: Stendhal, Balzac sunt integrati in curentul

realist, dar fiecare are personalitatea lui prin care se remarca fata de

gruparea respectiva.

dicteu (automat) (fr. dictée). Procedeul poetic, aplicat de suprarealisti, prin care se

preconiza exprimarea, in poezie, a fluxului necontrolat al gandirii, cum

apare in vis, adica irational; sau, cum spune André Breton in primul

Manifest al suprarealismului (1924): "Automatism psihic pur, prin

intermediul caruia iti propui sa exprimi - fie verbal, fie scris - functionarea

reala a gandirii. Dicteu al gandirii, in afara oricarui control exercitat de

ratiune, in afara oricaror preocupari estetice sau morale". Suprarealismul e

unul din curentele avangardiste care neaga toate valorile anterioare,

inclusiv pe cele estetice.

epigrama (fr. épigramme, gr. epigramma, "inscriptie"). Definea, la vechii greci,

inscriptiile de pe pietrele funerare, de pe soclurile statuilor si

monumentelor. Ea exprima o idee morala filosofica, intr-o expresie

succinta. Mai tarziu, a devenit o forma de poezie lirica, avand un continut

satiric sau umoristic. E utilizata in poezia clasica si moderna. La noi,

epigrama atinge apogeul cu Cincinat Pavelescu, G. Toparceanu,

Al. O. Teodoreanu.

epitalam (fr. épithalame, gr. epitalamion, "despre patul nuptial"). Poem liric ce se

canta la nunta, in cinstea tinerilor casatoriti. Asemenea poezii au existat si

in alte literaturi, orientale, dovada cel mai frumos epitalam, Cantarea

cantarilor, din Biblie. Sub diverse forme, uneori licentioase, epitalamul a

ajuns pana la noi: Cantec de cununie pentru Mitura cand s-a facut mare

de Tudor Arghezi.

expresionism (fr. expressionisme, germ. Expressionismus). Numele dat unui curent

artistic-literar german din anii 1911-1925. Miscare de avangarda,

expresionismul se raporteaza la absolut, exprimandu-l printr-o reactie

subiectiva, care depaseste ratiunea comuna, reflectandu-se in imagini

apocaliptice, disperante, negand realitatea obisnuita. In poezie, printre

exponenti sunt poetii germani Gottfried Benn, Georg Trakl, Johannes

Becher. La noi, poetii Lucian Blaga, Aron Cotrus etc.

fantezie (fr. fantaisie, gr. phantasia). Imaginatia, facultatea de a crea liber, de a

produce imagini mai mult sau mai putin concordante cu realitatea. In

genere, e sinonima cu inventia, fictiunea. Lumea reprezentata in arta este

fictiva imaginara, nu reala. Principiul inventiei exista si in Poetica lui

Aristotel. Acolo insa, fictiunea, fantezia, trebuia sa fie, totusi, o imitatie a

realitatii. In teoriile romantice, fantezia imaginatia, devine total libera de

realitate, de unde preferinta romanticilor pentru basm, o specie populara

integral fantastica.

futurism (ital. Futurismo, de la futuro "viitor"). Curent de avangarda, afisat

ostentativ 1909-1920, extins din Italia, in toata Europa. Reprezentant prim

este poetul italian Marinetti, care proclama adaptarea poeziei la tehnica

moderna: "domnia regnului mecanic", "viata motorului", "frumusetea

vitezei" etc. Este o negare a limbajului poeziei clasice si un indemn la

introducerea, in poezie, a terminologiei stiintifice si tehnice.

gnomic (gr. gnomikos, de la gnome "parere, sentinta"). O specie a poeziei grecesti

din secolele VII-V i. Ch. (Teognis, Solon) practicata si de romani

(Lucilius, Horatiu) care exprima un adevar in mod sententios, didactic,

intr-o formulare lapidara si pregnanta. Reflectia gnomica e mai veche, ea

se intalneste si in poezia egipteana, indiana, in textele biblice. Nu lipseste

nici din poezia popoarelor moderne, o aflam la clasicistii francezi, Boileau,

Corneille; la romantici ca Victor Hugo, Vigny. In poezia romaneasca, la

Gr. Alexandrescu, Bolintineanu ("Capul ce se pleaca, sabia nu-l taie"),

Eminescu ("Toate-s vechi si noua toate"; "Vecinic este numai raul / raul

este demiurg"), la Arghezi, Blaga, V. Voiculescu etc.

