PSIHOLOGIA PERSONALITATII

PSIHOLOGIA PERSONALITATII

Notiuni introductive

Precizari terminologice

Din punct de vedere semantic, termenul de 'personalitate' provine de la latinescul persona, care denumeste masca de pe fata actorului. Ulterior, termenului persona au inceput sa-i fie asociate si anumite trasaturi sau calitati ale actorului, care se afla in spatele mastii nemijlocit observabile. Intr-o a treia faza, termenul a fost atribuit indivizilor care se distingeau de restul prin capacitati si realizari deosebite intr-un anumit domeniu. Cu aceasta semnificatie, termenul de 'personalitate' va fi preluat si utilizat in majoritatea disciplinelor socio-umane, inclusiv in filosofie. Personalitatea exprima o anumita valoare, validata social, a indivizilor inclusi in diferite domenii ale vietii si activitatii sociale.

Aparitia psihologiei personalitatii, care a inceput sa prinda contur relativ tirziu, in deceniul al treilea al secolului XX, a repus in discutie acceptiunea ca atare a notiunii de personalitate. S-a constatat ca acceptiunea sub care aceasta notiune circula in celelalte stiinte socio-umane nu satisface obiectivele si problematica specifica pe care si-o revendica psihologia personalitatii, fiind prea ingusta si limitativa, ceea ce nu putea constitui un temei pentru desprinderea si dezvoltarea psihologiei personalitatii ca ramura distincta a psihologiei generale. Ca atare, semnificatia termenului a fost modificata, prin personalitate intelegindu-se organizarea psiho-comportamentala si modul de manifestare al acesteia la nivelul oricarui individ uman concret, considerat ca membru al unei comunitati si integrat intr-un sistem de relatii si interactiuni sociale.

Ca urmare, notiunea de personalitate isi va schimba sensul, in functie de domeniul stiintific in care se utilizeaza. Psihologia adopta fata de continutul notiunii de personalitate pozitia cea mai larga, mai 'democratica', nediscriminativa, postulind ca orice individ normal care este membru al unei comunitati si care interactioneaza cu ea reprezinta in sine o personalitate. Din acest punct de vedere, psihologia a desprins principiul egalitatii de sanse si valorizarii inextricabile a atributelor si trasaturilor de personalitate luate ca atare. Intre acestea se numara demnitatea si integritatea fizica si psihica a individului, considerate valori ce trebuie respectate si pe care nu este permis sa le incalcam.

Alaturi de notiunea de personalitate, in circuitul stiintific au mai fost lansate notiunile de individ si persoana. In comunicarea cotidiana, cele trei notiuni sunt considerate echivalente, fiind folosite in mod liber una in locul celeilalte. Din punct de vedere stiintific, riguros, cele trei notiuni includ continuturi designative diferite, ele nefiind reciproc substitutibile sau echivalente.

Notiunea de individ desemneaza o entitate determinata biologic care se caracterizeaza prin unitate si indestructibilitate (provenind de la latinescul individio - indivizibil). Ca atare, notiunea este atribuita oricarei fiinte vii. Structura si functionarea individului se subordoneaza actiunii legilor geneticii si biologiei. Inainte de a fi personalitate, omul este un individ.

Termenul de persoana prezinta doua acceptiuni: una in cadrul psihologiei sociale si alta in cadrul psihologiei personalitatii. In psihologia sociala, persoana desemneaza omul aflat intr-o anumita situatie si relatie sociala. Grupul, in psihologia sociala, apare ca un ansamblu de persoane legate intre ele printr-o retea de comunicare si de relatii interpersonale. In psihologia personalitatii, 'persoana' exprima o anumita potenta concreta, specifica a personalitatii, care se obiectiveaza intr-un anumit tip de comportament si un anumit tip de rol. Orice personalitate include mai multe asemenea potente si, respectiv, mai multe persoane. Asadar, notiunea cu sfera cea mai larga este cea de individ, urmind cea de personalitate si apoi cea de persoana.

Atributul de personalitate se ataseaza si se dezvolta pe fundamentul individului si individualitatii, ca urmare a intrarii individului in comunicare si interactiune permanenta cu ceilalti semeni si intregul context de evenimente si situatii sociale. Atributul de personalitate este specific doar omului, cu conditia ca el sa fiinteze ca parte componenta a unui sistem social supraordonat.

Scurt istoric

Personalitatea, pe de o parte, este o realitate vie, psihologica, psiho-fiziologica si psiho-sociala, care poseda anumite caracteristici si proprietati sensibile, nemijlocit perceptibile. Pe de alta parte, ea reprezinta o abstractiune, denumind un principiu general de articulare, integrare si functionare a componentelor individualitatii umane in conditiile mediului socio-cultural. Aceasta dubla ipostaza a generat serioase divergente in stabilirea coordonatelor si directiilor de abordare si elaborare a modelelor teoretice explicative.

