Personaj principal - Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi

Personaj principal - Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi

Structura si continutul eseului

Formularea estetica - construirea textului literar si a personajului

Camil Petrescu pledeaza pentru o estetica a autenticitatii, in studiile teoretice (De ce nu avem roman?, 1927; Noua structura si opera lui Marcel Proust, 1935) si in romanele sale (Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi, 1930; Patul lui Procust, 1933).

Romanul modern de tip proustian promovat de Camil Petrescu impune un nou univers epic, o alta perspectiva narativa si un nou tip de personaj, o constiinta lucida, analitica, intelectualul, inadaptatul superior.

In articolul De ce nu avem roman?, Camil Petrescu abordeaza cateva aspecte ale constructiei personajului din romanul modern, psihologic: "Literatura presupune fireste probleme de constiinta. Trebuie sa ai deci ca mediu o societate in care problemele de constiinta sunt posibile. [ . ] Eroul de roman presupune un zbucium interior, lealitate, convingere profunda, un simt al raspunderii dincolo de contingentele obisnuite".

Particularitati de constructie a personajului in romanul psihologic sunt: inlocuirea portretului fizic detaliat si a corespondentelor artificiale dintre portretul fizic si cel moral cu detalii fizice semnificative in trairile personajelor; deplasarea interesului spre conflictul si portretul interior, relevate prin analiza si introspectie; interesul asupra lumii interioare, la nivelul constiintei; utilizarea tehnicilor moderne de analiza psihologica (introspectia, monologul interior, fluxul constiintei, memoria afectiva).

Romanul psihologic Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi (1933) este scris la persoana intai, sub forma unei confesiuni a persoanajului principal, Stefan Gheorghidiu, care traverseaza doua experiente fundamentale: iubirea si razboiul. Stefan Gheorghidiu este protagonistul si personajul-narator al cartii, perspectiva narativa fiind subiectiva si unica. Modernitatea romanului este sustinuta si de timpul prezent, subiectiv, de fluxul constiintei, memoria afectiva, luciditatea autoanalizei, de anticalofilism si de autenticitate.

Gheorghidiu traieste drama luciditatii si a aspiratiei spre absolut, iar prin intermediul lui, autorul introduce un nou tip de personaj in literatura romana: intelectualul ca structura de caracter (cf. Ovid Crohmalniceanu): "La Camil Petrescu e vorba de intelectuali, de oameni care prin insasi natura lor tin sa cunoasca ce se petrece cu ei, refuza sa traiasca altfel decat constient: prin urmare, fac din problema lamuririi ratiunilor existentei o chestiune vitala." Problematica intelectualului reprezinta o preocupare constanta pentru scriitorul Camil Petrescu, care in eseul Noocratia necesara (termen ce viza initial integrarea intelectualitatii in ordinea sociala si politica), din 1924, pleda pentru o organizare sociala asemanatoare cu cea imaginata si de Platon: in fruntea societatii sa se afle mintile superioare, filozofii si savantii.

Preyentarea unor elemente de constructie a subiectului si a discursului narativ, prin care se evidentiaza trasaturi ale personajului

Personajul-narator Gheorghidiu se raporteaza la doua planuri temporale: timpul cronologic, in care consemneaza intamplarile de pe front si timpul psihologic, in care protagonistul rememoreaza drama iubirii. Modul de a fi al protagonistului se reflecta in modul in care povesteste: spirit analitic, intelectualist si critic, personajul-narator va produce o naratiune in care epicul propriu-zis este subordonat analizei si interpretarii.

Protagonistul traieste doua experiente "definitive" pentru formarea lui ca om: dragostea si razboiul. "Nu numai in iubire, ci in toate actele existentiale personajul cauta o verificare si o identificare a eului propriu. E insetat de experienta si, spre a si-o procura, e dispus a plati orice pret, inclusiv pretul vietii."

Prima experienta de cunoastere e traita sub semnul incertitudinii si reprezinta un zbucium permanent - "monografia indoielii". Suferinta provine, pe de o parte, din iubirea inselata, iar pe de alta parte, din faptul ca Gheorghidiu cauta, ca mai toti eroii lui Camili Petrescu, certitudini. Acest conflict interior se grefeaza pe opozitia intre aspiratiile absolute ale intelectualului si realitatea meschina a societatii.