haiku. Forma fixa de poezie, proprie literaturii japoneze, ce se constituie din trei

versuri , de 5, 7, si 5 silabe fiecare. Maestrul genului este Matsuo Basho

(secolul XVII) care face din haiku o specie de lirism meditativ, filosofico-

moral. Haiku-ul , prin densitatea expresiei lirice, e greu de transpus in

traducere. Modelul este insa incercat si de poetii europeni.

idila (fr. idylle, gr. eidyllion). Poezie pastorala a carei actiune erotica se petrece in

mediul rural.

jongler (fr. jongleur, lat. joculator, "jucaus, glumet"). Initial se aplica oricarei

persoane care amuza publicul: saltimbanci, clovni, dansatori. In literatura,

jongleri erau cantaretii si comicii ambulanti din Evul Mediu care

transmiteau textele poetilor (trubaduri) spre publicul larg; prezentandu-le

la nunti, petreceri, festivitati variate.

licenta (fr. liceance, lat. licentia, "permisiune de a face ceva"). In poetica, abaterea

scriitorilor de la anumite norme (literare, gramaticale), permise cand au un

rol stilistic. In versul: "Faclie de veghe pe umezi morminte" (Eminescu),

umezi morminte" (in loc de umede) este o licenta gramaticala.

literatura (fr. littérature, lat. litteratura, de la littera, "litera, scriere"). Ansamblul

operelor scrise care au o functie estetica. Sensul actual al termenului L.

dateaza de la sfarsitul secolului al XVIII-lea. Timp de doua milenii

anterioare L. a avut alta semnificatie. Termenul litteratura, in latina era

traducerea termenului grec, "grammatika", care insemna "stiinta literelor".

O disciplina scolara, unde se invata scrisul, cititul si compunerea

propozitiilor, a frazelor, enunturilor corecte. Stiinta scrierii si a compunerii

se invata, insa, pe baza textelor literare, astfel incat uneori, gramatica avea

si un rol de stilistica literara. In latina a fost preluat si termenul de

gramatica dar s-a folosit si echivalentul lui literatura Gramatica a ramas

disciplina scolara, iar literatura, cu timpul, a ajuns sa defineasca totalitatea

operelor scrise, adica ceea ce numim azi cultura. In secolul al XVII-lea, La

Bruyère vorbea despre oameni "de o agreabila literatura" altfel spus, de o

vasta cultura. Termenul clasic pentru literatura beletristica era termenul de

"poezie", mostenit de la Aristotel: poezia dramatica, poezia epica, poezia

lirica. Spre sfarsitul secolului al XVIII-lea, literatura isi restrange sensul la

literatura artistica, inlocuind astfel vechiul termen de poezie, care ramane

sa semnifice numai productia lirica. In Dictionarul limbii romane din

1874, de I.C.Massim si A.T.Laurian, in definitia literaturii mai intalnim

inca sensurile vechi ale termenului, dar si pe cel nou, de arta literara; astfel

prin literatura, autorii intelegeau: "lectura, scriere, invatatura elementara,

in sensul cel mai larg; stiinte si arte si mai vartos arta frumoasa de a scrie."

literaturitate (rusa "literaturnosti", concept al formalistilor rusi). Avansat de

R.Jakobson in 1920, literaturitate, insemna "ceea ce face dintr-o opera

literara o opera de arta". Formalistii rusi (V.Sklovski, B.Tomasevski,

Roman Jakobson s.a) respingeau explicatiile sociologice, filosofice,

psihologice, ideologice ale literaturii, pe care o considerau o creatie in

limbaj, cu ajutorul unor procedee artistice. Continutul de idei nu-i interesa,

ci numai forma. De-aici afirmatia lui Jakobson: stiinta literaturii nu se

ocupa de opera literara in totalitate, ci numai de " literaturitatea" ei, adica

de procedeele care fac din opera, o opera de arta.

manifest (fr.manifeste). Inca din secolul al XVI-lea, manifestul era o proclamatie

politica. In literatura e folosit cu sensul de expunere teoretica prin care se

lanseaza un curent sau o grupare literara. Aceasta semnificatie o are, de

pilda Prefata la Cromwell (1827) de Victor Hugo, care era un manifest al

romantismului francez. Termenul se utilizeaza ca atare in curentele de

avangarda. Exemple: Intemeierea si manifestul futurismului (1909), scris

de F.T.Marinetti; Tristan Tzara compune 7 manifeste ale dadaimului

(publicate in 1920); Manifestul suprarealismului si Al doilea

manifest al suprarealismului (1930) sunt redactate de André Breton.

