Istoria si statutul prezent al conceptului de stres

Istoria si statutul prezent al conceptului de stres

În zilele noastre toata lumea pare sa vorbeasca despre stres. Poti auzi discutii despre aceasta tema nu doar in conversatiile zilnice ci de asemenea la televizor, la radio, in ziare si in tot mai numeroasele conferinte si in universitati si centre ale caror cursuri sunt dedicate stresului. Totusi prea putine persoane definesc stresul in acelas mod sau macar sa incerce sa gandeasca o definitie concisa si clara. Omul de afaceri considera stresul ca pe o fustrare sau ca pe o tensiune emotionala; controlorul de trafic aerian ca pe o problema de concentrare; biochimistul si endocrinologul ca pe un eveniment pur chimic; iar atletul ca pe o tensiune musculara. Lista paote fi extinsa la aproape toate activitatile si strairile umane. Iar, oarecum surprinzator, majoritatea oamenilor - fie ca sunt economisti calificati, bucatar-ospatari sau chirurgi - considera propriile ocupatii ca find cele mai stresante. În mod ciudat, majoritatea comentatorilor considera ca varsta sau era noastra este "era stresului", uitand ca teama omului-de-grota de a fi atacat de animalele salbatice sau teama de a muri de foame, de frig sau epuizare trebuie sa fi fost la fel de stresanta ca teama noastra prezenta fata de o lume a razboiului , de prabusirea burselor de schimb, sau suprapopularea.

În mod ironic exista un sambure de adevar in orice formulare despre stres deoarece toate aceste formulari fac apel la adaptabilitatea noastra - adaptabilitate care evoca fenomenul stresului. Dar tindem sa uitam ca nu ar fi nici un motiv sa folosim un singur cuvant "stres" pentru a descrie astfel de diverse circumstante ca cele mentionate anterior si n-ar fi ceva comun pentru toate acestea cum tocmai nu am fi avut nici un motiv sa folosim un singur cuvant in conexiune cu producerea luminii, caldurii, frigului sau a sunetului daca am fi fost incapabili sa formulam conceptul de energie, care este necesar sa produca oricare din aceste efecte. Definitia mea despre stres este rezultatul nespecific (adica este obisnuit) al oricarei solicitari asupra organismului, fie ca efectul este mental sau somatic. Formularea acestei definitii, bazata pe indicatori obiectivi cum ar fi modificarile chimice care apar dupa orice solicitare a adus tema (atat de populara astazi incat i se poate spune "stresologie") de la nivelul sporovaielii unei petreceri gen cocktail, si a impus-o in domeniul stiintei.

Unul dintre primele lucruri de care ar trebui sa se tina cont in legatura cu stresul este ca o seama de situatii disimilare - intensificarea emotionala, efortul, oboseala, durerea, teama, concentrarea, umilirea, pierderea de sange si chiar un mare si neasteptat succes - sunt capabile sa produca stres; prin urmare nici un factor, in sinea lui, nu poate fi socotit ca fiind cauza unei astfel de reactii. Pentru a intelege aceasta optica este necesar sa tinem cont de anumite aspecte ale biologiei umane. Cercetarea medicala a aratat ca in timp ce oamenii pot face fata la destul de diferite probleme, in anumite privinte corpul lor reactioneaza intr-o maniera stereotipica; in mod identic modificarile biochimice ne permit sa facem fata oricarui tip de solicitare sporita asupra activitatii vitale. Aceasta este valabila si pentru animale si aparent chiar si pentru plante. Pentru toate formele de viata ar parea ca exista cai comune care trebuie sa medieze orice incercare de adaptare la conditiile ambientale si de mentinere a vietii.

EVOLUTIA ISTORICA

Însasi omul preistoric trebuie sa fi recunoscut un element comun in sensul epuizarii care il cuprinde in conjunctie cu munca grea, teama agonizata, expunerea prelungita la frig sau caldura, infometare, pierderea de sange sau orice fel de boala. Probabil ca el a descoperit curand ca deasemenea si raspunsul lui fata de efortul incordat trece prin trei stadii: la inceput, incercarea a fost traita (perceputa) ca o vitregie; apoi el s-a obijnuit cu ea; iar in final nu mai putea rezista. Contururile vagi ale acestei scheme intuitive erau aduse in planul unei atentii clare si traduse in termeni stiintifici precisi, care puteau fi apreciati de catre intelect si testati de catre rationament. Înainte de a trece la stiinta contemporana, va fi util sa revedem cateva dintre momentele evolutive care au pus bazele fundamentarii pentru teoria moderna a stresului.

În Grecia Antica, Hipocrate, considerat adesea "parintele medicinii" a recunoscut cu claritate existenta unei asa-zise vis medicatrix naturae adica puterea vindecatoare a naturii - alcatuita din mecanisme cu care organismul se naste, mecanisme pentru refacerea sanatatii dupa expunerea la patogeni. Dar primele investigatii au fost vitregite prin esuarea distingerii intre necaz, care este intodeauna neplacut si conceptul general de stres, care poate cuprinde si trairi de bucurie intensa si placerea autoexprimarii.

