FAPTE DE "SISTEM' SI FAPTE DE "NORMA'

FAPTE DE "SISTEM' SI FAPTE DE "NORMA'

Exemplele demonstrative pentru oportunitatea tripartitiei sunt evidente mai ales in domeniul fonic - poate tocmai datorita faptului ca pentru acest domeniu exista o doctrina a opozitiilor pertinente perfect dezvoltata -, dar se pot da exemple suficient de clare din domeniul morfologiei propriu-zise, al derivarii si compunerii, al sintaxei si lexicului.

Sa incepem cu domeniul fonic:

1) in spaniola nu exista opozitie distinctiva intre vocale lungi si vocale scurte {sistem); totusi, vocalele finale se realizeaza, in mod normal, ca lungi (norma).

in limbi ca spaniola, italiana, franceza etc. nu exista opozitie distinctiva in cadrul registrului vocii, adica nu se pot

stabili diferente de sens intre cuvinte numai pe baza inaltimii muzicale (sistem); totusi, limitele registrului nu sunt indiferente, ci, dimpotriva, sunt bine precizate si determina individualitatea fiecarei limbi: italiana are un camp de intonatie de doua octave; spaniola "este o limba grava', anume prin faptul ca are un camp de intonatie de numai o octava (norma). De aceea, pentru auzul spaniolilor, italienii "canta' atunci cand vorbesc: adica, se percep ca anormale realizarile acustice care depasesc limitele campului de intonatie normal in spaniola.

Fenomenul Ixl (in grafia curenta: j, sau g inainte de e, i) este un element obisnuit in sistemul fonologie spaniol; totusi, o fraza ca Artajo trajo la valija abajo [Artajo a dat jos valiza] produce un efect "stilistic' ciudat, pentru ca frecventa relativa a fonemului este mult mai mica in norma limbii spaniole. Consi­deram, tocmai, ca tot ceea ce se refera la frecventa fonemelor intr-o limba¹³¹, toate faptele de statistica fonologica¹³² privesc norma, nu sistemul; intr-adevar, este vorba de fapte care carac­terizeaza o limba, dar nu apartin ansamblului opozitiilor sale fundamentale intrinseci.

in spaniola, nu exista o opozitie distinctiva intre vocale deschise si vocale inchise, asa cum exista in italiana, in franceza sau in portugheza. "E din sp. ver este (sau poate fi), din punct de vedere fonetic, la fel de deschis ca cel din fr. chantais, iar e din sp. ves este la fel de inchis ca cel din fr. chanter'^m, dar acest fapt nu are importanta in sistemul fonologie spaniol, deoarece cele doua sunete nu functioneaza "ca valori diferite': ele sunt realizari ale unui singur fonem lei. Acest lucru este intru totul

exact in ceea ce priveste sistemul; dar nu este asa in norma, deoarece realizarea normala este inchisa in queso, cabeza, sello, si deschisa in papei, afecto, peine, la fel cum realizarea lui lol este inchisa in llamo, boda, esposa, si deschisa in rosa, hoja, dogma; pronuntarea [keso], [papei], [esppsa], [rrosa] nu afecteaza sistemul, dar este neobisnuita, anormala. Avem, prin urmare, un singur fonem lol in sistem, doua variante tipice, doua tipuri de o in norma si, in sfarsit, o infinitate de diverse reralizari (variante in­dividuale si ocazionale) in vorbitul concret, in actele lingvistice:

SISTEM    NORMA VORBIRE

in sistem, o se opune ca unitate fonologica distincta lui e, i, u, a, distingand, de pilda, pe ojo de ajo, dar nu exista nici o dife­renta functionala intre [9] si [o]; in norma, se adauga distinctia intre o deschis si o inchis, intre realizarea normala a lui o din

rosa si realizarea normala a lui o din esposa; iar in vorbitul concret, o deschis, pronuntat in acest moment de Juan, se opune realizarilor aceleiasi variante normale de catre Pedro, Pablo, Diego etc. si se opune, de asemenea, variantelor de o deschis pronuntate in alte momente de Juan insusi.

in spaniola nu exista decat pentru r opozitia fonologica dintre consoana simpla si consoana intarita {sistem); totusi, anumite consoane sunt pronuntate in mod normal, in anumite pozitii, ca consoane intarite (norma). Asa este pronuntata, de exemplu, africata Ici {eh) inainte de a, o, u: un italian, obisnuit cu un sistem fonologie in care exista opozitia amintita, va inter­preta pe Ici din sp. chivo ca fiind identic cu cel din ital. ciarla, iar pe cel din sp. tacha ca fiind identic cu cel din ital. caccia.