Asemenea manifeste au aparut si in revistele de avangarda romanesti

manifest al revistei "unu"

memorie (involuntara). Reactualizarea in constiinta a unor trairi din trecut. Un

procedeu de reprezentare a existentei in romanul modern, datorat lui

Marcel Proust cu romanul sau In cautarea timpului pierdut (1913-1925). Il

intalnim si in Ulisses de James Joyce, scris in 1914-1922. La noi Camil

Petrescu, adept al lui Proust, teoretizeaza memoria involuntara si incearca

sa aplice procedeul in romanele sale.

mimesis (cuvant grec care inseamna "imitatie"). Principiul de baza al artei in

conceptia lui Platon si Aristotel. Arta, poezia este mimesis, imitatie a

realitatii. Platon acorda artei, in aceasta intelegere, un sens negativ: Artele

sunt superficiale din unghiul cunoasterii, in plus sunt corupatoare, ele

starnesc pasiunile oamenesti josnice; concluzia era ca artistii si poetii

trebuie sa fie izgoniti dintr-o cetate ideala. Aristotel reabiliteaza conceptul

de imitatie, de mimesis; el considera ca imitatia are un rost pozitiv; ca nu

se imita lucrurile concrete, ci modelele lor ideale. Prin acest tip de imitatie,

poezia devine o forma de cunoastere si se apropie de filosofie. In acceptia

lui Aristotel (Poetica) termenul de imitatie mimesis) a fost preluat de toata

poetica, clasica, pana la romantici, care au abolit definitiv ideea imitatiei.

Sub alte denumiri, conceptul mai revine in teoria literara in curentele

realiste, naturaliste, care defineau arta ca o reflectare a realitatii.

miracole (fr. miracle, lat. miraculum, "minune"). Forme de teatru religios in Evul

Mediu occidental, in care se adapteaza pentru scena episoade din viata

sfintilor si mai ales a Fecioarei Maria (ex. Cele 40 de minuni ale Maicii

Domnului). La inceput sunt jucate de copii, la sarbatori, in fata

catedralelor; mai tarziu sunt preluate de anumite confrerii de artisti care le

prezinta in pietele marilor orase; uneori se amestecau in ele scene comice,

vulgare.

mistere (fr. mystère, lat. mysterium). Specie de drama religioasa medievala care

continua miracolele, de care difera prin aceea ca pun in scena cicluri

intregi de evenimente din Noul si Vechiul Testament, incat reprezentatiile

durau cateva zile. S-au practicat in secolele XV-XVI fiind interzise in

1548 de Parlamentul din Paris, care considera ca profanatoare (mai ales ca

includeau si elemente comice) spectacolele cu personaje venerate de

biserica.

modernism (derivat din cuvantul modern). Circula in critica europeana, de la

sfarsitul secolului al XIX-lea pana azi, si desemneaza cele mai recente

forme de creatie artistica; trasatura lor comuna este negarea totala a

formelor traditionale de arta. Modernismul insumeaza curente precum:

simbolismul futurismul expresionismul imaginismul dadaismul

suprarealismul etc.

motiv (fr. motif, it. motivo, germ. motiv). Justificare a unei actiuni, in teatru dar si in

proza, e sensul general. In poetica structuralista, motivul este cea mai mica

unitate narativa. Exemplu: in basm, avem o tema generala, lupta dintre

bine si rau; tema se descompune in teme mai mici, cum ar fi: rapirea fetei

de imparat, plecarea eroului in cautarea ei, intalnirea cu animalul

nazdravan, lupta cu zmeul etc. Acestea sunt cele mai mici unitati ale

povestirii, ale naratiunii. Succesiunea lor logica si temporala ne da

compozitia povestirii, a basmului in cazul de fata. Combinarea lor, in

diverse feluri, ne da subiectul real al unui basm, sau al unei povestiri. Un

cercetator al motivelor si functiei lor in basm este V.I.Propp, cu lucrarea sa

Morfologia basmului fantastic (1928), care, preluata mai tarziu, in anii

1960 - in critica structurala occidentala, a dus la nasterea unei discipline

numita naratologie, reprezentata de teoreticieni ca A.Greimas, Claude

Bremond, Tzvetan Todorov, Gérard Genette etc.

