Recuperarea deficientelor fizice si psihomotorii

Recuperarea deficientelor fizice si psihomotorii

In abordarea oricarei deficiente fizice sau psihomotorii este important sa fie respectate anumite principii de baza, care pot asigura succesul interventiei recuperatorii, si anume:

principiul prevenirii deficientei fizice;

principiul interventiei de tip educational precoce;

principiul interventiei globale si individualizate a persoanei cu de­ficienta fizica;

principiul interventiei cooperarii si al parteneriatului;

principiul interventiei structurilor de sprijin.

Asadar, inainte de a corecta/trata o deficienta fizica este bine sa prevenim aparitia ei prin masuri de ingrijire primara si secundara (ex. vaccinari - impotriva bolilor transmisibile, asanarea solului, aprovizio­narea cu apa, examene medicale periodice ale gravidei si copilului, supravegherea regimului nutritional, combaterea consumului de alcool si de droguri, asigurarea de medicamente pentru tratarea bolilor, de acte chirurgicale esentiale, de tratament recuperator). La aceste masuri preventive se adauga si cele cu caracter tertiar care impiedica transfor­marea unei incapacitati in handicap, ele fiind incluse in programele de readaptare a copilului/adultului cu deficienta (programe care nu presupun tratament medical, ci masuri de ordin psihologic si social - ex.: reorien-tare profesionala).

Atunci cand exista deja o deficienta motorie (fizica), demersul corector debuteaza prin evaluarea potentialului psihomotor al copilului.

In evolutia oricarui copil, esentiali sunt primii trei ani ai existentei sale, perioada in care se achizitioneaza intreg bagajul psihomotric. Orice intarziere in evolutia normala in planul cresterii si dezvoltarii va determina disfunctionalitati greu de recuperat ulterior. Interventia educationala precoce asigura copilului deficient motor conditii optime de achizitie a engramelor senzitivo-motorii, context in care educatia poate duce la recuperarea sau compensarea deficientei fizice.

Abordarea copilului deficient fizic trebuie sa se faca si in cunostinta de cauza privind capacitatile lui cognitive, afectiv-relationale, care pot fi dezvoltate si valorificate compensator.

Educatia copilului deficient fizic implica si educatia familiei lui, intrucat baza recuperarii lui este reprezentata de afectiunea si de suportul oferite de familie. O familie armonioasa, un cadru familial cald, suportiv pot grabi recuperarea unui copil deficient fizic. in plus, dupa perioada initiala de recuperare in institutii specializate, se trece la continuarea terapiei in familie, care consta in activitatile zilnice pe care copilul trebuie sa le repete, sub controlul atent si cu sustinerea parintilor.

Fiecare copil, indiferent de forma sau de nivelul deficientei, dispune de un potential morfofunctional care ii confera capacitatea de a se angaja in recuperare. Totusi, aceasta capacitate este influentata de gasirea, in plan psihologic, a resurselor necesare unei automobilizari. Copiii deficienti fizic, in special fetele, aflati la varsta marilor transformari fiziologice, incep sa constientizeze starea de fapt legata de modificarea aspectului corporal si apar intrebari dramatice de tipul: "de ce eu?', "de ce nu sunt la fel cu celelalte', "ce pot face pentru a deveni normala?'. Ca urmare a unui asemenea lant de intrebari, la care adolescentul/adultul cauta in zadar raspunsuri, pot aparea manifestari care pot degenera, in timp, in tulburari de comportament. Aici intervine terapeutul - psihologul al carui rol este de a lucra cu deficientul fizic pe linia acceptarii deficientei fizice, a recastigarii increderii in sine, a diminuarii anxietatii, frustrarii lui, a valorizarii pozitive a personalitatii adolescentului etc. De o deosebita importanta in recuperarea deficientilor fizic este, asadar, consilierea psihologica si familiala.

Pe langa terapia de tip psihologic (realizata individual sau in grup -cu grup suportiv), in recuperarea deficientilor fizic se apeleaza cu pre­cadere la corectarea deficientei (acolo unde se poate) prin exercitii de gimnastica, fizioterapie, prin kinetoterapie, reflexoterapie, acupunctura etc.