Opozitia fonologica dintre vibranta simpla si vibranta multipla (r-rr) exista in spaniola numai in pozitie intervocalica (pero-perro, caro-carro) si se neutralizeaza in toate celelalte pozitii, in care respectivele variante sunt realizari ale unui arhi-fonem. Asa, de exemplu, in pozitie initiala, din punctul de vedere al sistemului, conteaza numai faptul ca este vorba de o vibranta, ca nu se confunda, adica, ram cu paro, rey cu ley, sau ruso cu puso. Dar nu la fel stau lucrurile in norma: intr-adevar, realizarea normala a arhifonemului este o vibranta multipla (rr) in pozitie initiala si dupa /, s, n; este o vibranta simpla (r) dupa o oclusiva (creo, presa); si este cu adevarat facultativa (dar se realizeaza cel mai adesea ca o vibranta simpla) numai in pozitie finala si inaintea unei consoane (ver, puerta). De aceea, pronuntand rey cu vibranta simpla in loc de vibranta multipla, sistemul nu este afectat (cuvantul nu se confunda cu altul, asa cum s-ar intampla in cazul parra-para, si nici nu devine de nerecunoscut), dar realizarea este anormala in spaniola. in afara de asta, realizarea normala a celor doua foneme si a arhifonemului este o vibranta alveolara, si nu uvulara, cum este, de exemplu, in franceza.

Identica, din punctul de vedere al sistemului, dar nu sub toate aspectele din punctul de vedere al normei, este situatia opozitiei vibranta simpla - vibranta multipla (sau vibranta alveolara -vibranta uvulara ) in portugheza.

7) Faptul ca 5 este in castiliana dorsal sau coronal tine de nor­ma, nu de sistemul functional al limbii. intr-adevar, din punctul de vedere al sistemului, fonemul Isl s-ar putea realiza ca ss, s, z, pentru ca in spaniola nu exista fonemele ss, s, z, care sa i se opuna (ceea ce, in schimb, nu ar fi posibil in franceza sau in italiana, unde exista opozitii ca chat - sa, casa - cassa, sala -sciala etc), dar asemenea realizari nu sunt normale. in rioplatensa (spaniola din Rio de la Plata), neexistand nici fonemul 181 care sa i se opuna, s s-ar putea realiza in si mai multe feluri, dar reali­zarile normale sunt ca dentala, iar in pozitie finala si, mai ales, inaintea unei consoane, ca o aspiratie: h (pasto, pronuntatpahto).

De asemenea, in franceza r se poate realiza in diverse moduri, de la vibranta alveolara din dialectele meridionale pana la vibranta uvulara din franceza literara de la Paris, si poate ajunge sa se realizeze chiar ca [jc], deoarece nu exista un fonem Ixl care sa i se opuna (asa cum se intampla in spaniola sau in germana); totusi, dintre toate variantele posibile, cea mai normala si mai raspandita este vibranta uvulara. in portugheza, consoana Isl in pozitie finala, in urma a doua neutralizari simultane, pastreaza ca pertinenta numai trasatura de fricativa, nu si trasaturile de interdentala, velara si laringala (adica, poate fi dentala ori alveolara: s, z, sau palato-alveolara: s, z). Sistemul nu pretinde mai mult decat atat sau, mai bine zis, ofera o serie de posibilitati. In schimb, norma (si e vorba de norma combinatorie) este mult mai imperativa: norma din Sao Paulo admite numai realizarile s si z, iar cea din Rio realizarile s, z, z, si nu ca realizari facul­tative, ci obligatorii, in functie de natura fonemului care urmeaza. Astfel ca, intr-un caz ca os olhos, pentru s din os norma din

Rio pretinde nu numai ca realizarea sa fie o varianta acustica a unui anumit arhifonem, ci pretinde ca varianta sa fie dentala si sonora (z).

8) Exemplele se pot inmulti la nesfarsit. Astfel, in latina clasica exista un singur fonem Iul, dar realizarea sa normala era consonantica sau vocalica in functie de pozitie, fapt care a dus la scindarea sa in doua foneme distincte; in sistemul limbii franceze, u ampuis, suite este varianta a aceluiasi fonem pe care il realizeaza u din pur, etude, dar in norma u din puis, suite este o consoana, in timp ce u din pur, etude este o vocala, iar o reali­zare vocalica a lui u din puis, suite ar fi anormala in perceptia majoritatii francezilor; in rusa si in romana, fonemul lei se reali­zeaza in mod obligatoriu ca ie in anumite pozitii; al doilea / din engl. little si / din fr. peuple sunt, la nivelul normei, diferite de primul / din little si de / din lac, fiind surde, si nu sonore, in timp ce, din punctul de vedere al sistemului, reprezinta variante ale aceluiasi fonem.

3.1. Pentru distinctia intre norma si sistem in domeniul morfologiei, ca si pentru lamurirea caracterului social-cultural al normei, credem ca dovezile imediate va trebui sa le cautam in erorile privind flexiunea pe care le fac copiii sau, in general, persoanele care nu cunosc suficient norma. intr-adevar, asemenea erori provin aproape totdeauna dintr-o aplicare a opozitiilor functionale ale sistemului contrara aplicarii care s-a impus ca normala in comunitatea lingvistica respectiva, adica dintr-o utilizare anormala a mijloacelor pe care sistemul le ofera ca forme ideale, separate de uzul concret, dar pe care norma le-a fixat, codificat si clasificat in tipare traditionale de realizare. Daca un copil englez spune sg. ox, pi. oxes (in loc de oxen), iar un copil francez spune sg. carnaval, pi. carnavaux (in loc de carnavals), aceasta se intampla pentru ca sistemul contine efectiv ca legitime astfel de opozitii, dar in norma ele nu se realizeaza in aceste

cazuri, ci in altele (ass - asses, cheval - chevaux). Exista, prin urmare, in morfologie, aceeasi opozitie, in planul normei, intre "variante obligatorii', pe care o intalnim in fonologie: din punct de vedere functional, oxes si oxen sunt substituibile reciproc, pentru ca sunt percepute ca forme de plural, dar norma admite numai forma oxen. Tot asa, in spaniola, se pot substitui intre ele, in plan functional, " estea ' si este, " ande ' si anduve (in sistemul de virtualitati al limbii, estea se opune lui estoy la fel ca sea lui soy, iar ande se opune lui andar precum cante lui cantar), dar norma spaniola admite numai pe este si anduve.