In incipitul romanului se apeleaza la un artificiu compozitional. Intamplarile din primul capitol, La Piatra Craiului in munte, sunt posterioare evenimentelor relatate in restul Cartii I. capitolul pune in evidenta cele doua planuri temporale din discursul narativ: timpul nararii (prezentul frontului) si timpul narat (trecutul povestii de iubire).

In primavara anului 1916, personajul principal se afla concentrat, pe Valea Prahovei. La popota ofiterilor, asista la o discutie despre dragoste si fidelitate, pornind de la un fapt divers aflat in presa: un barbat care si-a ucis sotia infidela a fost achitat de judecator. Aceasta discutie declanseaza memoria afectiva a protagonistului, trezindu-i amintirile legate de cei doi ani si jumatate ai casniciei cu Ela.

Fraza cu care incepe capitolul Diagonalele unui testament: "Eram insurat de doi ani si jumatate cu o colega de la Universitate si banuiam ca ma insala" concentreaza intriga romanului si deschide retrospectiva iubirii dintre Stefan Gheorghidiu si Ela. Indoiala este cu atat mai dureroasa cu cat Gheorghidiu considera ca "acei care se iubesc au drept de viata si de moarte unul asupra celuilalt".

Personajul-narator crezuse ca traieste marea iubire: "Simteam ca femeia aceasta era a mea in exemplar unic: asa ca eul meu, ca mama mea, ca ne intalnisem de la inceputul lumii, peste toate devenirile, amandoi, si aveam sa pierim la fel amandoi.". Dar aspiratia pentru iubirea absoluta coexista cu faptul ca acest sentiment reprezinta pentru el un proces de autosugestie. Iubirea lui pentru Ela se nascuse din admiratie, duiosie: "Iubesti intai din mila, din admiratie, din duiosie, iubesti pentru ca stii ca asta o face fericita . ", dar, mai ales, din orgoliu: "Incepusem totusi sa fiu magulit de admiratia pe care o avea mai toata lumea pentru mine, fiindca eram atat de patimas iubit de una din cele mai frumoase studente si cred ca acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri."

Criticul Dumitru Micu apreciaza ca: "Vanitatea de a fi iubit de o femeie frumoasa devine la el stimulul pasiunii." Tot din orgoliu Gheorghidiu incearca sa o modeleze pe Ela dupa propriul tipar de idealitate, ceea ce favorizeaza esecul.

Modalitati - procedee de caracterizare a personajului

Student la filozofie, Stefan Gheorghidiu este un intelectual care traieste in lumea ideilor, a cartilor si care are impresia ca s-a izolat de realitatea materiala imediata. In fapt insa, tocmai aceasta realitate imediata produce destramarea cuplului. Pana in momentul in care Gheorghidiu primeste mostenirea de la unchiul Tache, cuplul traieste in conditii modeste, dar in armonie.

Etape semnificative pentru evolutia personajului

In capitolul Diagonalele unui testament, in secventa narativa de factura balzaciana a mesei de familie, se poate observa ce anume il determina pe batranul avar sa-i lase cea mai mare parte din avere nepotului sau, Stefan. De Sfantul Dumitru, Ela si Stefan, impreuna cu mama si surorile lui si cu celalalt unchi, Nae Gheorghidiu, sunt invitati la masa la unchiul Tache. Discutand despre casatorie , Nae Gheorghidiu ii reproseaza lui Stefan casatoria din dragoste cu o fata saraca, ca si a tatalui sau mort, Corneliu, pe care in plus il acuza de nu-i fi lasat fiului o mostenire. In incercarea de a-si apara parintele, Stefan isi expune motivul pentru care nu s-a insurat pentru avere, ca Nae Gheorghidiu: "De cele mai multe ori, parintele, care lasa avere copiilor, le transmite si calitatile prin care a facut averea: un obraz mai gros, un stomac in stare sa digereze si oua clocite, ceva din slutenia nevestei luate pentru averea ei, neaparat o sira a spinarii flexibila ca nuiaua (daca nu cumva rahitismul nevestei milionare n-a inzestrat-o cu o cocoasa rigida ca o buturuga). Orice mostenire e, s-ar    putea zice, un bloc."