Psihologul francez Bernard (1879) a avansat enorm cu aceasta tema indicand ca mediul intern al unui organism viu trebuie sa ramana aproape constant in ciuda modificarilor din mediul extern "Este fixitatea unui mecanism interior care este conditia unei vieti independente si libere" (p564). Aceasta explicatie a avut un inpact enorm; intr-adevar, psihologul scotian Haldane(1922) era de parere ca "nici o alta sentinta mai pregnata nu a mai fost vreodata formulata si incadrata de catre un psiholog" (p427). Dar aceasta influenta s-a datorat in mare masura diferitelor intelesuri care au fost desprinse in mod subsecvent din formularea lui Bernard. De fapt, obiectele neinsufletite sunt mai independente de inprejurimile lor decat fiintele vii. Adaptabilitatea la schimbare este ceea ce distinge organismele vii de obiectele neinsufletite si nu fixitatea. Mostenirea si mai durabila a lui Bernard a fost aceea a stimularii investigatiilor care au aparut ulterior de a continua studiile de pionierat asupra modificarilor speciale de adaptare prin care este mentinuta starea stabila (echilibrul).

Psihologul german Pflüger (1877) a cristalizat relatia dintre adaptarea activa si starea stabila cand a remarcat ca "motivul sau cauza fiecarei nevoi a unei fiinte vii este de asemenea cauza satisfacerii acelei nevoi" (p57). Psihologul belgian Fredericq (1885) a exprimat o viziune similara "fiinta vie este un tip de agentie in care orice influenta perturbatoare induce ea insasi necesitatea unei activitati compensatorii pentru a neutraliza sau indrepta perturbarea" (p34)

În secolul XX, marele psiholog american Cannon (1939) sugera numele "homeostaziei" de la grecescul homoios, care insemna homo=similar, iar statis=pozitie, pentru procesele psihologice coordonate care mentin majoritatea starilor stabile in organism (p333). Homeostazia poate fi tradusa stangace ca "puterea de mentinere" . Studiile clasice ale lui Cannon au stabilit existenta unor mecanisme foarte specializate pentru protectia impotriva foamei, setei, hemoragiei si a agentilor care tind sa perturbe temperatura normala a corpului, pH-ul sangelui sau nivele plasmatice de zahar, proteine, grasimi si calciu. El a pus in special accentul pe stimularea ststemului nervos simpatic care determina o descarcare hormonala din glandele suprarenale - fapt care se petrece in timpul unor urgente cum ar fi durerea sau furia. În schimb, acest proces autonom induce schimbari cardiovasculare care pregatesc organismul pentru fuga sau lupta.

Ceea ce a fost in opozitie cu acest fundal cumulativ a fost faptul ca eu - ca student la medicina am fost atras de problema unui raspuns stereotipic la orice fel de solicitare specifica la adresa organismului. Atentia initiala a interesului meu de cercetare a fost indreptata apre ceea ce credeam eu despre asa-zis-ul "sindrom de a fi cumva bolnav". În cel de-al doilea an al intruirii mele profesionale am fost uimit de felul in care sufera pacientii cu cele mai diverse boli manifestate prin semne si simptoame izbitor de asemanatoare cum ar fi pierderea in greutate si apetit, diminuare fortei musculare si absenta ambitiei. În 1936, problema aceasta cercetata in conditii de suferinta a corespuns analizelor. În timp ce cautau un nou hormon ovarian, colegii mei impreuna cu mine, la universitatea McGill, au injectat extracte din ovare de vaca la sobolani pentru a vedea daca organele lor manifesta modificari imprevizibile care nu ar putea fi atribuite oricarui hormon cunoscut. S-au produs trei tipuri de modificari.

- cortexul, sau stratul exterior al glandelor suprarenale s-a largit si a devenit hiperactiv;

- timusul, splina, nodulii limfatici si alte structuri limfatice s-au contractat;

- au aparut ulceratii profunde in stomac si in intestinele superioare.

Fiind foarte strans interdependente, aceste modificari au generat un sindrom clar definit.

Schema 2-1 + explicatie lipsa (pag.9) ??

Curand s-a descoperit ca toate substantele toxice, indiferent de sursa lor, au produs acelasi model de raspuns. În schimb, modificarile identice ale organelor erau sugerate de frig, caldura, infectie, trauma, hemoragie, iritare nervoasa si multi alti stimuli. În mod gradual mi-am dat seama ca aceasta era o replica experimentala a sindromului de "a fi cumva bolnav", fapt pe care l-am inteles cu un deceniu mai tarziu. Largirea glandelor suprarenale, ulcerele gastrointestinale si contractarea timicolimfatica erau semne constante si invariabile ale deteriorarii unui organism confruntat cu solicitarea de a face fata atacului oricarei boli. Aceste modificari au devenit cunoscute ca indicatori obiectivi ai stresului si au oferit o baza pentru dezvoltarea intregului concept de stres.