Copilul deficient fizic trebuie sa fie scolarizat in scoli obisnuite, alaturi de copiii sanatosi, mai ales daca intelectul lui este normal si are aptitudini pentru invatatura. Exista, in sprijinul acestei idei, numeroase exemple de copii cu deficiente fizice (unele grave) care au devenit muncitori, magistrati, functionari, economisti sau medici.

Copilul reactioneaza fata de handicapul lui fizic in functie de atitudinea parintilor fata de el. Chiar daca parintii incearca sa-si

controleze manifestarile exterioare legate de reactia de deceptie, copilul cu deficienta intelege ca este diferit de ceilalti, ca este un intrus, ca nu este copilul "visat'. De aceea, copilul cu deficienta fizica are nevoie de dragostea celor din jur, cu atat mai mult, cu cat el isi formeaza mai greu constiinta de sine si cercul relational. intr-un mediu afectiv cu carente, copilul traieste un sentiment puternic de insecuritate, teama ca va fi abandonat de familia sa si respins de societate. De asemenea, el acorda o importanta deosebita relatiei cu alti copii, datorita necesitatii de a se simti acceptat de acestia si suporta greu saracia relatiilor afective cu familia si cu mediul exterior. El nu are suficienta incredere in sine pentru a-si dovedi creativitatea, curiozitatea si spiritul intreprinzator. Pentru un copil cu deficienta fizica, asigurarea de experiente noi constituie o reala problema, datorita unui nivel functional redus sau datorita supraprotectiei familiale. Copilul trebuie sa aiba posibilitatea de a-si exercita propriile optiuni, de a-si exprima dorintele si de a vedea ca adultul tine cont de alegerile sale. in acest fel, va beneficia de experiente noi, care-i vor solicita capacitatile de adaptare si de vointa. Uneori, adultii sunt uimiti de perseverenta acestor copii in vederea atingerii unor performante, mai ales scolare. Copii cu deficiente fizice de natura neurologica depun eforturi sustinute pentru dobandirea unor experiente noi, mai ales in ceea ce priveste comunicarea verbala si corporala. in acest domeniu, copilul are o mare capacitate de adaptare, ajungand sa se faca inteles cu ajutorul mamei sau al altui copil. Ca orice suflet uman, persoanele cu deficiente fizice au nevoie de apreciere si stima. Aprecierea si stima apar atunci cand activitatea copilului este incununata de succes. Din pacate, atunci cand scopurile propuse sunt prea inalte si pretentiile parintilor prea mari, poate aparea esecul. Uneori, sentimentul esecului este perceput atat de intens, incat parintii intervin, asigurand copilului un mediu de viata supraprotejat. in aceste situatii, acesta va fi insuficient pregatit pentru viata de adult. Parintii si educatorii au probleme in a gasi calea cea mai corecta pentru rezolvarea situatiilor dificile, care ar fi gasirea unui echilibru intre situatia de ajutor total ce asigura copilului un succes rapid si situatia de interventie partiala, in care copilul are unele probleme de rezolvat si unele obstacole de depasit pentru a-si atinge scopul.

Familia si societatea trebuie sa se adapteze permanent intre cele doua extreme: supraprotectia, care genereaza dependenta si confruntarea permanenta cu noi scopuri, cu noi tinte, uneori dificil de atins. Daca nu se

realizeaza o mediere intre cele doua extreme, se ajunge fie la un comportament rapid si agresiv, fie la o renuntare pasiva din partea copilului.

Copilul trebuie sa isi asume unele responsabilitati fata de propria persoana sau fata de alte persoane. Daca familia ii refuza acest drept, practic ii refuza insertia sociala. Autonomia personala este necesitatea fundamentala ce sta la baza construirii constiintei de sine. Deficienta fizica perturba realizarea acestei necesitati fundamentale. Lipsa autonomiei duce la restrangerea campului de activitate, la scaderea ritmului de invatare a unor lucruri noi. Pentru a-si obtine autonomia personala, copilul depune eforturi deosebite, ce trebuie sustinute de familie.