Impresionat de izbucnirea lui Stefan, unchiul Tache ii lasa cea mai insemnata parte a averii. Nae Gheorghidiu remarca ulterior discrepanta dintre aspiratiile intelectualului si "valorile" societatii, caracterizandu-l direct: "N-ai spirit practic . . Ai sa-ti pierzi averea [ . ]. Cu filozofia dumitale nu faci doi bani. Cu Kant ala al dumitale si cu Schopenhauer nu faci in afaceri nici o branza. Eu sunt mai destept ca ei cand e vorba de parale". Disputa in jurul mostenirii continua cu procesul intentat atat de Nae Gheorghidiu, cat si de mama si surorile lui Stefan pentru a obtine o parte cat mai mare din avere. Atitudinea sotiei sale, care se implica cu indarjire in discutiile despre bani, il surprinde in mod dureros, pentru ca, asa cum marturiseste referitor la Ela: "As fi vrut-o mereu feminina, deasupra discutiilor acestea vulgare, plapanda si avand nevoie sa fie protejata, nu sa intervina atat de energic interesata." Dezgustat, Stefan cedeaza o parte din avere in favoarea familiei, dar se simte tot mai izolat de lumea meschina si egoista in mijlocul careia traieste, mai ales ca isi da seama ca nici femeia iubita nu-l intelege: "Ma cuprindea o nesfarsita tristete vazand ca nici femeia asta, pe care o credeam aproape de suflet din sufletul meu, nu intelegea ca poti sa lupti cu indarjire si fara crutare pentru triumful unei idei, dar in acelasi timp sa-ti fie sila sa te framanti pentru o suma, fie ea oricat de mare sa lovesti aprig cu coatele.

Am stiut mai tarziu, ca aveam o reputatie de imensa rautate, dedusa din indarjirea si sarcasmul cu care-mi aparam parerile, din intoleranta mea intelectuala, in sfarsit."

Primirea mostenirii are efecte si intr-un plan mult mai profund, deoarece genereaza criza matrimoniala. Ela se lasa in voia tentatiilor mondene, iar "Gheorhidiu incepe sa fie apreciat in functie de un cod existential care nu i se potriveste."

Dintr-un orgoliu exagerat refuza sa intre in competitie cu ceilalti, fiindca i se pare sub demnitatea lui de intelectual sa-si schimbe garderoba si sa adopte comportamentul superficial al dansatorilor mondeni apreciati de Ela. De aceea nici nu intreprinde nimic pentru a recastiga pretuirea pierduta a sotiei. Dimpotriva, priveste aparent indiferent ceea ce se intampla.

Criza de identitate e declansata de conflictul dintre esenta sa (psihologica, morala) si aparenta sociala, impusa prin conventie.

Mai mult, Stefan traieste iubirea in mod rational, intelectual si o raporteaza continuu la absolut.

Excursia de la Odobesti declanseaza ireversibil criza matrimoniala. Natura reflexiva si hipersensibila, personajul sufera pentru ca are impresia ca este inselat. Mici incidente, gesturi fara importanta, privirile pe care Ela le schimba cu domnul G., se amplifica in constiinta protagonistului: "toata suferinta asta monstruasa imi venea din nimic." Nevoia de absolut il determina sa-si analizeze cu luciditate starile, de unde suferinta. Pentru eroii lui Camil Petrescu, "Cata luciditate atata constiinta, cata constiinta atata pasiune si deci atata drama".