in gramaticile limbii latine se vorbeste despre substantive de declinarea a 3-a care "admit' la acuzativ desinenta -em sau -im, iar la ablativ -e sau -i (febris, pelvis, securis etc), si de alte substantive, care pot urma in flexiune paradigma declinarii a 2-a si, in mare parte, si paradigma declinarii a 4-a (cupressus,fagus, ficus, laurus etc.)- A existat, fara indoiala, in istoria sistemului latinesc o perioada in care posibilitatile amintite au coexistat, dar norma nu a fost niciodata total indiferenta, ci a preferat intotdeauna una sau alta din formele mentionate: a existat o continua deplasare a normei in favoarea desinentelor -em, -e si, respectiv, a paradigmei declinarii a 2-a.

3.2. Fenomene asemanatoare putem observa in romana actuala. intr-adevar, in romana, substantivele numite ambigene (cu forma de masculuin la singular si forma de feminin la plural) care nu se termina in -e sau -iu pot face pluralul in -e (scaun, pi. scaune) sau in -uri (cer, pi. ceruri). in general, au -e cuvintele polisilabice si -uri cele monosilabice; cu toate acestea, multe substantive admit ambele desinente (chibrit, pi. chibrite sau chibrituri), dar norma nu este niciodata indiferenta, preferand intotdeauna una din cele doua forme (si se pare ca se deplaseaza tot mai mult in favoarea desinentei -uri).

O serie de diminutive romanesti prezinta la singular sufixele substituibile reciproc -ica sau -ea (randunica, randunea; floricica,

floricea) si fac pluralul in -ici, respectiv in -ele (randunici, ran-dunele); cele doua tipuri de opozitii sunt substituibile in sistem, dar norma prefera pe -ica la singular si pe -ele la plural (randu­nica- randunele; floricica -floricele), astfel incat a aparut in sistem o noua opozisie -ica I -ele, prin incrucisarea celorlalte doua.

Dar cazul cel mai interesant este cel al femininelor in -a. Acestea pot avea pluralul in -e, fara metafonie (casa - case), sau pluralul in -i, cu metafonie (tara - tari). in sistem, pluralele sunt echivalente, astfel incat, practic, toate substantivele in cauza ar putea avea ambele forme; totusi, in fiecare caz, norma prefera in mod clar una sau alta dintre ele, cu tendinta generala de a adopta, dupa cat se pare, formele in -i cu metafonie (pluralul normal al lui scoala este, in prezent, scoli, dar norma anterioara, scoale, se pastreaza in numele unei institutii create in secolul trecut: Casa Scoalelor).

3.3. in mod firesc, in trecerea de la o norma la alta exista un moment in care norma este nesigura, mai ales daca vrem sa o stabilim la nivelul intregii limbi: in realitate, exista diverse norme partiale (sociale, regionale), dat fiind ca norma, prin natura sa, este totdeauna mai putin generala decat sistemul. Sa luam, de exemplu, cazul dativului si acuzativului pronumelui personal de persoana a 3-a, in spaniola, pentru care sistemul ofera o intreaga serie de posibilitati: 1) le - Io, 2) le - le, 3) Io - Io, 4) le - la, 5) la - la. in Rio de la Plata norma este constituita de posibilitatile 1) si 4) pentru masculuin si, respectiv, feminin. in Spania, norma culta este le - Io pentru obiectele de genul masculin, la - la pentru cele de genul feminin, si oscileaza intre le - Io si le - le, cu preferinta pentru cea din urma, in cazul numelor de persoana masculine; la - la este popular, Io - Io este vulgar¹³⁴.