' Fata de solicitarile mediului socio-familial, copilul dispune de un numar redus de scheme si tipuri de reactie. Acestea sunt reprezentate de reactia de imitatie, de opozitie, de compensare, de supracompensare si de demisie. Reactia de imitatie presupune existenta unui model care se bucura de autoritate, prestigiu, simpatie. Reactia de opozitie sau de protest exprima nevoia de independenta, de afirmare a personalitatii individului, dorinta cunoasterii de sine. Reactia de compensare este socotita de V. Milea drept o forma inconstienta de aparare, care permite echilibrarea sentimentelor de inferioritate. Sentimentul de inferioritate legat de deficientele fizice si senzoriale poate fi compensat prin cai care pot sau nu sa contravina normelor de conduita sociala. Astfel, copilul este atras catre modele negative care trezesc interesul grupului si cu care el incearca sa se identifice. Uneori, compensarea apare sub forma unor stari de reverie sau a placerii pentru laude exagerate, care ofera copilului o modalitate de satisfacere a dorintelor neimplinite. Reactia de supracompensare sta la originea eforturilor de ambitie si perseverenta prin care individul se va invinge pe sine si defectele sale. Prin aceasta reactie se urmareste inlaturarea sentimentelor de inferioritate. Reactia de demisie implica in mod normal replierea individului cu elaborarea unui nivel de aspiratii in concordanta cu posibilitatile sale reale.

Alteori, apare un sentiment de descurajare, de abandon, de neincredere si apatie. Aceste reactii sunt frecvent intalnite la copiii si adolescentii confruntati cu esecuri permanente. Frecvent, ei recurg la droguri sau se lasa manipulati cu usurinta de catre ceilalti. Aceste reactii apar mai ales ca un raspuns la atitudinea familiei, astfel ca putem

considera copilul ca fiind oglinda parintilor. Aceasta situatie este evidenta in cazul copiilor cu deficiente fizice care sunt dependenti de parinti. Parintii se grupeaza in 5 categorii - echilibrati, indiferenti, exagerati, autoritari si inconsecventi.

Copiii parintilor echilibrati au o imagine obiectiva despre realitate. Ei se privesc asa cum sunt, cu calitatile, dar si cu defectele lor. Acesti copii doresc sa ajunga adulti pentru a-si demonstra valoarea. Tanarul este perseverent in rezolvarea obstacolelor intalnite, demonstrand o tendinta vie de a se impune si de a conduce. Prin efort propriu, el cauta sa-si depaseasca conditia, realizand activitati la un nivel inalt de competenta.

Atitudinea de neglijare si de respingere a copilului este frecvent intalnita atunci cand el nu a fost dorit, parintii lui fiind tipul de parinti indiferenti. Copilul lor este complet neglijat, i se refuza cele mai elementare drepturi, este pedepsit, ridiculizat, izolat de lume din cauza deficientei sale. Astfel, el se afla in imposibilitatea de a face fata unor cerinte si de a-si alege caile care l-ar putea conduce spre succes. Copilul respins de parinti se simte inferior si nesigur, se considera nedemn de dragostea parintilor, frecvent fiind neingrijit, murdar. In relatiile cu ceilalti copii este brutal, permanent pus pe cearta, razbunator. Este izolat frecvent de colectiv, intrucat devine agresiv fara motiv; leaga greu prietenii, fiind interiorizat si neadaptat.

Copilul cu parinti exagerati este crescut intr-un climat de sera, fara a avea obligatii, fara a i se refuza nici un capriciu si anticipandu-i-se toate dorintele. Familia sa preia toate problemele, astfel ca el este imbracat si incaltat chiar de altii si la varste foarte mari. Grija familiei pentru copil este axata in mod deosebit pe starea lui de sanatate, cu insistenta pe fragilitatea lui. Apare astfel un climat dominat de anxietate, de o grija bolnavicioasa pentru sanatatea copilului. Pentru un copil cu deficiente fizice, o astfel de grija excesiva are efecte negative, in contactul cu ceilalti copii fiind pasiv, lipsit de initiativa, incapabil de autoaparare. isi pune frecvent in joc imaginatia, refugiindu-se in visare astfel ca orice contact cu realitatea este evitat. Parintii exagerati favorizeaza aparitia la copii a reactiilor de dependenta si imaturitate, acestia devenind neascultatori, agresivi chiar, fara incredere in sine si cu un autocontrol redus.