Reactia a fost descrisa la inceput in natura ca "un sindrom produs de diferiti agenti nocivi". În mod subsecvent a devenit cunoscut ca sindromul adaptarii generale (SAG) sau sindromul stresului biologic (Selye, 1936). În acelasi studiu eu am sugerat de asemenea denumirea de "reactie de alarma" pentru raspunsul initial, argumentand ca probabil, reprezenta exprimarea somatica a chemarii generalizate la lupta a tuturor fortelor de aparare a organismului.

SINDROMUL ADAPTARII GENERALE

În orice caz, este evident ca reactia de alarma nu a fost intregul raspuns, dupa cum reiese din paragrafele anterioare. Dupa expunerea continua a unui organism la orice agent nociv capabil sa produca aceasta reactie, urmeaza o adaptare sau o reactie de rezistenta. Cu alte cuvinte, o stare de alarma nu poate fi mentinuta continuu. Daca agentul este atat de drastic incat expunerea continua devine incompatibila cu viata, animalul moare in timpul reactiei de alarma (adica in primele ore sau zile). Daca organismul poate supravietui, aceasta reactie initiala este in mod necesar urmata de faza sau stadiul de rezistenta. Manifestarile acestei a doua faze sunt destul de diferite (iar in multe cazuri exact opuse) fata de cele care caracterizeaza starea de alarma. De exemplu, in timpul reactiei de alarma, celulele cortexului suprarenal isi descarca granulele secretorii in fluxul sangvin si astfel devin golite de continutul corticoidal, reprezentat de stocurile (rezervele) de lipide; pe de alta parte in faza de rezistenta, cortexul devine foarte bogat in granule secretorii. În timpul reactiei de alarma se produc procese de hemoconcentrare, hipocloremie si catabolism general al tesuturilor, pe cand, in timpul fazei de rezistenta, au loc procese de hipercloremie, anabolism, cu o revenire a corpului la greutatea normala.

În mod curios, dupa o expunere si mai lunga la agentul nociv, adaptarea dobandita se pierde. Animalul intra in a treia faza - faza de epuizare , care, inoxerabil, urmeaza atat timp cat solicitarea organismului este destul de severa si aplicata pentru perioada de timp destul de lunga. Ar trebuie aratat ca natura trifazica a sindromului adaptarii generale ne-a oferit primul indiciu despre faptul ca adaptabilitatea organismului sau energia de adaptare este finita daca faza de epuizare continua in conditii de stres permanent. Înca nu stim precis ceea ce se pierde, cu exceptia ca nu este doar energie calorica; consumul de hrana este normal in timpul fazei de rezistenta. Prin urmare , s-ar putea crede ca o data ce adaptarea s-a produs, iar energia disponibila este ampla, faza de rezistenta poate continua pe timp nelimitat. Dar, asa cum orice masina fara viata se uzeaza treptat, la fel si masinaria umana devine mai devreme sau mai tarziu victima unei uzuri constante. Aceste trei faze sunt reminiscente ale copilariei cu rezistenta lor specifica redusa si reactie exagerata la orice stimul. Viata adulta este cea in care organismul s-a adaptat la cei mai multi agenti intalniti si rezistenta organismului s-a marit, pe cand, senilitatea caracterizata prin pierderea adaptabilitatii determina o eventuala epuizare si in final urmeaza moartea.

Rezervele noastre de energie a adaptarii pot fi comparate cu un cont bancar mostenit din care noi putem face restituiri sau retrageri, dar se pare ca nu putem face depuneri. Dupa epuizare in urma unei activitati excesiv de stresante, somnul si odihna pot reface rezistenta si adaptabilitatea aducandu-le aproape de nivelele anterioare, fiind posibila si o refacere completa. Orice activitate biologica cauzeaza oboseala si uzura; produce unele cicatrici de natura chimica care se insumeaza pentru a constitui semne de inbatranire. Astfel, adaptabilitatea trebuie folosita cu intelepciune si mai ales sa fie consumata cu pragmatism si sa nu fie irosita.

Mecanismele stresului

Începand cu 1936, descoperirile au pus stresul nonspecific in legatura cu modificarile biochimice si structurale - modificari care anterior aveau o origine necunoscuta. S-a facut de asemenea un progres considerabil in analiza medierii reactiilor la stres de catre hormoni. În orice caz, purtatorii semnalelor de alrma care declanseaza manifestarile reactiei de alarma, inca nu au fost identificati. Poate ca sunt produsi ai metabolismului eliberati in timpul activitatii ori al deteriorarii organismului, sau poate ca este vorba de lipsa unei substante vitale consumata ori de cate ori este solicitat un organ. Întrucat sunt numai doua sisteme coordonatoare care conecteaza toate partile organismului intre ele - acestea fiind sistemul nervos si cel vascular, putem astfel sa presupunem ca semnalele de alarma folosesc aceste amandoua cai. Totusi, in timp ce stimulii nervosi pot cauza un raspuns generat de stres, diferiti sobolani vor manifesta sindromul clasic atunci cand sunt supusi la solicitari; in consecinta, sistemul nervos nu poate fi unica ruta. Este probabil ca adesea, daca nu permanent, semnalele acestea sa se deplaseze prin sange.

