Ilustreaza conceptul operational narator-personaj, folosind ca suport un text narativ studiat

"Vorbisem putin de tot, intreaga dupa-amiaza, caci simteam ca vorbele, fata de gesturi si prezenta, erau de prisos, ca hartiile moneda in tarile cu acoperire totala in aur. Candva insa nevasta-mea duse mana la capatai, lua din tabachera o tigara, o puse in varful unei tigarete si o aprinse ganditoare, cu chibritul. Gestul acesta avea o eleganta acum naturala, dar la inceput trebuie sa fi fost socotit de ea cu convingere, ca un semn de "distinctie". Acum nu era, mai aproape vorbind, decat un gest de acreala distinsa. Era un gest absolut marunt, dar parca ar fi trecut un nor stupid peste toata voluptatea. .

Nevasta-mea se socotise, pana la raidurile noastre mondene, inferioara mie si asta se simtea din modul in care se purta in fata mea si fata de mine. Mai tarziu pare-se, a descoperit ca nestiinta mea la dans e o inferioritate, ca neglijenta (relativa, foarte relativa) la imbracaminte e un fel de dovada de "lipsa de rasa".

"- Asculta, Stef, voi ce faceti acolo la granita?

I-am raspuns, sarutandu-i pentru mine umarul rotund, ca nu facem nici o pregatire si de altfel sunt sigur ca nu vom intra in razboi.

- Mai bine.ah, ce bine ar fi sa se termine odata povestea asta. Nu ti-e frica sa mergi la razboi?

- Eu ma gandeam ca as fi innebunit de teama s-o las pe ea cu absoluta certitudine ca n-are nici un control. Toata fata mi s-a crispat, intunecat de gandul acesta.

A bagat de seama si m-a intrebat numaidecat:

- Ti-e frica intr-adevar?."

Gestul simplu si comun al Elei e prezentat de personajul-narator cu grija pentru amanunte, avand dramatice ecouri interioare pentru el. Se reia si se caracterizeaza gradat gestul, din aproape in aproape, ajungand de la o extrema la alta: "avea o eleganta." "si un gest de acreala distinsa". Pana la un punct timpul textului corespunde timpului si ritmului gestului pentru ca apoi textul sa se distanteze de gestul exterior urmarind planul interior al comentariilor personajului-narator. Acest prezent al gandurilor deviaza prezentul real si reconstituie trecutul in anumite elemente alese pentru a sustine presupunerile.

Gheorghidiu, personaj-narator, comenteaza atat faptele exterioare ale Elei ("In fata mea si fata de mine"), cat si gandurile pe care le presupune, fie citandu-le, fie reproducandu-le, fie comentandu-le, in paranteza.

Discutia este interesant redata: stilul direct pentru ce spune ea, stilul indirect pentru ce spune el, monolog interior pentru ce gandeste. Gheorghidiu se dedubleaza: joaca scena iubirii in exterior, iar in interior traieste pe o alta axa a timpului.

Inlaturand replicile lui Gheorghidiu si inlocuindu-le cu gandurile sale, textul ar deveni teatru absurd, sugerand necomunicarea intre parteneri, sugestie pentru instrainarea sufleteasca.