Parintii autoritari solicita din partea copilului lor o ascultare totala, interzicandu-i-se acestuia orice initiativa si asumare de raspundere. El este

impiedicat sa-si dezvolte capacitatile de decizie si actiune, repetatele esecuri generand neincredere si pesimism. Fiind lipsit de initiativa, copilul va fi supus, modest, resemnat, incapabil sa se apere chiar atunci cand are dreptate. Nivelul sau de aspiratie este destul de scazut, iar angajarea in munca este slaba. Daca porneste o activitate, el va avea multa rabdare, mai ales in indeletnicirile de rutina. Copilul acestor parinti va fi ascultator, dar nefericit si ostil, frecvent loial, onest, corect. Acest comportament apare atunci cand parintii sunt autoritari, dar isi ingrijesc atent copilul si-si manifesta totusi afectiunea. in cazurile in care parintii nu fac acest lucru, copiii pot avea un comportament deviant si antisocial.

Copiii parintilor inconsecventi sunt profund derutati, deoarece parintii lor oscileaza de la autoritate la permisivitate, de la indiferenta la tutela. Uneori, copilul este disputat de parintii in conflict, fiind solicitat sa opteze pentru anumite pozitii. In aceasta situatie, el va fi instabil, nesigur, usor de atras si de influentat de persoane rau intentionate.

in cadrul aspectelor de consiliere psihologica trebuie sa abordam si problema impactului psihologic al deficientei fizice asupra copilului. Acest impact este diferit, in functie de grupa de varsta si de tipul handicapului.

De lai la 3 ani copilul isi dezvolta autonomia, invatand sa mearga si sa vorbeasca. Deficienta fizica va determina reducerea mobilitatii, lipsind copilul de autonomie. in formele grave de deficienta, chiar imbracarea si hranirea pot fi obositoare pentru copil, astfel ca el trebuie ajutat de parinti, in acest context, copilul are o incredere redusa in fortele sale. Perioada de prescolar este stadiul de dezvoltare a initiativei, astfel ca invatarea este mult perturbata in situatia unei deficiente fizice. O problema majora acum este legata de identitatea sexuala. La gradinita se practica jocuri de imitare a activitatilor specifice fiecarui sex. in familie, copilul isi va forma aceasta identitate in functie de rolul asumat de fiecare parinte in ingrijire si in asigurarea veniturilor. in stransa legatura cu identitatea sexuala se formeaza si imaginea despre propriul corp. Cunostintele copilului despre propriul corp apar prin folosire, perceptie si vizualizare. Atunci cand copilul este bolnav, imaginea sa asupra corpului este centrata pe durere si pe anxietate. Copilul exercita un control precar asupra unor functii (incontinenta urinara de ex.), astfel ca se simte jenat si inferior. Copiii cu deficiente fizice (mai ales cei cu paralizii) au probleme legate de formarea imaginii corporale, mai ales la nivelul segmentelor afectate.

In perioada scolara, elevul ajunge la desavarsirea capacitatilor sale, cu diminuarea sentimentului de inferioritate. Succesul depinde de capacitatea copilului de a coopera si de a intra in competitie cu ceilalti. Uneori, deficienta fizica poate fi bariera in calea creativitatii si competitivitatii lui. Prietenia joaca, la aceasta varsta, un rol deosebit in formarea stimei de sine. Orice apreciere cu privire la sine ca fiind "diferit' poate afecta sentimentul de apartenenta la grup, ceea ce determina izolare si evitarea relatiilor sociale. in aceasta perioada, copilul se identifica din ce in ce mai mult cu grupul din care face parte si cu liderul acestuia. Apare astfel o tendinta de independenta, mai ales fata de familie. De aceea, trebuie ajutat sa inteleaga ca, desi nu este "normal, perfect', are calitati si abilitati demne de admiratia celor din jurul lui.