4.1. in ceea ce priveste formarea cuvintelor - derivarea si compunerea - , distinctia intre norma si sistem se manifesta in relatie cu necesitatile expresive cotidiene ale fiecarui vorbitor. Daca am considera ca inexistente cuvintele care nu se intalnesc in Dictionarul Academiei Spaniole (codul normei), nu am putea spune planteo, concretamiento, ocultamiento, sincronizacion, sacapuntas; am putea sa folosim cuvantul papal numai cu sensul de "care apartine de, care se refera la papa de la Roma', dar nu cu cel de "plantatie depapas [cartofi]'; am putea spunepalatizar si labializar; dar nu palatizacion si labializacion; nasalidad, nasalizar, nasalizacion, dar nu velaridad, velarizar, velarizacion. S-ar putea ca unele dintre aceste cuvinte sa nu existe in norma, dar ele exista, intr-un anumit fel, in sistem, in ansamblul de structuri, posibilitati si opozitii functionale ale limbii spaniole, in sistem, exista ca virtuale toate substantivele posibile in -miento si -don, derivate de la verbe, precum si toate verbele posibile in -izar si abstractele in -idad etc, independent de consacrarea lor prin norma: sistemul este un ansamblu de cai inchise si de cai deschise, de linii care se continua sau nu. Se pot continua liniile verbelor in -ear, -izar, -ecer, dar nu si cele ale verbelor in -er, -ir, se pot continua nelimitat liniile derivatelor in -don, -miento, dar nu si cele ale derivatelor in -iego. De la carta nu putem deriva un augmentativ in -on, pentru ca drumul este inchis de carton, iar pentru a crea opusul termenului din fonologie, pertinente, nu vom recurge la utilizarea prefixului in-, pentru ca drumul este inchis de un alt impertinente. Tot asa, in italiana, locuitorii din nordul Italiei pot fi numiti nordici, dar cei din sudul Italiei nu se numesc sudici (pi. de la sudicio "murdar'), ci meridionali. Sp. sacapuntas este cu totul legitim din punctul de vedere al sistemului (cf. sacamuelas, sacapelotas, sacabotas, sacacorchos etc), pe cand sp. sacaclavos este "americanism' pentru motivul ca in norma spaniola este deja consacrat cu acest sens termenul

desclavador "cleste'. Sp. papal, cu sensul de "plantatie de cartofi' este "americanism' numai din punctul de vedere al nor­mei actuale din Spania, in timp ce, din punctul de vedere al siste­mului, este o formatie dintre cele mai neaose. intr-adevar, cuvinte autentic spaniole se creeaza nu numai in Spania, ci si in America, deoarece si in America functioneaza sistemul lingvistic spaniol, iar daca noile cuvinte reprezinta realizari ale posibilitatilor sistemului, nu mai conteaza faptul ca au luat nastere la Madrid sau la Montevideo.

4.2. Si in ceea ce priveste derivarea, norma alege, fixeaza si opune variantele. Asa, de exemplu, pentru femininul substan­tivelor nume de agent in -tor, sistemul ofera, in spaniola, posi­bilitatile -tora si -triz, dar in realizarea normala aceste modele se opun si se diversifica: norma prefera pe actriz si directora, rezervand pe adora pentru domeniul dreptului, iar pe directriz pentru geometrie (astfel incat doua variante substituibile reciproc devin unitati distincte). Tot asa, norma admite opozitia maestro I maestra, dar nu si opozitia ministro I ministra; prefera pe oyente lui oidor, pe navegante lui navegador; si aceeasi norma restrictiva permite opozitia estudiante I estudianta, presidente Ipresidenta, dar nu admite opozitia navegante I naveganta, nici amante I amanta, ceea ce inseamna ca norma realizeaza numai partial sistemul.

Mai dificila pare sa fie stabilirea distinctiei intre norma si sistem in domeniul sintaxei. Totusi, credem ca distinctia se poate stabili, deoarece nu consideram ca acest domeniu apartine mai degraba "vorbirii' decat "limbii', cum sustin autori (Gardiner, Biihler, Brendal).

5.2. Ca de obicei, intalnim aici o dezvoltare, dupa parerea noastra, unilaterala a unei idei saussuriene. intr-adevar, Saussure afirma ca

apartin vorbirii "combinatiile pentru care subiectul vorbitor utilizeaza codul limbii pentru a exprima gandirea sa personala' ¹³⁵.

in alt loc¹³⁶, Saussure se intreaba "pana la ce punct propozitia apartine limbii' si semnaleaza varietatea infinita a propozitiilor, iar in final raspunde, in alt capitol, la propria intrebare afirmand ca "propozitia apartine vorbirii, nu limbii'¹³⁷. Aceasta ultima afirmatie o intalnim repetata ca dogma in lingvistica postsaussuriana. Dar ce vrea sa spuna aceasta fraza a lui Saussure? Pur si simplu ca propozitia este unitate de expresie, fapt care nu poate fi contestat. Asta nu inseamna, insa, ca propozitia nu are a anumita structura lingvistica. Daca vrem sa semnalam, in schimb, caracterul inedit al fiecarei propozitii si infinita varietate a propozitiilor, atunci trebuie sa observam ca elementele (cuvinte concrete, sunete care compun cuvintele) sunt la fel de inedite in vorbitul concret ca propozitia insasi si ca varietatea propozitiilor nu este in sine o proba lingvistica, ci o proba privind varietatea infinita a sentimentelor si gandurilor care se exprima prin limbaj (aceeasi observatie se poate face si cu privire la sunete, la varietatea semnificatiilor care se atribuie unui semn etc). Nu ni se pare valabil nici contraargumentul prezentat de Brandal, dupa care tipurile de propozitii ar fi generale si nu caracteristice unei limbi sau alteia¹³⁸; cu aceasta se afirma numai extraordinara universalitate si omogenitate a spiritului uman, chiar infinita lui varietate si multiplicitate (si acest fapt nu constituie un paradox). Adica, propozitia este infinit variabila si universala prin ceea ce exprima, dar nu ni se pare sa fie tot asa prin felul cum exprima: in ceea ce tine de aspectul lingvistic, propozitia "apartine limbii' in aceeasi masura ca si celelalte fapte ale limbajului, adica prin structura sa ideala si prin norma realizarii sale. Totodata, acelasi Saussure considera ca propozitia apartine vorbirii numai pana la un anumit punct, dat fiind faptul ca sintagma (care poate fi o parte dintr-o propozitie sau chiar o propozitie intreaga) ramane in interiorul

