Cioran - Conform cu originalul

Cioran - Conform cu originalul

S-a vorbit - s-a si scris - pina acum, intr-un mod relativ consistent, despre relatia dintre autorul Manualului de descompunere si "Celalalt". La Sibiu, cu vreo doi ani in urma, aproape intreaga editie a Colocviului international Cioran a fost consacrata unui atare subiect.

Nu am insa intentia sa explorez aici ce inseamna, la Cioran, distinctia dintre "autre" si "autrui", ci vreau mai degraba sa atrag atentia asupra unui anumit joc al identitatii la un autor care si-a construit opera, dar si biografia in cele mai esentiale segmente ale sale, in cheia unei ambiguitati, fin si atent regizata. Iar cind spunem autorul Cioran ne referim, aproape exclusiv, la scriitorul care poarta acest nume, si mai putin invocam determinatiile de "filosof", "eseist" sau "publicist", ipostaze care poarta de altminteri tot mastile si forta scriitoriceasca a aceluiasi personaj.

Ma intereseaza, mai frust si mai exact spus, raportul - deopotriva voluntar si involuntar - instituit de un autor (in cazul de fata se intimpla ca Emil Cioran sa fie exemplul prin care sa ilustrez un astfel de mecanism) intre succesivele forme pe care le imbraca operele sale, de la ipostaza de manuscris si pina la ceea, conventional, se numeste "editie definitiva".

Se va spune, probabil, ca drumul acesta este unul firesc si care poarta inevitabil marca augmentarii de la o vama la alta, adica tot ceea ce gaseste de cuviinta autorul sa modifice in textul sau intre doua sau mai multe editii ale aceleiasi opere. Nu contest nici o clipa un atare adevar, dar este important, uneori, nu doar ce a modificat un autor de la o editie la alta, ci si de ce a procedat astfel, mai cu seama cind opera la care ne raportam are multi vectori de legatura cu contextul elaborarii / receptarii acesteia. Devin astfel extrem de semnificative adaugirile si suprimarile, revizuirea stilistica a textului sau oricare alta mica sau mare schimbare pe care o face operei ca atare autorul ei, cel ce isi are pupitrul la care scrie sau, dupa caz, computerul asezat in bataia a cel putin trei "ideologii": aceea a elaborarii, adica faza de manuscris, "ideologia" receptarii ( o marime variabila) si "ideologia" autorului insusi (o entitate supusa, potential, variilor metamorfoze) in momentul "reelaborarii" succesivelor editii.

Ceea ce am exprimat mai sus, oarecum in mod voit-redundant, este ceva simplu: nevoia unor editii critice din opera lui Cioran. Caci dintre lucrarile sale - si avem in vedere aici doar pe cele scrise in limba romana -, una care este situata intr-un asemenea pernicios "triunghi ideologic" al Bermudelor este, neindoielnic, Schimbarea la fata a Romaniei. Este, poate, cartea cel mai patimas comentata si cea mai controversata. In antologia receptarii (de pina in 1989) a operei lui Cioran, alcatuita de meticulosul cercetator Marin Diaconu, se poate constata cu usurinta acest lucru (vezi Pro si contra Emil Cioran. Intre idolatrie si pamflet, Humanitas, 1998). Dar si in ultimul deceniu si jumatate, textul care a alimentat atitudinea critica poate cea mai devastatoare pentru opera lui Cioran ramine aceeasi carte tiparita in ianuarie 1937 (i s-a alaturat, e drept, ca si mai-nainte, segmentul de publicistica interbelica prolegionara). Cum se stie, comentarii dintre cele mai alambicate au aparut astfel nu doar in spatiul romanesc (am exclude din sfera lor, doar partial, cartea Martei Petreu, Un trecut deocheat sau Schimbarea la fata a Romaniei, Apostrof, 1999, demers care reclama o discutie aparte), ci si in cel francez, indeosebi, unde critica lui Cioran a luat infatisarea unui spectacol mediatic, sa spunem asa, apetisant si intens condimentat. Iar principalul capat de acuzare a fost ocultarea trecutului ideologic al lui Cioran din deceniul patru al secolului XX. Daca ar fi existat pina acum o editie critica a Schimbarii, s-ar fi pus cred citiva bemoli la discursul tendentios-critic de receptare a acesteia.

Intr-un comentariu pe care noi insine l-am facut Schimbarii la fata a Romaniei (vezi "Pamfletul «somnolentei nationale»", in Hirtia de turnesol. Cioran - inedit. Teme pentru acasa, Ed. Saeculum, 2000, pp. 221-245), am situat acest text al scriitorului Cioran, oarecum prea ingaduitor, in orizontului pamfletului. Nu am agreat deloc ideea ca am avea de-a face cu o analiza cit de cit riguroasa a societatii romanesti, ci mai degraba cu o critica eseistica a ratiunii istorice, o critica facuta de un autor cu sensibilitatea ultragiata de inertia romanilor.