In adolescenta, impactul deficientei este deosebit. in etapele anterioare, imaginea de sine, stima de sine si comportamentul erau influentate de relatia cu parintii. Adolescentul este diferit, el viseaza la un viitor independent, departe de casa, departe de parinti, chiar daca va trebui sa se descurce singur. in adolescenta apare dorinta de stabilire a propriei identitati. Modificarile pubertale trebuie integrate in imaginea de sine, cu castigarea controlului si cunoasterea propriilor capacitati fizice sau psihice. La copiii cu deficiente fizice, aceste identificari sunt prioritare, dar ele se desfasoara frecvent in singuratate, deoarece "a fi diferit' inseamna a fi exclus din grup. in aceasta perioada, tanarul este deosebit de vulnerabil la stresul emotional produs de boala. infatisarea corporala, maiestria si abilitatile reprezinta elementele de baza la aceasta grupa de varsta. O afectare cat de mica a uneia dintre aceste calitati poate detennina o respingere din grup. Pentru a fi asemanatori cu colegii lor, adolescentii cu deficiente sunt capabili de a merge pana la refuzul deficientei, insotit de refuzul ingrijirii si al tratamentelor. Astfel, pentru a fi "ca toata lumea', ei pot renunta la ajutoarele tehnice de specialitate, care le ofera confort, dar care-i separa de colegii sanatosi.

Deficienta fizica vizibila afecteaza in mod deosebit relatiile sexuale. Baietii sunt foarte afectati cand boala nu le permite sa fie independenti si sa se realizeze pe plan profesional. Ei accepta usor o deficienta vizibila sau un aspect corporal modificat, atata timp cat mobilitatea si realizarea profesionala sunt posibile. Fetele sunt puternic afectate de modificarea aspectului corporal, mai ales atunci cand este vizibila si nu poate fi mascata prin vestimentatie. Ele accepta usor

limitarea mobilitatii daca sunt atractive in continuare si in atentia persoanelor de sex masculin.

Un ultim aspect ce trebuie luat in considerare este reprezentat de reactiile copilului la boala si mai ales la durere.

in fata bolii, copilul are reactii negative de agitatie, insomnie, refuzul alimentelor, plans. La copilul prescolar si la scolarul mic pot aparea fenomene de exploatare a bolii sau chiar dorinta c e a fi bolnav, pentru a fi alintat. Uneori apare o stare de relativa inertie manifesta prin pasivitate, prin lipsa de energie a copilului. In cazul spitalizarilor de durata, pot aparea reactii depresive, mai ales atunci cand mama nu sta permanent cu copilul. Pentru a evita reactiile traumatizante, copilul va fi pregatit, persoanele din familie explicandu-i situatia in termeni simpli, pe intelesul sau. In spital, el va putea pastra unele obiecte cu care este familiarizat (jucaria preferata, pijamaua sau papucii favoriti).

La copiii de varsta scolara, semnele de depresie se grupeaza sub forma tulburarilor afective, a dezvoltarii lente si a manifestarilor somatice. Tulburarile afective se traduc prin tristete, izolare cu refuz al relatiei cu colegii sau prin reactii afective excesive si invadante. Dezvoltarea lenta se manifesta prin scaderea randamentului scolar, prin dificultati de concentrare, de atentie si de memorare. Manifestarile somatice sunt reprezentate de lipsa poftei de mancare, insomnii, oboseala, cefalee, dureri abdominale. Aceste reactii apar frecvent, ca urmare a internarii in spital, mai precis din cauza efectului internarii, al separarii de parinti.

La adolescenti, depresia se manifesta prin tulburari afective de comportament datorita modificarii aspectului corporal. Aceasta modificare determina reactii de respingere din partea grupului, din partea colegilor de sex opus.

Uneori, copiii interpreteaza boala si deficienta ca pe o pedeapsa cauzata de un comportament necorespunzator. Ei accepta pasiv toate procedurile medicale dureroase, considerandu-le o pedeapsa meritata. Alteori, copilul este total lipsit de energie, de vointa, acceptand pasiv tot ceea ce i se intampla. in cadrul sindromului de pasivitate, Lazarescu includea anxietatea de separare. Reactia cea mai puternica apare in copilaria timpurie, mai ales intre 15 si 30 luni. Aceasta reactie evolueaza in trei etape: protest, disperare si detasare. in faza de protest, copilul plange, striga dupa parinti, refuza atentia personalului medical si este de neconsolat. Urmeaza disperarea, in care plansul inceteaza, dar copilul devine inactiv, nu este atras de jucarii si se izoleaza. in faza de detasare apare o adaptare la situatie, copilul se joaca, surade si pare sa-si formeze relatii cu alte persoane. Acest comportament este de resemnare, nefiind un semn de multumire, deoarece este indiferent fata de parinti.