limbii¹³⁹, se realizeaza dupa regulile limbii. Si Gardiner, asa cum am vazut, recunoaste ca functiile sintactice se intalnesc in "limba' ca scheme, structuri, modele neaplicate. Dar celelalte fapte lingvistice exista oare sub o alta forma in sistem? Sunetele, cuvintele nu se gasesc si ele ca scheme, ca structuri ideale in acelasi sistem abstract? In ce fel, daca nu ca structura asociata si opusa altor structuri, exista in "limba' un cuvant ca lat. lupus-lupi-lupo-lupum¹⁴⁰, sau ca sp. veo-vemos-veia-viendol Daca "limba', cum spune Gardiner, este o "stiinta', aceasta "stiinta' cuprinde si schemele sintactice, care, dupa parerea noastra, nu se deosebesc in mod esential de schemele unitatilor fonice si de semnificatie¹⁴¹. intr-adevar, putem sa studiem sistemul sintaxei latine si sa construim astazi fraze latinesti care realizeaza acest sistem. Am putea spune ca sintaxa latina, ca si sintaxa oricareia alte limbi, se studiaza pe baza faptelor de vorbire realmente atestate. Dar asta nu se intampla numai cu fraza: toate faptele de limba trebuie sa fi fost candva vorbire. Asa, de exemplu, nu recunoastem pentru latina clasica o forma *dee, vocativul regulat al lui deus, pur si simplu pe motiv ca nu o gasim atestata¹⁴².

Asa stand lucrurile, pana la ce punct propozitia apartine vorbirii? Deja am vazut raspunsul implicit chiar la Saussure, care atribuie limbii modelele fixe si traditionale de sintagme¹⁴³, deci nu numai formulele, "intorsaturile de fraza care nu se pot improviza', ci si "toate tipurile de sintagme construite pe baza formelor regulate', combinatiile

corespunzand unor tipuri generale care "isi au baza in limba sub forma de amintiri concrete'. Dar exista, oare, in limba, inteleasa ca "avere lingvistica' - asa cum o intelegem aici -, ceva care sa nu-si aiba baza in amintiri concrete, care sa nu fie abstractiune structurata pe amintiri concrete? Caci despre abstractiune este vorba (daca prin abstractiune se intelege "formalizare', "idealizare'), dat fiind ca, afirmand existenta "tipurilor generale', se afirma exact contrariul privind aspectul concret al limbii (in ciuda faptului ca, pentru Saussure, asta inseamna, tocmai, ca in limba "nu exista nimic abstract'). intr-adevar, daca in planul concret al vorbirii propozitia este expresia unitara si indivizibila a relatiei care se stabileste intre un semn si o situatie, sau intre o serie de semne, pe de o parte, ca si intre aceeasi serie de semne (luata ca ansamblu, ca unitate) si o situatie, pe de alta parte, atunci este evident ca, in planul abstract al sistemului, propozitia nu poate fi decat model general, schema ideala a acestor relatii. Asadar, propozitia, ca orice fapt lingvistic, apartine "limbii' ca structura, ca forma ideala, si apartine, in schimb, vorbirii ca realizare, ca utilizare concreta, individuala a unei structuri ideale; apartine exclusiv vorbirii numai ceea ce este expresie informa, ceea ce este lipsit de structura: anacolutul, lapsusurile, intreruperile¹⁴⁴.

Adevarata dificultate provine, dupa noi, din faptul ca deja in vorbitul concret functia sintactica este o functie de tip special : este o functie de relatie. Ea se poate exprima prin morfeme, dar nu se gaseste in morfemele insesi - care, prin natura lor, tin de planul paradigmatic -ci in relatia (regim, concordanta) care se stabileste intre semne pe baza morfemelor pe care le contin (printre morfeme includem si ordinea semnelor) si, in acelasi timp, intre ansamblul semnelor si situatie. Iar aceasta relatie - singura care se intalneste in planul propriu-zis sintagmatic - este in sine total imateriala; din punct de vedere material, abia daca se poate caracteriza prin unitatea sa melodica, aceasta fiind luata, tocmai din acest motiv, de catre unii invatati, in special de J. Stenzel, ca baza pentru definirea propozitiei¹⁴⁵. Dar daca vorbitul consta tocmai