Aceasta carte a aparut, pina acum, desigur, in doua editii: editia princeps tiparita Editura Vremea, in 1936 (opul iesea pe piata in ian. 1937), reluata in 1941, si editia din 1990, de la Humanitas, "singura versiune autorizata", cum se precizeaza pe pagina de garda a volumului, o varianta revazuta de autor si care este considerata "definitiva", dupa spusele, imperative, ale lui Cioran din rindurile liminare redactate si adaugate la 22 februarie 1990 (Paris).

Nu vom relua observatiile pe care le-am facut altadata asupra gestului lui Cioran de a ne oferi, prin cea de-a doua editie, un text trunchiat (in fond, un autor face absolut ce vrea cu propria-i opera). Nu fara o bine ascunsa voluptate a contradictiei, el invoca faptul ca tot ceea ce cuprinde cartea sa reprezinta niste "divagatii" scrise "cu pasiune si orgoliu" pe cind avea 24 de ani si ca, din intreaga sa opera, textul Schimbarii ii aparea atunci drept "cel mai pasionat" si "cel mai strain". Altfel spus, o alcatuire in care plasmuitorul nu se mai regaseste, chiar daca "isteria" de atunci ii pare "evidenta". Si pentru a restabili o alta relatie cu aceasta creatie, pe care nu o poate arunca in neant, acelasi autor, devenind peste timp altul, simte "datoria" de a "suprima" acele "pagini pretentioase si stupide", avertizind totodata asupra acelei editii ca: "Nimeni n-are dreptul s-o modifice".

M-am intrebat cine poate fi domnul "Nimeni", pentru ca apoi sa-mi zboare gindul, tot zadarnic, la aceasta mostra de trucata naivitate specifica lui Cioran: cine sa vrea sa-i "modifice" textul Schimbarii la fata a Romaniei mai mult decit a facut-o el insusi? Ceea ce putem sa facem - pentru cei interesati de traseul anamorfozat al Schimbarii - este sa (de)construim acel drum care incepe cu laboratorul operei, mai exact cu manuscrisul.

La Sibiu in arhiva lui Relu Cioran, un om caruia nu doar prietenii ii simt enorm de mult absenta, printre documentele pe care le pastra cu mare grija, am gasit si acest manuscris pe care nu stiu daca l-a recitit cineva si nici daca a avut curiozitatea sa-l confrunte cel putin cu textul din editia princeps.

Inainte de toate insa o precizare: poate este impropriu sa vorbesc exclusiv de manuscris deoarece "dosarul" acestei lucrari are o structura hibrida. El cuprinde nu numai pagini scrise de mina lui Cioran, ci si parti dintr-o dactilograma, alaturi de care au fost lipite - indeosebi in primul capitol - taieturi cu fragmente aparute in revista inainte de editarea volumului.

Fara sa recurgem acum la o analiza comparativa intre cele trei variante ale textului (manuscrisul si cele doua editii), vom aduce in discutie nu structura intregului volum, serios amputata in "versiunea autorizata", ci doar inceputul si sfirsitul manuscrisului. Cea dintii surpriza si totodata nedumerire o constituie titlul lucrarii: Emil Cioran, Teoria Romaniei, ambele insa, si autorul si titlul, fiind taiate in lungul lor cu penita tocului cu care se scria. Iar pe prima pagina a manuscrisului, cea care are drept corespondent aceeasi prima pagina in editii, urmeaza titlul primului capitol: "Misiunea marilor culturi si tragedia culturilor mici", alaturi de care e scris: Romania. Totul este insa, si aici, taiat cu penita, in lungul si-n latul cuvintelor.

Prin urmare, nici urma, pe foaia-coperta a manuscrisului, de formularea "Schimbarea la fata a Romaniei", in vreme ce din varianta prima a intiiului capitol a ramas, in editii, doar "Tragedia culturilor mici".

In ceea ce priveste sfirsitul textului scris, in 1936, de Cioran, el cuprinde un enunt pe care l-a lasat insa pentru totdeauna la o parte: "Nu cred ca nu cred in Romania". Asa se incheia de fapt acel "pamflet" cioranian care avea totusi, in pofida speculatiilor facute ulterior de exegeza, "obiect". Un obiect asupra caruia se napusteau sagetile otravite ale criticului si care se numea: Romania. Asa scrie Cioran pe primele doua pagini ale manuscrisului, si tot cu numele de Romania isi incheie tirul sustinut al criticii, dar printr-o formulare optimista de paradox obisnuit: nu cred ca nu cred, adica: cred.

Optiunea pentru care am pledat in rindurile de fata este simplu exprimata in chiar cuvintele din titlul nostru. Cel putin in ceea ce priveste destinul textului, de-acum incheiat, Schimbarea la fata a Romaniei, avem nevoie de un Cioran care sa semene cit de cit cu originalul. Chiar daca propunerea mea ignora vointa celui ce-a scris cartea, o istorie critica a operei lui Cioran va trebui sa-l redea pe autor, in marime "naturala", lui insusi. Pe cind, deci, o editie critica din Schimbarea la fata a Romaniei?!