In perioada de prescolar, aceasta reactie este mai putin intensa, deoarece la aceasta varsta sunt bine suportate micile perioade de separare de parinti. Astfel, prescolarul refuza mancarea, sufera de insomnie, plange doar in prezenta parintilor, se izoleaza de ceilalti copii.

In perioada de scolar, stresul generat de boala poate creste nevoia de securitate si de ajutor, copiii simtindu-se singuri, plictisiti sau depri­mati. Frecvent, reactia este legata mai ales de despartirea de prieteni si de activitatile uzuale decat de cea de parinti. Pentru adolescent, separarea de parinti este un element cu efecte pozitive. Problema separarii apare doar datorita pierderii contactului cu grupul de prieteni, ceea ce duce la pierderea locului sau din cadrul acestui grup. in aceste cazuri, personalul medical are datoria de a interveni, incercand sa atenueze aceste reactii. Daca reactiile sunt puternice, trebuie apelat la sfatul unui specialist. in general, se incearca minimalizarea acestor reactii prin mai multe tipuri de metode.

O reactie care apare frecvent, atat la copii, cat si la adultii cu deficienta este furia. Copilul reactioneaza cu furie la restrictiile impuse de situatia sa sau de tratamentele medicale necesare (imobilizare in aparat gipsat). Furia se manifesta diferit, in functie de varsta copilului. Copiii mici isi manifesta furia prin tipete, urlete si chiar prin lovirea adversarului. Copiii mai mari isi exprima furia printr-un limbaj abuziv. Astfel, expresiile "nu stiu', "nu-mi pasa' evoca furia care trebuie inter­pretata ca o solicitare de ajutor: "ajuta-ma sa inteleg ce mi se intampla'.

O alta reactie emotionala este reprezentata de negarea deficientei. Aceasta atitudine reprezinta un mecanism de adaptare care asigura o speranta. Speranta in vindecare sau in ameliorare reprezinta o necesitate universala. Negarea handicapului si fixarea unor obiective inalte pot avea efecte stimulative asupra copilului. Totusi, aceste fantezii pot fi periculoase, mai ales atunci cand sunt legate de internarea in spital si de perspectiva unui tratament care sa asigure vindecarea. Rezultatele pot fi dezastruoase in fata esecului unui tratament, putandu-se ajunge la pierderea sperantei si la depresie.

O alta reactie intalnita la copilul cu defect fizic este cea de exploatare a starii de boala, care poate duce in final la reactie hipo-condriaca. Aceasta reactie apare la copiii supraprotejati, care isi folosesc deficienta ca scuza, pentru a nu depune eforturi sustinute in activitatea scolara. Frecvent, de la aceasta exploatare a deficientei se ajunge la convingerea ca scoala este mai grava decat in realitate si deci ca este mai bine sa se evite orice efort fizic sau intelectual.

O alta abordare in cazul deficientilor psihomotor trebuie sa vizeze recuperarea fizica.

Exercitiul fizic, folosit in scop profilactic, dar mai ales corectiv, influenteaza nu numai forma si structura tesuturilor corpului omenesc, ci echilibreaza concomitent functiile fiecarui organ, realizand o stare de sinergie si de solidaritate functionala. Cele mai evidente efecte functionale se constata tot la nivelul aparatului locomotor. in gimnastica corectiva, exercitiile fizice urmaresc nu numai exercitarea, dezvoltarea si perfec­tionarea functiilor motorii normale, dar mai ales reeducarea si recuperarea celor slabite sau tulburate. in tulburarile si deficientele aparatului locomotor, exercitiul fizic, dozat si gradat in concordanta cu posibilitatile functionale ale deficientului, reeduca si perfectioneaza calitati motrice de baza, in special forta, rezistenta, supletea si indemanarea. Aceste imbunatatiri functionale se datoresc interventiei unor factori neuromus-culari, care usureaza transmiterea impulsului nervos si utilizarea completa a substantelor energetice.