Gelozia, indoiala personajului inregistreaza si alte etape ale destramarii cuplului: ruptura, impacarea temporara, pana la izbucnirea razboiului. Desi ar fi putut sa evite participarea la razboi, profitand de averea sa, asa cum procedeaza Nae Gheorghidiu, Stefan se inroleaza voluntar din dorinta de a trai aceasta experienta esentiala si ca act moralmente necesar: "N-as vrea sa existe pe lume o experienta definitiva, ca aceasta pe care o voi face, de la care sa lipsesc, mai exact sa lipseasca ea din intregul meu sufletesc. Ar avea fata de mine, cei care au fost acolo, o superioritate, care mi se pare inacceptabila. Ar constitui pentru mine o limitare."

Alexandru Paleologu apreciaza ca: "Gheorghidiu hotaraste sa plece pe front dintr-o aviditate de cunoastere, dar si dintr-un imperios sentiment al onoarei. De obicei se considera ca acest sentiment nu e prea compatibil cu intelectualitatea, sau in orice caz nu e de aceeasi esenta si nu rezista la o analiza lucida. Camil Petrescu [ . ] asociaza in mod esential si solidar onoarea cu inteligenta. "

Confruntat cu situatii-limita, protagonistul se autoanalizeaza lucid: "Stiu ca voi muri, dar ma tntreb daca voi putea indura fizic rana care imi va sfasia trupul."

A doua experienta fundamentala, cea a confruntarii directe cu moartea, lasa definitiv in umbra experienta iubirii. Drama colectiva a razboiului anuleaza drama personala, a iubirii. Razboiul este demitizat si prezentat asa cum se reflecta in constiinta combatantului: monstruos si absurd. Camil Petrescu marturiseste ca nu descrie nici o lupta, ci viata interioara a individului confruntat cu frigul, foamea, frica de moarte, absurdul si tragismul razboiului, sentimentul de sfarsit de lume, disparitia oricarei urme de umanitate: "Nu mai e nimic omenesc in noi".

Ranit si spitalizat, Gheorghidiu se intoarce acasa la Bucuresti, dar se simte detasat de tot ce il legase de Ela. Finalul romanului reprezina sfarsitul dramei personale, a iubirii. Obosit , Stefan isi priveste acum sotia "cu indiferenta cu care privesti un tablou", iar ruptura este definitiva: "I-am scris ca ii las absolut tot ce e in casa, de la obiecte de pret la carti . de la lucruri personale la amintiri. Adica tot trecutul."

In privinta dramei colective, se poate vorbi despre un final deschis, deoarece Stefan se intoarce pe front, fara a mai afla in ce fel isi manifesta respingerea fata de absurditatea razboiului. Intr-o nota de subsol din alt roman, Patul lu Procust, se mentioneaza ca a dezertat , fara ca naratorul sa dea vreo explicatie.

Dintre modalitatile de caracterizare a personajului, portretul lui Gheorghidiu este realizat mai ales prin caracterizarea indirecta, care se desprinde din fapte, ganduri, limbaj, gesturi, atitudini si relatiile cu celelalte personaje. La aceasta se adauga autocaracterizarea, dar si procedee specifice romanului psihologic modern: autoanaliza lucida, introspectia ("Nu pot gandi nimic. Creierul parca mi s-a zemuit, nervii, de atata incordare, s-au rupt ca niste sfori putrede"), monologul interior, rememorarea, memoria involuntara, fluxul constiintei.

Stefan Gheorghidiu reprezinta un tip de personaj impus in literatura romana de romanele si dramaturgia lui Camil Petrescu: intelectualul aspirand spre absolut, ca si Ladima, Gelu Ruscanu sau Andrei Pietraru. Inadaptat superior, lucid si hipersensibil, Gheorghidiu incearca sa recompuna lumea in functie de aspiratia sa catre absolut si are orgoliul de a refuza o realitate care nu i se potriveste. Desi in lumea lui Nae Gheorghidiu, a afaceristului Vasilescu Lumanarearu si a mondenului Grigoriade, Stefan Gheorghidiu pare a fi un invins, in raport cu lumea pura a ideilor, are taria de a nu accepta compromisul.

Constiinta lucida, analiza si confesiunea pun in evidensa preocuparea personajului narator pentru problemele profunde ale existentei, receptate in lumea sa interioara ca experiente definitorii.