motivatie (fr. motivation). Justificarea introducerii unui motiv sau altul intr-o

povestire sau o drama, introducere de motiv care trebuie sa fie conforma

cu realitatea. In secolul al XVII-lea, in clasele nobile, era ceva obisnuit, ca

un membru al familiei, sa apere si, la nevoie, sa razbune onoarea familiei

sale. Era o fapta ce se intampla foarte des, era cu alt termen, verosimila

Cand nu se intampla asa, era un fapt accidental, neverosimil, greu de

crezut. In tragedia lui Corneille, Cidul, Don Rodrique il omoara in duel pe

tatal Chimenei (iubita lui) ca sa apere onoarea tatalui sau (al lui Don

Rodrigue) jignita de tatal Chimenei. La randul ei Chimena are obligatia

a-si razbuna tatal ucis de propriul iubit, ceea ce nu face, mai mult, se

marita cu Don Rodrigue, asasinul parintelui ei. Acesta nu e un fapt

verosimil, pentru ca e o exceptie de la regula generala, nu are deci o

motivatie suficienta pentru a fi introdus in piesa. Din acest motiv, la

vremea ei, tragedia lui Corneille a fost condamnata de critica, socotind-o

insuficient motivata. Un studiu elocvent in acest sens este Verosimil si

motovatie de Gérard Genette (Figuri, Bucuresti, 1978).

noul roman (v. antiroman).

onomatopee (fr. onomatopée). Figura de stil care consta in folosirea unui cuvant

format din sunete care imita lucrul pe care il semnifica. Ex. "Vajaind ca

vijelia si ca plesnetul de ploaie" (Eminescu, Scrisoarea III

ossianism (de la Ossian, presupus bard celt din secolul al II-lea d.Ch.). In 1760,

poetul scotian James Macpherson publica o culegere cu titlul: Fragmente

de poezie veche, culese in muntii Scotiei si traduse in limba galica

pretinzand ca ar fi poemele ramase de la Ossian. In fapt erau legende

galice, transpuse si modificate dupa gustul preromantic. Pana sa se

descopere falsul, ele au fost luate drept adevarate si au influentat poezia

romantica europeana; iar Ossian a devenit un nume, egal ca importanta, la

nordici, precum Homer la sudici.

pamflet (fr. pamphlet, engl. pamphlet). Specie literara satirica, in proza sau in

versuri, violenta ca stil, scrisa pe teme ocazionale. Pamflet au scris, la noi,

Ion Heliade Radulescu, Al.Macedonski, Tudor Arghezi (Baroane

parnasianism (de la fr. parnassien). Curent poetic aparut in Franta, la mijlocul

secolului al XIX-lea, ca o reactie la subiectivismul romantic. Se

caracterizeaza prin atitudine impersonala, bazata pe o receptare senzoriala

a lucrurilor, fara interpretari si efuziuni. Ca teme, atentia se indreapta spre

fapte ce tin de istoria civilizatiilor, de natura exotica, de obiectele de lux

estetic (pietre pretioase; precursorul lor, Téophile Gautier, e autorul

volumului Emailuri si camee, 1852). Se distinge prin forma, prin expresia

concentrata si cizelata, ceea ce ii determina pe adeptii lui sa cultive poezia

cu forma fixa (sonet rondel etc.). Primii reprezentanti, Leconte de Lisle,

Théodore de Banville. Numele curentului vine de la culegerea antologica

in 4 volume, publicata in 1866-1867: Parnasul contemporan in care mai

figureaza: José Maria de Heredia, Catulle Mendès, Sully Prudhomme,

François Coppée. Elemente parnasiene se intalnesc si la poeti romani ca

Macedonski, Ion Pillat, Ion Barbu etc.

parodie (fr. parodie, lat. gr. parodia para=alaturi si ode=cantec). O specie literara

care consta in imitarea unei opere serioase, din genul inalt, intr-un registru

umoristic sau satiric. La grecii antici, Batrahomiomahia Razboiul

soarecilor cu broastele) era o parodie comica a razboiului troian din

Iliada Vergiuliu travestit de Scarron (sec.XVII, in Franta) e o parodia a

Eneidei. In literatura romana scriu parodii: Caragiale, Toparceanu (Un

maestru al genului), Marin Sorescu (Singur printre poeti, 1962) s.a.

perifraza (gr. periphrasis peri = in jurul, phrazein = a rosti, a exprima). Inlocuirea

unui cuvant prin mai multe cuvinte, "vorbire ocolita"; exemplu. Autorul

Scrisorii pierdute, in loc de Caragiale.