in stabilirea acestei relatii, atunci este evident ca cea care ne pune in conditia de a vorbi, anume "stiinta' lingvistica, "averea' idiomatica, trebuie sa contina nu numai semnele izolate (a cunoaste intregul vocabular al unei limbi nu inseamna, inca, a cunoaste limba insasi), ci si modalitatea de a le actualiza, precum si de a le relationa, atat intre ele, cat si cu o anumita situatie¹⁴⁶. Si, daca sistemul lingvistic este sistemul abstract al opozitiilor care se stabilesc in vorbitul concret si al functiilor pe care aceste opozitii le indeplinesc, atunci este evident ca trebuie sa postulam existenta chiar in sistem a tuturor functiilor lingvistice : a) functiile fonologice sau distinctive, care individualizeaza, separa si disting semnele (functia culminativa, functia delimitativa si functia distinctiva propriu-zisa); b) functiile stilistice sau orientatoare, care determina valoarea specifica a semnului in actul verbal, orientandu-1 spre un vorbitor, un ascultator sau un lucru (functia expresiva, functia apelativa, functia deictica); c) functiile morfologice, adica functia clasificatoare, care clasifica semnul ca instrument particular de cunoastere (drept categorie verbala sau "parte de propozitie'), si functia actualizatoare, care face semnul apt pentru o utilizare concreta intr-un act verbal (adica il introduce intr-o categorie gramaticala: gen, numar, caz, timp, mod, aspect, persoana etc); d) functia sintactica sau de relationare, care relationeaza semnele intre ele, le constituie in unitati de expresie si le raporteaza la o situatie; e) functiile simbolice, adica functia reprezentativa, care apartine nemijlocit semnului, ca mijloc de cunoastere, independent de actualizarea sa si de relatiile sale, si functia asociativa¹⁴¹, care asociaza semnele ca factori de cunoastere, dupa forma si continutul lor. Toate aceste functii sunt semantice, deoarece se refera la semnele lingvistice si la utilizarea lor (si in acest sens credem ca trebuie sa intelegem faimoasa fraza a lui Schuchardt dupa care "exista o singura gramatica si aceasta se numeste semantica sau, mai exact spus, stiinta desemnarii')¹⁴⁸.

5.3. in domeniul sintaxei, distinctia intre norma si sistem apare, in primul rand, ca distinctie intre tipurile generale sau "regulate' de constructie si formulele fixe despre care vorbeste Saussure: in timp ce cele dintai apartin sistemului, cele din urma reprezinta realizari traditionale ale unor scheme continute in sistemul insusi, adica sunt fapte de norma.

De asemenea, si aici, dintre variantele unei scheme sintactice permise de sistem, una poate fi considerata ca realizare normala in limba data, in timp ce celelalte fie sunt anormale, fie dobandesc normalitate numai intr-o anumita conventie stilistica. Asa, de exemplu, in spaniola este normala fraza se me ha dado, dar nu si fraza *me se ha dado, care, totusi, pastreaza toate distinctiile cerute de sistem si care este, in schimb, normala in italiana (mi si e dato). in spaniola trebuie sa spunem no voy mas, la fel ca in italiana (non vado piu), in timp ce in romana se spune nu mai merg (*" no mas voy '), iar in germana ich gehe nicht mehr (*"yo voy no mas '); adica, si in domeniul sintaxei, realizarile normale caracterizeaza o limba dincolo de opozitiile functionale. Tot asa, este adevarat ca in latina sistemul permitea, pentru a spune "Petre il iubeste pe Paul', oricare dintre urmatoarele exprimari: Petrus Paulum amat, Paulum Petrus amat, Petrus amat Paulum, Paulum amat Petrus, Amat Petrus Paulum, Amat Paulum Petrus; dar la fel de adevarat este faptul ca prima .constructie era cea normala, in timp ce celelalte fie nu erau normale, fie aveau anumite valori stilistice: ordinea cuvintelor in fraza latina era mult mai putin arbitrara si facultativa decat ne spun manualele.

in sfarsit, si la nivel sintactic, doua variante, substituibile reciproc din punctul de vedere al sistemului, se pot opune in cadrul normei. Astfel, de exemplu, sistemul limbii spaniole permite, in anumite cazuri, construirea complementului obiect personal cu prepozitia a sau fara ea; dar este evident ca, in norma, querer a un criado "a iubi un servitor' se opune net lui querer

un criado "a cauta un servitor'¹⁴⁹. (A se compara, in acest sens, sugestivul exemplu analizat de Bally: croire en Dieu "a crede in Dumnezeu' - croire au diable "a crede in diavol')¹⁵⁰.

Totusi, dificultatile cele mai mari in ceea ce priveste distinctia intre norma si sistem se intalnesc in domeniul lexicului propriu-zis, adica in domeniul unde actioneaza functiile pe care le numim reprezentativa si asociativa. Dar este vorba nu de dificultati inerente distinctiei insesi, ci de dificultati care se datoresc extraordinarei complexitati si infinitei varietati a opozitiilor care se stabilesc in acest domeniu si care fac atat de anevoios studiul sistematic al vocabularului. intr-adevar, in ciuda enormelor eforturi care s-au facut, chiar marile monumente lexicografice continua sa fie, in cea mai mare parte, simple repertorii in care cuvintele sunt tratate ca entitati izolate, si nu ca elemente, organic opuse si asociate, ale unui sistem. Opozitiile fundamentale ar putea sa fie diferentiate si reduse, si aici, la tipuri constante (renuntandu-se, din capul locului, la arbitrara ordine alfabetica), dar numarul lor ar fi, fara indoiala, mult mai ridicat decat cel al opozitiilor stabilite la nivelul fonic, in morfologie, in domeniul formarii cuvintelor si in sintaxa.