Elementele care ne-au facut sa postulam ca existenta semnalelor de alarma ar fi in concordanta cu viziunea potrivit careia diverse celule emit mesaje diferite. În acest caz mesajele trebuie sa fie oarecum identificate de catre organele de adaptare. Oricare ar fin natura primului mediator, existenta lui este asigurata oricum de catre efectele lui, care au fost observate si masurate. Descarcarea hormonilor, involutia organelor limfatice, marirea glandelor suprarenale, sezatia de oboseala si multe alte semne de stres pot sa fie produse totte de catre tensiuni sau activitati in orice parte a corpului.

Prin intermediul primului mediator, agentul sau elementul disruptiv al hemeostazei excita hipotalamusul - un manunchi complex de celule si fibre nervoase care actioneaza ca o punte intre creier si sistemul endocrin (vezi figura 2-2). Semnalele nervoase rezultate ajung la anumite celule neuroendocrine din eminenta mediana (E.M.) a hipotalamusului, unde sunt transformate in hormon corticotrofic emitator de agent (H.C.E.A.), un mesager chimic care inca nu a fost izolat in forma pura, dar este probabil o palipeptida. În acest fel, mesajul este directionat catre glanda pituitara, determinand o descarcare in circulatia generala de hormon andreocorticotrofic. (H.A.C.T.).

H.A.C.T.-ul, ajungand in cortexul suprarenal, declanseaza secretia de corticoizi, care sunt in general glucocorticoizi asa cum sunt cortizolul si corticosteronul. Prin gluconeogeneza acesti compusi ofera o sursa de energie foarte accesibila pentru reactiile adaptive necesare rezolvarii solicitarilor facute de catre agent. Corticoizii faciliteaza de asemenea alte diverse raspunsuri enzimatice si suprima reactiile imunitare si inflamatorii, ajutand astfel organismul cu agentii patogeni potentiali.

Secretati de obicei in cantitati mai mici - corticoizii pro-inflamatori care stimuleaza abilitatea proliferativa si reactivitatea tesuturilor conjunctive maresc potentialul inflamator. Astfel, ei ajuta la construirea unei baricade puternice de tesut conjunctiv care protejeaza organismul impotriva altei invazii patogene. Din cauza efectelor lor preponderente asupra metabolismului sarii si al apei, acesti hormoni au mai fost de asemenea numiti mineralocorticoizi (ex. deoxicortisetronul si abdosteronul). Hormonul somatotrofic (H.S.T.) sau hormonul de crestere al glandei pituitare stimuleaza de asemenea reactiile de aparare.

Acest lant de evenimente este controlat cibernetic de catre mai multe mecanisme tip feedback. De exemplu, daca exista un surplus de H.A.C.T. (hormon adrenocorticotrofic), se produce o blucla scurta de tip feedback, si o parte din acest H.A.C.T. se intoarce catre axa hipotalamus - glanda pituitara, fapt care opreste producerea de H.A.C.T. În plus, printr-o bucla de tip feedback lunga, in mod similar se produce o crestere a nivelelor de corticoizi din sange care inhiba suprasecretia de H.A.C.T.

În mod simultan cu toate aceste procese este utilizata o alta cale importanta pentru medierea raspunsului fata de stres. Pentru o adaptare generala eficienta se produce o activare a unor mecanisme adecvate de catre hormoni numiti catecolamine. Este secretata indeosebi adrenalina care, ofera energie accesibila, necesara accelerarii pulsului, care sa mareasca presiunea sangvina cu o crestere corespunzatoare a circulatiei sangvine in musculatura si in final sa stimuleze sistemul nervos central. Mecanismul de coagulare a sangelui se intensifica de asemeni prin intermediul adrenalinei. Coagularea protejeaza impotriva sangerarilor excesive si a ranirilor care sunt favorizate de catre stres.

Alte modificari nenumarate de natura hormonala si chimica petrecute in timpul stresului, care testeaza si echilibreaza functionarea si stabilitatea organismului se constituie intr-un veritabil arsenal de arme cu care organismul lupta pentru a se apara. Faptele cunoscute in prezent ne determina sa credem ca atat cortexul pituitar anterior cat si cel suprarenal joaca roluri cardinale in timpul stresului, dar aceasta viziune reflecta probabil faptul ca bransa endocrinologilor activi au luat-o in calcul in elucidarea sindromului. De asemenea, tehnicile necesare in investigarea rolului pe care il are sistemul nervos sunt mult mai complexe decat cele folosite odinioara. Este considerabil mai usor sa indepartezi o glanda endocrina si sa substitui extracte injectate cu hormonii lor decat sa distrugi amanuntit si selectiv centrii nervosi si apoi sa le reconstitui functionarea lor pentru a le determina rolul pe care il pot juca.