personaj (fr. personnage, lat. persona "masca", "rol"). Oameni imaginati in opera

literara. Termenul a fost conceput diferit de la o epoca la alta. In tragedia

antica personajele erau caractere fixe, neschimbate, de la inceput pana la

finalul dramei. Asa sunt Aiax Philoctet Antigona Electra, din tragediile

cu aceleasi titluri de Sofocle. Ele isi suporta cu stoicism destinul atras

impotriva-le de care sunt constiente ca nu si-l pot schimba. Oedip rege, e

tipul omului inteligent, dar orgolios, convins ca poate ghici intentiile zeilor

si le poate insela. De aceea este pedepsit de zei. Daca adaugam la Oedip

rege, cealalta tragedie, Oedip la Colona, obtinem un personaj rar intalnit

in tragedia antica, un om care se reneaga pe sine si se schimba radical; din

orgolios, devenind pios si supus vointei zeilor. In comedia europeana de la

Menandru, Plaut, Terentiu, pana la Molière, avem, de asemenea, caractere

fixe, conform tipologiei umane descrise in Caracterele lui Teofrast:

avarul, bigotul, mizantropul, ostasul fanfaron, curtezana etc. In epoca

moderna, in drama, dar si in proza, personajele devin complexe, dozand

nuantat in structura lor insusirile de bine si rau, iar in romanul modern,

caracterul este dizolvat intr-o multime de stari de constiinta, variate si

contradictorii (Proust, Kafka, Joyce, Faulkner etc.).

poezie (v. literatura).

postmodernism (fr. postmodernisme = dupa modernism). Curent cu ramificatii

in diverse domenii: filosofie, ideologie, politica, istorie. In arta si

literatura vrem sa fie o replica la modernismul negativist in raport cu

mostenirea culturala; tinde spre un dialog liber (preluare si selectie) cu

arta si literatura traditionala, cu culturile de margine etc. Termen inca

neclar in curs de precizare.

preromantism (fr. préromantisme). Denumeste o perioada de tranzitie in literatura

europeana, de la clasicism la romantism. Se mai numeste si

sentimentalism, pentru ca pune accent pe sentiment. Preromanticii sunt

senzitivi, sentimentali, visatori, inadaptati; ei isi cauta refugiul in natura, in

preajma ruinelor, castelelor, catacombelor, mormintelor, teme frecvente in

opera lor. Reprezentanti: Ed.Young, Th.Gray in Anglia; Rousseau, Volney

in Franta; Metastasio in Italia. Note preromantice aflam si la scriitorii

romani: V.Carlova, I.H.Radulescu, Gr.Alexandrescu, autori care cultiva

tema ruinelor, tema trecerii timpului etc.

proza (fr. prose, lat. prosa, "discurs"). Text fara versificatie. In antichitate, proza

era reprezentata de discursul oratoric, care era inrudit cu cel poetic prin

faptul ca foloseau impreuna valorile stilistice ale limbajului. De aceea,

retorica, stiinta discursului oratoric, era inrudita cu poetica, stiinta

discursului poetic, a poeziei; iar de multe ori, in Antichitate, Evul Mediu,

Renastere, se confundau. Este de remarcat ca in teoriile antice, genurile in

proza (care existau, cum era romanul de aventuri, din epoca alexandrina)

erau desconsiderate, socotite vulgare din punct de vedere al artei poetice.

Numai speciile genului oratoric, uneori si ale genului istoric (Herodot,

Tucidide) erau socotite literare. Speciile epice in proza s-au afirmat in

epoca moderna, de la Boccaccio (Decameronul) pana la romanul modern,

din secolele XIX-XX. De aceea au si fost mai putin teoretizate de-a lungul

secolelor; abia in veacul nostru, in special in ultimele decenii, s-au elaborat

teorii asupra prozei, inteleasa ca manifestare a genului epic in epoca

moderna. In secolul al XIX-lea a aparut o specie de proza poetica,

implicand un anume ritm, ilustrata de nume ca Baudelaire, Rimbaud, la

noi de D.Anghel, Adrian Maniu, Tudor Arghezi.

realism (fr. réalisme). Curent literar din secolul al XIX-lea, care isi propune sa

reflecte realitatea sociala asa cum este, fara nici o idealizare. In 1850 apare

un volum al criticului francez Champfleury, intitulat Realismul, in care

incearca sa generalizeze metoda realista. Tot atunci apare si o revista,

efemera, de altfel, "Realism". Reprezentanti ai realismului au fost, avant la

lettre, adica inaintea consacrarii termenului, Balzac, Stendhal, in Franta,

Dikens in Anglia; Gogol, Turghenev, Tolstoi in Rusia. La noi, Nicolae

Filimon, Ioan Slavici, Duiliu Zamfirescu, I.L.Caragiale, Liviu Rebreanu

etc. stau sub semnul realismului.

romantism (fr. romantisme). Curent literar, important, in literatura europeana.