Credem ca, in ceea ce priveste lexicul, corespund sistemului particulara clasificare conceptuala a lumii, pe care orice limba o reprezinta {functie reprezentativa), si felul specific in care aceasta clasificare se realizeaza din punct de vedere formal in fiecare limba, atat in momentul crearii semnului cat si in cel al repetarii lui {functie asociativa). Sa luam, de exemplu, cazul cuvantului persan khordan, caruia ii corespund in spaniola doua verbe, corner "a manca' si beber "a bea' (iar spaniolului corner

ii corespund in germana verbele essen sifressen, utilizate pentru fiinte umane, respectiv pentru animale, iar in tamanaco, limba indigena din Brazilia, ii corespund jucuru, jemeri, janeri, respectiv "a manca paine', "a manca fructe sau miere', "a manca carne')¹⁵¹, sau cazul lat. esse, caruia ii corespund in spaniola ser si estar (si, de asemenea, exis tir, hallarse, haber). Din punctul de vedere al reprezentarii, toate acestea sunt diferente se sistem cu care se confrunta oricine a consultat vreodata un dictionar bilingv sau a tradus dintr-o limba in alta. Cat priveste diferentele sistematice asociative, observam, de exemplu, ca pentru latini numele lunii (luna < *lucsna < *loucsna) insemna, la origine, "cea care straluceste', fiind in relatie cu luceo "a straluci', in timp ce pentru greci (jieig, p.rjv), ca si pentru slavi, era in relatie cu ideea de "a masura' (timpul), sau ca unor substantive care denumesc "liliacul' (animal), precum engl. bat, it. pipistrello, fr. chauve-souris, sp. murcielago, le corespund asocieri diferite in limbile respective. Acelasi lucru se poate constata si in exemple obisnuite, precum cuvintele insemnand "pardesiu', in sp. sobretodo ("peste tot', la fel ca engl. overall, pe care il traduce), fata de it. soprabito ("peste haina'), fr. pardessus ("pe deasupra'); sau sp. agujero "gaura', care e in legatura cu aguja "ac', ceea ce nu se intampla in fr. trou, it. buco; sau sp. tenedor "furculita', care e in relatie cu tener "a tine', in timp ce it. forchetta, fa. fourchette, rom. furculita se afla in relatie cu it. forca, ix.fourche, rom. furca etc.

6.3. in ceea ce priveste norma, adica realizarea normala a sistemului, se constata si aici ca, dintre variantele admise de sistem, atat din punctul de vedere al sensului cat si din punctul de vedere al formei, una singura este de obicei normala, in timp ce celelalte fie sunt anormale, fie au o anumita valoare stilistica.

Astfel, este evident ca, in cuvinte dintre cele mai obisnuite, precum sp. brazo, arbol, casa, mar sau rom. brat, arbore, casa, mare (subst), un anumit sens este "nuclear' sau principal, in timp ce celelalte sunt "laterale' in sfera sensurilor posibile ale acestor substantive; tot asa, intre sp. perro si can, ambele cuvinte insem­nand "caine', primul reprezinta varianta normala in spaniola. Dar faptul ca exista sensuri "colaterale' sau secundare (admise de sistem, dar care nu sunt comune in norma, ci sunt complementare, ori sunt fixate in anumite utilizari traditionale) este foarte impor­tant, deoarece explica mecanismul multor schimbari semantice¹⁵², dat fiind ca, tocmai prin sensurile "colaterale', sferele de semni­ficatie ale diferitelor semne se incruciseaza si se relationeaza (cf, de exemplu, sp. candido 'alb' -> 'fara pata' -> 'fara vina' -> inocente, si apoi avem: candido 'inocent, pur, ingenuu')¹⁵³.

Si aici se constata opozitia, in norma, intre variante care cores­pund unei singure invariante in sistem. Exemplul cel mai clar, in acest sens, ni se pare a fi cel al sinonimelor, a caror folosire nu este aproape niciodata indiferenta in norma (de aceea se spune ca in limba nu exista sinonime): intr-adevar, sp. terco "indaratnic' nu este identic cu sp. obstinado "incapatanat', rom. a impreuna nu inseamna acelasi lucru cu rom. a uni, sp. permanecer, rom. sedea nu au chiar acelasi sens cu sp. quedar, respectiv rom. sta, iar sp. tomo, rom. tom, nu au aceleasi utilizari cu sp. volumen, respectiv rom. volum. Tot asa, in spaniola se spune perro rastrero "copoi', si nu *can rastrero, pe cand in astronomie se spune Can mayor "constelatia Cainele mare', si nu *Perro mayor. Aceste opozitii in norma caracterizeaza limbile, asa cum foarte bine se poate

constata in traducere. Asa, de exemplu, este cunoscuta, si ar merita un studiu special, situatia perechilor de verbe spaniole derivate din infinitivul si, respectiv, din supinul latin, carora le corespunde, in fiecare caz, un singur verb in franceza si in italiana (cf. sp. concurrir-concursar, diferir-dilatar, transferir-transladar, fata de fr. concourir, differer, transferer, it. concorrere, differire, tras ferire).