Efortul fizic, chiar de intensitate mica, creeaza nevoia unui aport crescut de substante nutritive, accelerand functiile respiratorii si cardio­vasculare, absortia de la nivelul intestinului, nutritia si excretia. in gimnastica medicala, sunt selectionate si grupate exercitiile fizice care influenteaza una sau alta dintre marile functiuni.

in fiziologia exercitiilor fizice, se explica pe larg mecanismele complexe care dirijeaza armonios aparatele si sistemele organismului. Se poate afirma ca exercitiul fizic, repetat metodic si gradat, dupa principii si reguli bine stabilite, in concordanta cu varsta, sexul, dar mai ales cu pregatirea fizica anterioara a individului, imbunatateste functiile mari ale organismului.

Exercitiul fizic are la orice varsta, dar indeosebi in perioada de crestere, un puternic rol educativ.

Sistemul nervos este educabil mai ales in sectorul neuromotor. Miscarea repetata si corectata se perfectioneaza nu numai printr-o reglare mai buna a lucrului grupelor musculare, ci cu precadere printr-un mai bun control psihoneuromotor.

Atitudinea corpului, miscarile si gesturile corpului, precum si toate manifestarile cu caracter motric sunt de fapt o adaptare continua a functiei psihoneuromotoare la cerintele permanente ale adaptarii corpului, in concordanta cu necesitatile lui.

Stimularea simultana a factorilor morali si de vointa contribuie substantial la realizarea corectarii atitudinilor gresite, la perfectionarea si corectarea mecanismelor psihoneuromotorii.

in corectarea deficientelor fizice, exercitiul fizic este folosit atat sub forma exercitiilor statice, cat si a celor dinamice.

Exercitiile statice corective constau fie din pozitii, fie din contractii izometrice.

Pozitiile sunt asigurate de contractii musculare statice care fixeaza trunchiul si segmentele sale, mentinandu-le impotriva gravitatiei sau a altor forte mecanice care tind sa modifice raporturile dintre ele. in gimnastica medicala, pozitiile de lucru se impart in pozitii fundamentale (stand, pe genunchi, sezand, culcat, atarnat) si derivatele lor. Pozitiile, dupa atitudinea corpului in timpul mentinerii lor, pot fi corecte - cand exista o respectare a atitudinii normale, globale sau segmentare, corective - cand se realizeaza o corectare partiala a deficientei globale sau segmentare si hipercorective - cand se obtine nu numai corectarea pozitiei, ci si realizarea aspectului invers deficientei. Pozitiile corective si hipercorective sunt derivate ale pozitiilor fundamentale simetrice sau asimetrice, obtinute prin modificari ale pozitiei capului si gatului, trunchiului, membrelor superioare si inferioare.

Exercitiile dinamice se pot realiza in gimnastica medicala sub forma miscarii active, libere sau legate, a miscarii active cu rezistenta.

Exercitiile dinamice corective se pot sistematiza astfel:

Exercitii active de cap si gat, trunchi, membre superioare si inferioare - executate liber sau cu ingreunare.

Exercitii de respiratie cu caracter corectiv.

Exercitii aplicative cu caracter corectiv.

Exercitii de redresare - pasive, pasivo-active sau active.

5. Exercitii de relaxare a grupelor musculare contractate sau scurtate.

Din grupa exercitiilor active fac parte, in primul rand, exercitiile active realizate cu segmentul deficient, precum si exercitiile cu segmen­tele invecinate, care amplifica miscarile corective ale deficientei primare. Exercitiile active vor fi bine localizate numai la segmentul deficient, pentru a nu crea alte deficiente compensatorii (Exemplu: pentru corectarea lordozei lombare se vor executa miscari de flexie ale trunchiului numai la nivelul regiunii lombare, coloana vertebrala toracala fiind fixata sau mentinuta in pozitii corective). Aceste miscari pot fi executate cu ingreunare - mingi medicinale, bastoane, gantere etc. - sau impotriva unei rezistente manuale sau opuse fortei gravitatiei.