Apare, mai intai, in Germania, in jurul anului 1800, la revista "Atheneum"

editata la Jena de fratii August si Friedrich Schlegel. De-aici se

raspandeste in Anglia, Franta, tarile nordice, Italia etc. Program: negarea

clasicismului, abolirea regulilor clasice: imitatia, cele trei unitati, puritatea

genurilor etc. Afirmarea libertatii absolute in creatia literara; eliberarea

imaginatiei, a sensibilitatii, proclamarea originalitatii operei, expansiunea

Eului, a visului, a fantasticului etc. Reprezentanti: fratii Schlegel, Novalis,

L.Tieck, Hölderlin, H.Heine in Germania; Coleridge, Byron, Schelley in

Anglia; Madame de Staël, Chateaubriand, V.Hugo, A. de Vigny,

Lamartine in Franta. In literatura romana sunt considerati romantici

scriitorii pasoptisti: I.H.Radulescu, Grigore Alexandrescu, Cezar Bolliac,

D.Bolintineanu, Curentul de la "Dacia literara", in frunte cu Kogalniceanu,

Alecsandri, Alecu Russo, C.Negruzzi. Dar expresia cea mai profunda a

romantismului (de influenta, in special germana) o aflam in opera lui

Mihai Eminescu.

scriitura (fr. écriture). Modalitate de a scrie, de a realiza actul scrierii. Primeste un

sens aparte in critica structuralista franceza din anii 1960-70, in special la

Roland Barthes (Gradul zero al scriiturii

simbolism (fr. symbolism). Curent literar, aparut in Franta in jurul anului 1880, cu

mare influenta in toate literaturile europene. Manifestul simbolismului e

publicat in 1886 in "Le Figaro" si e semnat de poetul Jean Moréas.

Simbolismul pune accent pe simbol, in detrimentul realului, pe starile

interioare, vagi, ambigui, ca si pe fortele misterioase din univers, care

subzista dincolo de lucrurile vizibile. Este inovator si in forma poeziei:

renunta definitiv la versificatia clasica si proclama versul liber. Precursori:

Baudelaire, Rimbaud, Verlaine, Mallarmé. Reprezentanti: Jean Moréas,

Gustave Kahn, Jules Laforgue, Emil Verhaeren, Morice Maeterlinck etc.

In literatura romana e ilustrat de nume ca Macedonski, Stefan Petica,

D.Anghel, Ion Minulescu, G.Bacovia, N.Davidescu, M.Cruceanu s.a.

specific national. Termenul, in literatura, denumeste notele particulare specifice

unui popor, viziunii lui asupra lumii care se reflecta in opera literara.

Exista evidente trasaturi care diferentiaza literatura greaca de cea indiana,

literatura franceza de cea germana, engleza ori spaniola. Specificul

national a fost teoretizat insa de romantici (care puneau accentul pe

elementul original, individual si local (clasicii erau universalisti).

Indeosebi in critica germana a fost teoretizat specificul national; de-aici a

patruns in critica romaneasca, prin Kogalniceanu (teoretician al

specificului la "Dacia literara") prin Maiorescu si Eminescu; M.Eminescu

ilustra elocvent specificul national, in opera sa beletristica, nu mai putin in

publicistica sa unde se dovedeste un patrunzator teoretician al specificului

national. S.n. a constituit o teza fundamentala in critica samanatorista,

reprezentata de N.Iorga si poporanista (G.Ibraileanu). Alti teoreticieni:

M.Ralea, N.Crainic, G.Calinescu etc.

structura (fr. structure, lat. structura, "constructie"). Mod de organizare interna.

Termenul e utilizat in diverse domenii: arhitectura, biologie, psihologie,

fizica atomica, sociologie etc. In lingvistica e preluat din teoria lui

Ferdinand de Saussure (Curs de lingvistica generala, 1916) care intelegea

limba ca sistem de semne; iar semnul ca o unitate intre un concept si o

imagine acustica, sau intre un semnificat si un semnificant. Sub influenta

teoriei lui Saussure, a scolii formale ruse si a Cercului de la Praga (anii

1920-1938), s-a constituit structuralismul francez, in anii 1960-70,

orientare teoretico-literara care isi propune sa descrie si sa defineasca

opera literara, inteleasa ca structura, conform cu definitia data de

documentele Scolii de la Praga: "opera poetica este o structura functionala,

iar diversele ei elemente nu pot fi intelese in afara conexiunii lor cu

intregul". Printre reprezentantii structuralismului francez: Roland Barthes,

A.J.Greimas, Gérard Genette, Julie Kristeva, Tzvetan Todorov, Jean

Cohen etc.