Initial, psihologia personalitatii a fost inclusa, in calitate de capitol final, de sinteza, in structura psihologiei initiale. Prin acest capitol se urmarea sa se restabileasca unitatea tabloului vietii psihice, care fusese descompus in cursul operatiilor anterioare de analiza. Incepind cu anii '30 s-a ajuns la concluzia ca mentinerea psihologiei personalitatii ca simplu capitol al psihologiei generale nu poate sa asigure analiza si explicarea in profunzime a specificului si emergentei ce caracterizeaza atributul personalitatii. Ca urmare a inceput sa se desprinda treptat ramura psihologiei personalitatii, care, in prezent, ocupa prim-planul cunoasterii psihologice.

Primul care a formulat ideea si necesitatea desprinderii psihologiei personalitatii a fost psihologul german William Stern. Acesta publica in anul 1923 lucrarea Despre personalitatea umana, lucrare care va deveni actul de nastere al noii discipline. Ulterior, statutul psihologiei personalitatii a inceput sa fie recunoscut pe scara tot mai larga. In prezent, aceasta disciplina figureaza pe primele locuri ale sistematicii psihologiei.

In dezvoltarea psihologiei personalitatii au aparut dispute de ordin ideologic, ceea ce a facut ca pozitia si atitudinea fata de noua ramura sa difere de la o tara la alta, in functie de pozitiile ideologice dominante. Discrepanta cea mai puternica a fost intre statutul psihologiei personalitatii in tarile capitaliste si cele socialiste. In acestea din urma, personalitatea era declarata 'diversiune' ideologica, falsa stiinta prin care orientarea capitalista incearca sa-si consolideze pozitia in lupta sa cu orientarea socialista.

Spre deosebire de alte ramuri ale psihologiei, psihologia personalitatii a fost cel mai mult supusa disputelor, de ordin atit terminologic cit si metodologic. Ca urmare, nu s-a inchegat inca un corp teoretic si experimental unitar al acestei discipline. Aceasta caracteristica a evolutiei psihologiei personalitatii este sustinuta prin faptul ca, in timp, s-au succedat peste 200 definitii diferite ale notiunii de personalitate si s-au infruntat 10, dupa unii autori chiar 20 de scoli personologice.

Definitii ale personalitatii

In lucrarea sa, Structura si dezvoltarea personalitatii, G. Allport a incercat sa faca o sistematizare a definitiilor de baza care circula. El a identificat trei mari grupe de definitii:

1. Definitii prin efect extern;

2. Definitii prin structura interna (esentialiste);

3. Definitii pozitiviste.

Definitiile din prima grupa identifica si caracterizeaza personalitatea pe baza impactului si influentei pe care reactiile si manifestarile individuale le produc asupra celor din jur. Personalitatea este ceea ce se vede si se percepe de catre cei din jur. De aici decurg judecatile apreciative ca 'are personalitate puternica / carismatica / agreabila' sau negative: 'e lipsit de personalitate'. Acest gen de definitii sunt cele mai la indemina, intrucit manifestarile comportamentale ale persoanei sunt nemijlocit observabile. Dar personalitatea are caracter subiectiv, asadar definitiile prin efect extern au caracter fenomenologic, pur situational.

Definitiile din a doua categorie se impart in: definitii de tip sumativ sau conglomerat si definitii de tip integralist. Un exemplu de definitie de tip sumativ este cea formulata de Michael Prince la inceputul anilor '30: 'Personalitatea este suma globala a tuturor dispozitiilor, impulsurilor, tendintelor, dorintelor biologice innascute ale individului, precum si a tendintelor si dorintelor dobindite prin experienta.' Definitiile de tip integralist scot in evidenta existenta unei unitati functionale interne a personalitatii, cu limitarea sau pierderea autonomiei si independentei elementelor care intra in alcatuirea sa. Exemplu:

'Personalitatea este intreaga organizare mentala a fiintei umane in oricare stadiu al dezvoltarii sale. Ea imbratiseaza fiecare aspect al caracterului uman: intelect, temperament, abilitate, moralitate si fiecare atitudine care s-a format in cursul vietii cuiva.' (Warren Carmichael)

'Personalitatea este ansamblul organizat al proceselor si starilor psihologice apartinind individului.' (Ralph Linton)

'Personalitatea este o schema unificata a experientei, o organizare de valori care sunt compatibile intre ele.' (Lecky)

Definitiile din grupa a treia, cele pozitiviste, se intemeiaza pe ideea ca personalitatea este o abstractie si pe aceea a neconcordantei absolute dintre obiectul cunoasterii si reprezentarea lui in mintea noastra. Reprezentantii pozitivismului afirma ca personalitatea ca realitate interna este un mit, inaccesibila cunoasterii stiintifice. Ceea ce cunoastem sunt doar rezultatele operatiilor noastre de masurare si investigare. Exemplu:

'Personalitatea este conceptualizarea cea mai adecvata a comportamentului unei persoane in toate detaliile sale pe care omul de stiinta o poate da la un moment dat.'