Raspunsurile sintoxice si catatoxice

În decursul evolutiei umane, organismul si-a dezvoltat doua mecanisme de baza pentru a se apara contra potentialilor agenti care lezeaza, fie ca sunt de origine externa sau interna. Aceste doua tipuri de reactii de care homeostazia depinde in principal sunt cunoscute ca sintoxice de la sin care insemnaa impreuna si catatoxice de la cata care inseamna contra. Primul tip de reactii ne ajuta sa ne opunem agentului agresor, in timp ce cel de-al doilea il distruge pe agentul agresor. Stimulii sintoxici, actionand ca trachilizatori de tesut, creeaza o stare de toleranta pasiva care permite o coexistenta pasnica cu agresorul. În cazul agentilor catatoxici, schimbarile chimice induc in principal enzime distructive care genereaza un atac asupra agentilor patogeni, de regula prin accelerarea degradarii metabolice a acestor patogeni.

Corticoizii - substante produse de catre cortexul suprarenal, sunt printre hormonii sintoxici cei mai eficienti. Printre acestia, cei mai cunoscuti sunt cei din grupul anti-inflamator, inclusiv cortizonul si substantele corelate care inhiba inflamarea si multe alte reactii imunitare defensive, cum ar fi respingerea activa a tesuturilor anormal constituite, adica inima sau rinichii.

Scopul principal al inflamarii este de a preveni raspandirea iritatiilor in fluxurile sangvine prin localizarea lor cu un mecanism de tip baricada. În orice caz, atunci cand agentul strain devine nociv si cauzeaza suferinta numai prin incitarea reactiei defensive exagerate, suprimarea inflamarii este benefica. Astfel, corticoizii anti-inflamatori s-au dovedit a fi eficienti in tratarea bolilor a caror problema majora o reprezinta inflamarea articulatiilor, ochilor sau a cailor respiratorii.

Pe de alta parte, cand agentul strain devine periculos, reactia defensiva trebuie sa fie intensificata peste nivelul normal. Aceasta se realizeaza prin substante catatoxice care transporta un mesaj chimic spre tesuturi, care sa lupte cu un invadator mult mai activ decat de obicei.

Stresorii (factorii de stres)

Agentii sau suprasolicitariile care produc un raspuns sablonat sunt denumiti cu termenul destul de natural de stresor. Ceva anume poate deveni stresor atunci cand capata atributele unui sindrom. Trebuie inteles ca stresorii nu sunt exclusiv de natura fizica. Emotii asa cum sunt iubirea, ura, bucuria, furia, ispita (provocarea) si teama - precum si ingandurarea, necesita de asemenea schimbari caracteristice ale sindromului de stres. De fapt, este unul dintre activatorii cei mai frecventi. Desi nu poate fi socotit ca un factor unic, intrucat reactiile tipice de stres se pot produce la pacientii expusi traumei, ca de pilda hemoragiile s.a., atunci cand se afla sub anestezie profunda. Anestezistii ei insisi sunt folositi in mod obijnuit in medicina experimentala pentru producerea stresului, iar stresul anestezierii este o problema serioasa in chirurgia clinica.

STRESUL SI BOLILE

În general, raspunsul nervos si cel hormonal - sunt produse anterior reactiei de adaptare la modificarile ambientale sau stimuli. Uneori, ele sunt cauza unor boli, in special daca starea de stres se prelungeste sau este intensa. În cel de al doilea caz, corpul trece prin fazele succesive ale sindromului adaptarii generale care a fost descris anterior.

Asa cum am remarcat in S.A.G. (sindrom al adaptarii generale) complet evoluat consta din reactia de alarma, faza de rezistenta si faza de epuizare. Desi nu este necesar ca toate cele trei faze sa se produca pentru a putea vorbi de un S.A.G.; numai cele mai grave stari de stres duc rapid catre faza de epuizare si moarte. Majoritatea manifestarilor fizice sau mentale, infectiile si alti stresori care actioneaza asupra noastra pe parcursul unei perioade limitate produc modificari corespunzatoare doar pe parcursul primei si celei de a doua faze. La inceput stresorii ne pot deranja si alarma, dar ulterior ne adaptam la acestia.

În mod normal, pe parcursul vietii trecem prin aceste doua prime faze de foarte multe ori. Altminteri, nu ne-am mai putea adapta niciodata la toate activitatile si suprasolicitarile care sunt inevitabile pentru om. Chiar si faza de epuizare nu trebuie sa fie intodeauna ireversibila si completa atata timp cat afecteaza numai parti ale organismului. De exemplu, alergarea produce o situatie de stres in principal in muschi si in sistemul cardiovascular. Pentru a face fata trebuie sa mobilizam (ajustam) aceste doua sisteme, pentru actiunea in curs: apoi pentru oarece timp vom fi la inaltimea eficientei in alergare; in mod sigur se va instala epuizarea. Aceasta succesiune de faze poate fi comparata cu o reactie de alarma , o faza de rezistenta si o faza de epuizare, toate limitate la inceput la sistemul muscular si cardiovascular; totusi, o astfel de epuizare este reversibila - dupa o odihna buna vom reveni la normal.