subiect (lat. subjetus, "ceea ce e spus"). Succesiunea intamplarilor, evenimentelor

dintr-o opera dramatica sau epica. Subiectul "este sufletul tragediei",

spunea Aristotel. S. trebuie sa fie simplu si unitar, fara episoade de prisos;

de-aici una din normele impuse dramei: "unitatea de actiune". Teoria

dramei si a naratiunii a cunoscut putine contributii de la Aristotel pana in

epoca moderna: critica clasica nu a facut decat sa reia si sa dogmatizeze

ideile Stagiritului. Cercetarea naratiunii, deci si a subiectului, au amploare

in veacul nostru prin aportul criticii americane de la inceputul secolului si

prin lucrarile formalistilor rusi din anii 1920-30, care distingeau intre

fabula si subiect Fabula era dispunerea episoadelor (a motivelor) in

ordinea lor logica si temporala. Fabula ar fi schema generala a unei

povestiri. Subiectul este repartizarea acelorasi motive, episoade, conform

cu logica artistica a operei. Uneori o povestire, un roman, incepe cu

sfarsitul evenimentelor, ca apoi sa revina la inceput sau la mijloc. Ideile

formalistilor, ale lui V.I.Propp in special (Morfologia basmului fantastic

1928), sunt preluate de structuralistii francezi, americani si se elaboreaza,

astfel o stiinta sistematica a naratiunii, numita naratologie (A.J.Greimas,

Claude Bremond, Tzvetan Todorov etc.).

suprarealism (fr. surréalisme). Curent de avangarda aparut in Franta, in 1924,

printr-un manifest semnat de André Breton, care il defineste astfel:

"Dicteu al gandirii, lipsit de orice control al ratiunii, in afara oricaror

preocupari estetice sau morale". Era o negare a tuturor valorilor spirituale

anterioare; se voia o eliberare de toate cliseele gandirii, prin recurgerea la

vis, ca stadiu descatusat al constiintei, necontrolat de ratiune. Exponenti:

André Breton, Philippe Souppault, Louis Aragon, Paul Éluard etc. In

Romania, centrul suprarealistilor este revista "unu"(1928-1932), redactata

de Sasa Pana. Printre adepti: Geo Bogza, Stefan Roll, Ilarie Voronca, mai

tarziu Virgil Teodorescu, Gellu Naum, Geo Dumitrescu, C.Tonegaru s.a.

scoala formala (rusa). Orientare in teoria literara din Rusia, incepand din 1914

(cand apare eseul-manifest, Invierea cuvantului, semnat de V.Sklovski)

pana in 1930, care punea accent pe forma operei in detrimentul

continutului ideologic, moral, filosofic. Forma si procedeele formale devin

obiectul de cercetare al acestor teoreticieni. Procedeele literare fiind

procedee ale limbajului, Poetica se inrudeste cu lingvistica. Pe criticul

formalist nu-l intereseaza literatura in ansamblu, ci numai literaturitatea

ei, adica aspectele care fac dintr-o opera, o opera de arta. Astfel, literatura

se dezvolta intr-o serie de fapte, diferita de alte serii culturale, de seria

ideologica, psihologica, religioasa, morala etc. Acestea nu au nici un rol in

evolutia seriei artistice. In preocuparile formalistilor intra: limba operei,

stilul, compozitia, versificatia, deci tot ce tine de latura pur formala a

textului literar. Dupa 1930, si chiar mai dinainte scrierile formalistilor au

fost condamnate in URSS, interzise, iar reprezentantii scolii au fost

periferializati, unii chiar persecutati. Dupa razboi, insa, lucrarile lor s-au

tradus in Occident, unde, combinate cu alte idei, au dat nastere Poeticii

structuraliste. Cateva nume din grupul formalistilor: V.Sklovski (Teoria

prozei, 1925), B.Tomasevski (Teoria literaturii Poetica, 1927), Roman

Jakobson, B.Eihenbaum, I.Tanianov, V.Jirmunski si altii.