De asemenea, este evident ca nu toate asociatiile posibile in sistem (privind continutul sau privind forma)¹⁵⁴ apar in norma. Trebuie sa avem in vedere faptul ca activitatea creatoare in limbaj, in special activitatea poetica, consta in mare parte in a descoperi, de fiecare data, noi asociatii privind semnificatia (imagini) sau latura formala (rima, asonanta, aliteratie, armonie imitativa etc), posibile in sistem (adica, existente virtual) dar inedite in norma. Exemple interesante in aceasta privinta ne ofera termenii corelativi si antonimele, care nu au in norma utilizari corelative, respectiv exact opuse, asa cum ar putea avea din punctul de vedere al sistemului. Astfel, in spaniola, o camera in care se mananca se numeste comedor, dar una in care se bea nu se numeste bebedor; lui origen oscuro ii corespunde in mod normal origen ilustre mai degraba decat origen claro; termenii care se opun in mod normal lui implacable, imperturbable, impasible nu sunt placable, perturbable, pasible; contrarul pentru una muchacha imposible nu este una machacha posible; lui un hombre bien nu ii corespunde un hombre mal, iar la o intrebare precum Vamos? "mergem', se poate raspunde Bien "bine', dar nu Mal "rau'. Si, viceversa, in spaniola, lui pan blanco "paine alba' i se opune pan negro "paine neagra', care nu este neagra, iar lui agua salada "apa sarata' i se opune agua dulce "apa dulce', care este pur si simplu nesarata¹⁵⁵. intotdeauna este vorba

despre opozitii in norma, ce caracterizeaza limbile carora le apartin; astfel, vino tinto "vin colorat', din spaniola, este rosu in italiana {vino rosso) si negru in croata (crno vino).

7. Am constatat, asadar, ca la toate nivelele, in cadrul tuturor functiilor care pot fi luate in consideratie in limbaj, este posibil si necesar sa distingem cele doua aspecte - norma si sistemul -, pentru o intelegere mai profunda a faptelor lingvistice; sau, mai bine, pe langa sistemul functional, trebuie sa distingem realizarea normala, adica un grad inferior de abstractizare, care de asemenea caracterizeaza limbile. intr-adevar, daca sistemului fonologie al unei limbi ii corespunde, grosso modo, ceea ce Sweet numea broad transcription (transcriere fonetica larga), este neindoielnic ca aceasta nu epuizeaza descrierea fonetica a limbii insesi, limba prezentand totdeauna, drept caracteristici generale, nu accesorii si sporadice, si fapte constatabile numai intr-o narrow transcription (transcriere stransa). Se observa, de asemenea, ca formele ideale care se atribuie sistemului se realizeaza in acelasi fel chiar si atunci cand nu au valoare functionala (asa, de exemplu, intr-o limba ca latina, cazurile desinentiale subzista si acolo unde functia este indicata suficient cu ajutorul prepozitiilor); ca variantele facultative de realizare nu se prezinta asa din punctul de vedere al normei, care pretinde numai anumite realizari; ca variantele combinatorii normale, chiar in domeniul fonic (unde, in aparenta, ar avea aspect de "necesitate' fizica sau organica), sunt departe de a fi identice in limbi diferite; si ca, in sfarsit, in cadrul normei iau nastere opozitii secundare "obliga­torii', care nu corespund unor opozitii functionale din sistem, dar care constituie, totusi, trasaturi generale si indispensabile ale limbii luate in consideratie.

Norma poate sa coincida in mod aparent cu sistemul (cand sistemul ofera o singura posibilitate), la fel cum realizarea

individuala poate sa coincida cu norma, dar asta nu inseamna ca putem sa nu mai facem distinctie intre cele doua concepte, care se refera la planuri diferite de abstractizare. Totusi, distinctia devine evidenta mai ales acolo unde sistemul admite o serie de variante de realizare, in aparenta facultative, ca in cazul vocalelor e si o in spaniola, al pluralului substantivelor feminine in romana, sau al reduplicarii si repetitiei mijlocite, fenomene atat de importante in structura limbilor turcice¹⁵⁶.

Precizam, in plus, ca nu este vorba de norma in sensul obisnuit, stabilita sau impusa dupa criterii de corectitudine si de evaluare subiectiva a exprimarii, ci de norma care se stabileste in mod obiectiv intr-o limba, norma pe care o urmam in mod necesar prin faptul ca suntem membrii unei comunitati lingvistice, si nu norma dupa care recunoastem ca cineva "vorbeste bine' sau in mod exemplar in cadrul aceleiasi comunitati. Stabilind norma la care ne referim, stabilim cum se spune si nu indicam cum trebuie sa se spuna: conceptele care se opun in raport cu aceasta norma sunt normal si anormal, iar nu corect si incorect. Faptul ca cele doua norme pot coincide nu ne intereseaza aici: se cuvine, totusi, sa semnalam ca, de multe ori, ele nu coincid, dat fiind ca "norma normala' precede "norma corecta', fiind intotdeauna anterioara propriei codificari.