Cu toate acestea ramane adevarat faptul ca raspunsul adaptiv poate inceta sau poate fi deturnat din cauza unor defecte ereditare, subestimarea stresului, exagerarea stresului sau gestionarea gresita a situatiei de stres. Cele mai frecvente boli cauzate de stres - asa-numitele boli de adaptare - sunt ulceratiile peptice la nivelul stomacului si intestinului superior, hipertensiunea, accidente cardiovasculare si tulburarile nervoase. Aceasta este in orice caz o conceptie relativa. Nici o maladie nu poate fi pur si simplu o boala numai de adaptare. Dar nu exista nici cauze de boala care sa fie atat de perfect gestionate de catre organism incat raul generat de stres sa nu aiba nici un efect asupra organismului. Astfel de agenti nu ar genera nici un fel de boala. Acest nonsens cu toata claritatea lui nu se interfereaza cu utilitatea practica a conceptiei noastre. Trebuie sa acceptam ca exista aceeasi lipsa de precizie ori de cate ori trebuie sa categorisim o boala. Nu exista nici o boala pur cardiologica la care toate celelalte organe sa nu fie deloc perturbate si nici nu putem vorbi despre o boala pur renala sau o boala pur nervoasa in acest context.

Efectul indirect al bolii generate de o reactie de adaptare neadecvata sau exagerata este bine ilustrat de catre urmatorul exemplu desprins din viata cotidiana. Daca intalnesti un betiv cu vorbire zgomotoasa si cu o atitudine evident periculoasa, nimic nu se va intampla daca alegi atitudinea sintoxica a plecarii de langa acel individ si ignorandu-l. Dar daca reactionez catatoxic prin cearta sau chiar sa sari la bataie, rezultatul poate fi tragic. Organismul va reactiona prin descarcarea de hormoni de tipul adrenalinei care iti provoaca o stare de alarma si tensiune prin accentuarea tensiunii sangvine si a pulsului si incitarea la maxim a sistemului nervos. Daca se intampla sa suferi de o boala coronariana, vei sfarsi printr-o hemoragie cerebrala sau un stop cardiac. În acest caz, moartea iti va fi determinata prin sinucidere biologica cauzata de o reactie neadecvata.

STATUTUL PREZENT AL CERCETARII

În acest capitol scurt este imposibil sa oferim o schita perfect clarificatoare cu tot ceea ce s-a descoperit despre structura hormonilor stresului, caile nervoase implicate, specialitatea medicala special elaborata pentru combaterea stresului si in instrumentele de diagnoza pe care le-a oferit aceasta abordare. Totusi, abordarile medicala, chimica si microscopica ale acestei probleme au fost extrem de fructuase. Întrucat este ceva timp de cand s-a facut prima descriere a S.A.G., cea mai importanta unica descoperire a fost facuta destul de recent: creierul produce anumite substante chimice simple, foarte asemanatoare cu H.A.C.T. (hormonul adrenocorticotrofic). Aceste substante au proprietati morfinologice si de calmante pentru dureri si intrucat ele provin din interior (endo), ele au fost numite endorfine. (Sunt deosebit de mandru pentru ca unii dintre fostii mei studenti, Dr. Roger. Guillemin, este unul dintre cei trei savanti care au impartit in 1977 premiul Nobel pentru aceasta remarcabila descoperire, cu toate ca aceasta descoperire a fost facuta aproape individual de catre mine la Institutul Salk). Endorfinele au deschis calea unui intreg nou domeniu al medicinii, in special in cercetarea stresului. Ele nu au doar efect de antistres ca tranchilizante ci, de asemenea ele joaca probabil un rol important in transmiterea semnalului de alarma de la creier la glanda pituitara, iar concentratia lor este deosebit de ridicata in insasi glanda pituitara. Astfel, ele pot in oarece masura sa scoata in evidenta natura primului mediator.

Pasi semnificativi s-au facut deasemenea prin descoperirea tranchilizantelor si drogurilor psihoterapeutice pentru a combate bolile mentale. Acestea au redus numarul pacientilor mental institutionalizati pana la un pas inferior fara precedent. Sunt de asemenea demne de mentionat drogurile cu un potential anti-ulcer enorm, care actioneaza prin blocarea cailor de evolutie ale ulcerelor generate de stres.

În orice caz, toate aceste descoperiri pur medicale sunt aplicate numai de catre medici, iar publicul general nu le poate folosi in viata cotidiana fara o supervizare medicala permanenta. Îm plus, majoritatea acestor agenti nu sunt de fapt directionali contra stresului ci mai degraba impotriva unor manifestari morbide ale stresului (ulceratii, hipertensiune sau accidente vasculare). Prin urmare, s-a dat o atentie sporita dezvoltarii tehnicilor psihologice si codurilor comportamentale pe care le poate folosi orice individ in conditiile unei instruiri adecvate pentru a se conforma unor cerinte impuse de viata.