text (lat. textus, "tesatura"). Totalitatea semnelor si frazelor din care se compune o

opera literara. In istoria literaturii se refera uneori la scrierea unei opere de

autorul insusi, la redactarea originala; editorii operelor vechi incearca sa

constituie textul primar al unei opere din mai multe variante mostenite

unele falsificate in redactarile urmasilor. Dupa 1960, conceptul de text a

fost abordat ca o categorie mai generala, a oricarui mod de exprimare

lingvistica (poemul, articolul de ziar, enunturile orale, adica actele de

vorbire); deci textul e inteles ca forma de existenta a limbii intr-un proces

de comunicare. Textul se afla intr-un proces de comunicare prin

intermediul limbajului. Din acest unghi, textul este un ansamblu de semne

unitar si coerent ca sens; pe de alta parte, el se constituie ca ocurenta

comunicativa; ca loc, unde se intalnesc factorii unui act de comunicare:

emitator, mesaj, receptor. La acest sens ajunge, in evolutia sa, si vechiul

termen de discurs. In terminologia actuala text si discurs sunt folosite ca

sinonime. Functiile textului sau ale discursului ar fi intr-o acceptie mai

veche, urmatoarele trei: 1) functia reprezentativa, care se refera la obiecte;

2) functia expresiva (vorbitorul se caracterizeaza pe sine); 3) functia

conativa (prin care vorbitorul actioneaza asupra ascultatorului). Mai tarziu,

Roman Jakobson a extins aceasta schema la sase functii. Textul mai este

abordat azi si ca intertextualitate. Orice text se elaboreaza in dialog cu alte

texte anterioare. O poezie, o drama se compune dupa legile general-cunoscute

ale genului, liric sau dramatic deci, in dialog cu textele din aceasta

categorie. Un text nou poate veni in acord sau in dezacord cu alte texte,

sau chiar cu structura genului respectiv. Romanul lui Proust se constituie

in concordanta cu unele norme ale romanului clasic; pe de alta parte il

modifica si il innoieste fundamental. Acesta e dialogul dintre texte, sau

intertextualitatea

tragicomedie (fr. tragi-comédie). Specie a genului dramatic, in care tragicul si

comicul se combina in aceeasi structura. Apare in Renasterea italiana si se

impune greu, datorita prejudecatii mostenite de la antici, conform careia

tragicul nu trebuie sa se amestece cu comicul. Au scris tragicomedii:

italianul B. Guarini (Pastorul credincios); Lope de Vega in Spania;

Shakespeare in Anglia; Cehov in Rusia etc.

trop (fr. trope, gr. tropos, "intorsatura"). O specie de figuri de stil, prin care unui

cuvant "i se da o semnificatie care nu este tocmai semnificatia proprie

acestui cuvant". Tropii sunt deci figurile de stil: metafora, metonimia,

sinecdoca, hiperbola etc.

trubadur (fr. troubadour). Tip de poet medieval francez, din secolele XII-XIII care

isi debita versurile in forma de cantec, cu acompaniament muzical, la curtile

feudale. Lirica lor era una de dragoste, in care femeia ajunge obiectul unui

adevarat cult. Trubadurii actionau in Sudul Frantei. Alt tip de poeti din

aceeasi perioada isi aveau sediul in nordul Frantei si erau legati de cate un

senior la care locuiau ani de zile. Au ramas cateva nume de asemenea poeti

care se numeau truveri: Chrestien de Troyes, Jean Bodel s.a.

verism (it. verismo, de la vero, "adevar"). Varianta italiana a naturalismului,

reprezentat in Franta de Émile Zola. Verismul apare in jurul anului 1880.

Reprezentanti: Luigi Capuana, Giovanni Verga (cu romanul Familia

Malavoglia

verset (fr. verset). O sectiune scurta formata din doua sau trei propozitii, cu un sens

complet, libere de rima si de ritmuri consecvente. Versetul e specific

textelor biblice, unde e format din 2-3 propozitii: a doua si a treia reiau

ideea din prima propozitie, cu aceleasi si cu alte cuvinte, izbutind s-o

intareasca, s-o faca pregnanta. La noi, Cantarea Romaniei de Alecu Russo

aminteste, ca stil, de versetul biblic.

vodevil (fr. vaudeville). Piesa comica, usoara, superficiala, cu intriga spectaculoasa,

cu personaje slab conturate, lipsite de profunzime. In 1792 s-a inaugurat

Teatrul de vodevil din Paris, care va fi sustinut de dramaturgi ca Eugène

Labiche, Ge.Feydau. A influentat si teatrul romanesc, vodeviluri scriind

V.Alecsandri (Farmazonul din Harlau Rusaliile Cinel-Cinel), Costache

Caragiali (O soaré la Mahala), Costache Negruzzi (Muza de la Burdujeni

1851) etc.*

* Termenii explicati in textul lucrarii nu mai sunt reprodusi in acest

dictionar.