'Personalitatea este ansamblul raspunsurilor individuale la multimea stimulilor externi, care pot fi inregistrate, masurate si interpretate situational de catre observator.

Eysenk considera ca exista doua modalitati mari de definire a personalitatii: una comportamentala si una dinamica Potrivit primei, personalitatea se interpreteaza ca sursa a activitatilor care pot fi relevate de observatia actuala, de-a lungul unei perioade de timp suficient de mare pentru a reda o informatie valabila. Potrivit celei de-a doua, personalitatea se defineste ca un ansamblu, suma de dispozitii, impulsuri, tendinte, apetite si instincte biologice innascute ale individului, precum si suma dispozitiilor si tendintelor dobindite. Dinamismul rezulta din includerea in personalitate doar a vectorilor si elementelor de ordin energetic, lasind la o parte structurile mentale. Eysenk apreciaza cele doua modalitati ca unilaterale si, ca o depasire a lor, propune urmatoarea definitie:

Personalitatea este organizarea mai mult sau mai putin stabila si durabila a caracterului, temperamentului, intelectului si fizicului individului care determina modul sau unic de adaptare la mediu. Caracterul denota sistemul comportamental conativ, mai mult sau mai putin stabil si durabil al persoanei, vointa. Temperamentul reprezinta sistemul sau mai mult sau mai putin stabil si durabil al reactiilor si comportamentelor afective, emotionale. Intelectul reprezinta sistemul mai mult sau mai putin stabil si durabil al operatiilor si actiunilor cognitive, inteligenta. Fizicul reprezinta sistemul mai mult sau mai putin stabil si durabil al configuratiei bio-constitutionale si al componentei neuro-endocrine.

Allport, raportindu-se la aceasta ultima definitie, pe care o apreciaza drept cea mai completa, da o forma mai concreta a ei, care in prezent se bucura de cea mai mare recunoastere si este cel mai frecvent mentionata si utilizata, atit in cadrul cercetarii concrete si al teoretizarii generale:

'Personalitatea este organizarea dinamica, in cadrul individului, a acelui sistem psiho-fiziologic care determina gindirea si comportamentul sau caracteristic intr-o varianta mai mica sau mai mare de situatii' sau, altfel spus: 'Personalitatea este unitatea bio-psiho-sociala care se constituie, se individualizeaza si se stabilizeaza in procesul evolutiei ontogenetice si al adaptarii la mediu.'

Definitia dedusa din metodologia sistemica:

Personalitatea este un sistem integral, de tip supraordonat, rezultat din interactiunea si conditionarea reciproca a componentei bio-constitutionale, psihologice si psiho-sociale.

In ceea ce priveste sfera de cuprindere, exista doua categorii de definitii:

- restrictive sau unilaterale, in care personalitatea este redusa si asimilata cu o anumita componenta, cel mai des cu temperamentul sau cu componenta dispozitionala de ordin inconstient, impulsiv sau cu componenta caracteriala;

- de tip global, holist, care considera personalitatea ca rezultat al interactiunii si conditionarii reciproce a componentelor de toate genurile (de la cele fiziologice pina la cele psiho-sociale).

Cele mai adecvate definitii sunt cele prin structura interna, care subliniaza caracterul unitar si emergent al personalitatii, si cele de tip global sau holist, care iau in considerare toate componentele de baza ale personalitatii.

Problema centrala a disputelor din psihologia personalitatii o reprezinta raportul general - particular, individual in determinarea personalitatii si in realizarea modelelor explicative ale acesteia, opozitia nomotetic - idiografic.

Orientarea nomotetica sustine ca personalitatea reprezinta ansamblul de legi generale, universale care se regasesc la nivelul fiecarui individ. Obiectivul principal al psihologiei personalitatii este descoperirea si formularea lor.

Orientarea idiografica absolutizeaza unicitatea si ireductibilitatea personalitatii, considerind ca obiectivul principal al psihologiei este analiza, intelegerea si explicarea comportamentelor individuale in fiecare situatie concreta.

Orientarea nomotetica plaseaza psihologia personalitatii in rindul stiintelor pozitive, iar cea idiografica o plaseaza in rindul stiintelor 'istorice' si a artelor. Disputa a fost atit de puternica, incit unii ginditori (Dilthey, Spranger) au propus admiterea a doua ramuri ale psihologiei personalitatii: una nomotetica si alta idiografica. Propunerea nu a putut fi acceptata si realizata in practica, iar disputa a ramas oarecum nerezolvata.

Important este recunoasterea faptului ca generalul nu exista in sine, rupt de particular, individual. Pe de alta parte, orice individualitate, oricit de unica, are unele asemanari cu cei din aceeasi specie - doza de comunalitate.