Printre aceste abordari care nu sunt strict medicale se incadreaza tehnicile de relaxare. Ar trebui sa petrecem zilnic cate putin timp in conditii de odihna totala (avand ochii inchisi, musculatura relaxata, respiratia ritmata si repetand cuvinte care fie sa fie fara inteles, sau auzite atat de des incat sa ne ajute sa nu ne gandim la ceva special). Aceasta este baza meditatiei transcedentale, a tehnicilor de relexare ale lui Benson si a unei varietati infinite de alte proceduri. Aceste tehnici nu trebuie sa fie subestimate numai pentru faptul ca stiinta nu le poate explica; ele au functionat bine pentru o perioada atat de lunga si sub atat de multe forme incat trebuie sa le respectam.

Mai recent, biofeedback-ul a adaugat inca un salt considerabil abordarii psihologice. A fost dezvoltat un mare numar de instrumente foarte sofisticate care informeaza utilizatorul in mod constant despre schimbarile organismului generate de stres (de exeplu tensiunea sangvina, ritmul pulsului, temperatura corpului si chiar activitatea creierului). Nu avem totusi o explicatie stiintifica a biofeedback-ului, dar daca oamenii invata sa il identifice (instinctiv sau cu ajutorul instrumentelor) atunci cand sunt confruntati cu stresul , ei pot in mod automat sa evite sau cel putin sa reduca raspunsurile stresului.

O ETICA STIINTIFICA

Exemplul betivului pe care l-am folosit anterior arata cat destul de bine cunoscute trasaturi ale solicitarilor cotidiene asupra vietii pot clarifica unele din principiile implicate in caile de raspuns fata de stres, raspunsuri care se produc inconstient in sistemul neuroumoral. Desi este foarte adevarat de asemenea ca cea de a doua idee a explicatiei anterioare ne poate rafina cunostintele despre prima. Observatiile de laborator despre metodele organismului de lupta impotriva necazurilor ne-a ajutat deja sa punem bazele unui cod biologic justificabil al comportamentului, cod care a fost conceput pentru descifrarea stresului placut - al implinirilor (cunoscut din punct de vedere tehnic sub numele de - eustres, de la grecescul eu care inseamna bine, ca si in cazul cuvintelor eufemie sau euforie) fara consecintele daunatoare ale stresului pagubitor, adica distruct-stresul, pe scurt, distres. (Selye, 1974).

La inceput pare ciudat ca legile guvernarii raspunsurilor vietii la nivele atat de diferite (incepand cu celula - corpul intreg - si terminand chiar cu intreaga natiune) trebuie sa fie in esenta lor destul de similare. Totusi acest tip de uniformitate este valabil pentru toate legile majore ale naturii. De exemplu, in lumea nevie, aranjamentele (dispunerea) materiei si energiei pe orbite care circula in jurul unui centru sunt valabile pentru cele mai mari corpuri ceresti, dar si pentru atomi individuali. De ce se intalneste acest model la nivele atat de diferite - de la cel mai mic pana la cel mai mare, adica satelitul care circula in jurul unei planete uriase si minusculul electron care graviteaza in jurul nucleului atomic? Deci toate aceste fluxuri de materie si energie se produc pe orbite. Gasim similitudini comparabile in legile care guverneaza materia vie. Nenumarate fenomene se produc in cicluri, asa cum este si nevoia de hrana, care este periodica si reversibila; la fel este si cazul nevoii de apa, somn si activitate sexuala. Pierderile sunt inevitabile daca fiecare ciclu nu isi urmeaza cursul complet.

În formularea codului natural al comportamentului, aceste idei au o importanta fundamentala. Nu trebuie sa intelegem numai nevoia biologica profunda pentru implinirea si perfectionarea aspiratiilor noastre, ci de asemenea sa cunoastem cum sa gestionam aceste nevoi in armonie cu capacitatile noastre special mostenite. Nu toti se nasc cu aceeasi cantitate de energie adaptiva.

Munca: o necesitate biologica

Majoritatea oamenilor considera munca lor ca pe ceva primordial in viata. Pentru un om de actiune, una dintre chestiunile cel mai greu de suportat este aceea de inactivitate fortata pe parcursul unei spitalizari prelungite sau dupa pensionare. Ca si in cazul muschilor care se degenereaza daca nu sunt folositi, la fel si creierul aluneca intr-o stare de haos si confuzie daca nu este folosit pentru activitatea care pare sa fie cea mai potrivita. Personalul cu statut social mediu crede ca lucreaza pentru garantarea securitatii economice sau pentru dobandirea unui statut social anume, dar la sfarsitul unei cariei de afaceri fructuase - cand individul si-a implinit in sfarsit telul - el nu mai are cauza pentru care sa lupte. Nu mai exista nici un fel de speranta de progres ci doar plictiseala generata de o monotonie fara sfarsit. Chestiunea nu se pune daca lucram sau nu, ci mai ales ce fel de activitate ni se potriveste cel mai bine.

