Prezinta particularitati moderniste intr-o poezie studiata, apartinand lui Tudor Arghezi

" Dragii mei, o sa ma joc odata

Cu voi de-a ceva ciudat.

Nu stiu cand o sa fie asta , tata,

Dar, hotarat o sa ne jucam odata,

Odata, poate dupa scapatat

E un joc viclean de batrani

Cu copii, ca voi, cu fetite ca tine,

Joc de slugi si joc de stapani,

Joc de pasari , de flori, de cani,

Si fiecare il joaca bine.

Jocul incepe incet, ca un vant.

Eu o sa rad si o sa tac,

O sa ma culc la pamant.

O sa stau fara cuvant,

De pilda langa copac.

Voi nu ma mahniti tare

Cand ma vor lua si duce departe

Si-mi vor face un fel de inmormantare

In lutul afanat sau tare.

Asa e jocul, incepe cu moarte.

Puii mei, bobocii mei, copii mei!

Asa este jocul.

Il joci in doi, in trei.

Il joci in cate cati vrei.

Arde-l-ar focul!"

Poezia incepe cu o exprimare din limbajul familial:­ "Dragii mei" (accentuat de acel "voi") preluat sub exprimarea "voi", apoi cu duiosul parintesc "tata". Prezenta adverbului odata (la sfarsitul versului 1, la sfarsitul versului 4 in epifora si apoi imediat in anafora (versul 5) are o conotatie deosebita in constiinta cititorului: se afla intr‑un moment de declin al zilei (de fapt al vietii ), totul fiind legat de apusul omenesc. Definirea temporala se soldeaza cu o dubla disparitie (clipa ricoseaza in infinit): moarte (proprie tuturor regnurilor) si uitare. In acea universalizare a mortii "fiecare-l joaca bine".

Jocul mortii se aseamana cu un proces de golire, de epuizare vitala. Moartea este iminenta, jocul incepe cu o succesiune de semne: "Jocul incepe-ncet ca un vant". Imaginea vantului sugereaza nu numai un agent al miscarii, ci o forma de epuizare a materiei. Cel mai dramatic semn al disparitiei este pierderea graiului (inceputul disolutiei): "o sa stau fara cuvant".

Ca si ciobanul mioritic (ce-si roaga oita barsana sa nu spuna celorlalte mioare si mai ales mamei lui ca a murit), eul liric nevrand sa‑si intristeze copiii, le vorbeste despre moartea sa alegoric (alegoria jocului). Tatal insista asupra laturii spectaculoase a tristului eveniment: "Voi sa nu ma mahniti tare,/ Cand ma vor lua si duce departe/ Si-mi vor face un fel de inmormantare,/ In lutul afanat sau tare./ Asa e jocul, incepe cu moarte."

Rapit de privelistea anticipata a cresterii si chivernisirii "bobocilor sai", eul liric pare a crede un moment el insusi basmul pe care-l "povesteste", pentru ca, deodata,    trezit din reverie sa nu-si mai poata inabusi oftatul amar: "Puii mei, bobocii mei, copiii mei!/ Asa este jocul/ Il joci in doi, in trei /Arde-l-ar focul!"