Dupa parerea mea, nevoia nesfioasa a zilelor noastre pentru cat mai putina munca si renumeratie cat mai consistenta nu depinde atat de mult de numarul de ore lucrate sau de salariul care sa multumeasca sau nu. Am putea sa facem atat de multe cu o renumeratie redusa si sa luptam cu neajunsurile. Multi oameni sufera pentru ca nu au nici o placere anume pentru orice activitate si nici nu simt nevoia de impliniri marete. Acestia si cei care castiga putin sunt adevaratii pauperi ai omenirii, adica saracii lumii. Ceea ce ei isi doresc mai mult decat banii o reprezinta calauzirea prin viata.

Fara imboldul de a-si juca rolul sau de homofaber este probabil ca o persoana sa caute solutii distructive, revolutionare, pentru satisfacerea nevoii umane de baza printr-o activitate autoservitiva. Omul isi poate rezolva problema lui de o viata, adica de a trai cu roadele trudei sale aproape impovoratoare, dar dusmanul fatal al tuturor utopiilor este plictiseala. Ceea ce va trebui sa facem dupa ce tehnologia rezolva munca cea mai utila, dar supermigaloasa, este sa gasim noi ocupatii. Chiar si in acest caz va fi nevoie de un efort asiduu pentru a invata cum sa practicam noile profesii, asa cum sunt artele, filosofia, maiestria si stiintele pentru public, in general; nu exista un prag superior pana la care fiecare om sa incerce sa ajunga in actiunea de autoperfectionare si de a-i incanta pe cei din jur.

"Castiga-ti admiratia si respectul celor din jur"

Fiecare persoana trebuie sa gaseasca o cale de a-si regasi energiile ratacite fara a crea conflicte cu cei din preajma. O astfel de abordare nu numai ca asigura pacea mintii ci de asemenea castiga buna-credinta, respectul si chiar dragostea celor din jur, cel mai inalt grad de securitate si cel mai nobil statut de simbol la care poate aspira fiinta umana.

Aceasta filosofie de tezaurizare a unor cumulari de respect si prietenie nu este decat o reflectare a unui instinct adanc inradacinat al oamenilor si animalelor de a colecta - o tendinta considerata potrivita pentru furnici, albine, veverite si castori, care aidoma capitalistului care economiseste bani depunandu-i la banca. Acelasi impuls ghideaza intregi societati umane de a construi sisteme de drumuri, retele telefonice, orase si fortificatii pe care ei le vad ca fiind necesare pentru securitatea si confortul lor viitoare.

La om, aceasta tendinta se manifesta pentru prima oara atunci cand copilul incepe sa colectioneze cutii de chibrituri, scoici (cochilii) sau embleme; continua la varsta adulta prin colectare de timbre sau monezi. Aceasta tendinta naturala nu este deloc artificiala. Prin colectionarea anumitor lucruri, o persoana capata un statut si o securitate in cadrul comunitatii. Înclinatia de a dobandi dragoste incearca cu greu sa directioneze instinctul tezaurizarii catre ceea ce "eu"-l din mine considera a fi bunul cel mai valoros si cu caracter de perenitate pe care il poate avea un om. Un capital imens de bunavointa care il protejeaza fata de atacurile la persoana exercitate de catre altii.

Pentru respectarea ad-literam a poruncii biblice "iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti" se ajunge la sentimente de culpa deoarece prin insusirea acestei porunci ajungem (venim) in conflict cu legile obiective ale stiintei. Chiar daca ne place sau nu , egoismul este o trasatura inseparabila a tuturor fiintelor vii. Dar putem continua sa profitam de pe urma acestei maxime pe care timpul a confirmat-o ca fiind plina de intelepciune daca, in lumina cercetarii biologice moderne ii vom acorda ceva atentie. Sa ne calauzim dupa moto-ul "Castiga-ti admiratia si respectul celor din jur".

TEME CONSULTATIVE

Ø     Bernard C. Lectii despre fenomenele (manifestarile) vietii la animale si la plante, vol. 2, Paris, Baillière, 1879

Ø     Cannon W.B. intelepciunea trupului, New York; Norton, 1939

Ø     Frederico L. Influenta mediului ambiant asupra compozitiei sangelui la animale acvatice. Arhivele de Zoologie Generala si Experimantala, 1885,3,34

Ø     Haldane J.S. Respiratia . New Haven ; Editura Universitatii Yale, 1992

Ø     Selye H. Un sindrom produs de catre diversi agenti nocivi, Natura, 1936

Povestea sindromului adaptarii, Montreal; Acta, 1952

Stresul fara necazuri. Philladelphia; Lippincot, 1974

Ghidul lui Selye pentru cercetarea stresului, Vol.1, New York: Van Nostrand, 1980