Exercitiile segmentelor invecinate deficientei principale vor intregi sau corecta exercitiul principal. Astfel, membrele superioare in lordoza lombara vor lucra in plan posterior, pentru a evita compensarea cifotica a coloanei vertebrale dorsale, in timp ce membrele inferioare vor fi duse, mentinute sau fixate in plan anterior, pentru corectarea pozitiei bazinului. De asemenea, aceste exercitii vor fi executate liber sau cu ingreunare diferita.

in cadrul exercitiilor corective, miscarile pot fi executate analitic, dar ceie mai bune rezultate se obtin atunci cand se executa exercitii combinate.

Exercitiile de respiratie cu caracter corectiv se executa din pozitii stabile. Se pot executa liber sau in timpul exercitiilor de trunchi si membre superioare, din pozitii simetrice sau asimetrice care sa nu stanjeneasca miscarile toracelui. in general, exercitiile de respiratie se vor introduce la sfarsitul partii introductive si in partea fundamentala a lectiei, dupa exercitiile corective mai grele.

Exercitiile aplicative cu caracter corectiv se folosesc pentru educarea sau reeducarea deprinderilor motrice de baza. Dintre cele mai bune exercitii aplicative cu continut corectiv sunt exercitiile de mers, exercitiile de tarare, de echilibru si suspensiuni. Exercitii de mers corectiv sunt introduse in partea introductiva si finala a lectiei de gimnastica medicala. Se vor folosi numai acele exercitii de mers cu structura corectiva pentru deficienta primara. De exemplu: mers pe varfuri pentru corectarea cifozei, mers cu genunchii indoiti si trunchiul vertical pentru corectarea lordozei (mers ghemuit) etc.

Exercitii de tarare - se efectueaza din pozitii cu baza mare de sustinere si centrul de greutate foarte aproape de baza de sprijin care permit o localizare precisa a exercitiilor la nivelul segmentului deficitar si angreneaza in lucru grupe mari musculare. Exercitiile de tarare se executa din pozitii fundamentale culcat, pe genunchi si sezand, dar si din pozitiile derivate ale acestora, executate simetric sau asimetric.

Exercitii de echilibra pot fi simple si asociate, cu purtari de obiecte usoare, determinand o solicitare simetrica a muschilor antagonici.

Suspensiunile se pot realiza pasiv prin sustinerea greutatii corpului cu ajutorul diferitelor aparate sau pot fi realizate activ prin forta membrelor superioare. Astfel, pot sa fie complete, cand se realizeaza pe verticala, sau incomplete - pe plan oblic sau cu sprijinul membrelor inferioare. Suspensiunile active se pot executa simplu sau combinat - cu miscari active (pendulari, rasuciri), cu redresari pasive-active.

Exercitiile de redresare constau in luarea unor pozitii corective sau hipercorective si mentinerea lor pe o perioada de timp bine determinata. Ele se pot executa pasiv sau activ. Trebuie subliniata importanta mare a exercitiilor corective, atat in conditii de repaus, cat si in mers. Redresarile pasive se pot insoti de tractiuni si presiuni imprimate asupra segmentului deficient de catre profesor sau de unele aparate mecanice, cum este aparatul Zander. De asemenea, se poate asocia cu suspensiunile. Cele mai bune redresari pasive se obtin din pozitia atarnat si culcat. Redresarile active constau, de fapt, dintr-o autocorectare progresiva a atitudinii corpului, imprimand si mentinand pozitii corective prin incercari repetate si insistente in fata oglinzii. Ele contribuie la formarea reflexului de atitudine corecta a corpului. Pozitiile cele mai indicate pentru executarea acestor exercitii sunt pozitiile stand si sezand.

in cazul cand un copil prezinta un handicap psihomotor, abordarea de tip recuperator trebuie sa fie adecvata tipului de handicap si posibilitatilor individuale ale copilului respectiv.

Astfel, in cazul unei dominante incrucisate sau al unei ambidextrii, de exemplu, pot aparea dificultati si probleme considerabile de dezvoltare. Aceste stari apar, intr-adevar, uneori, la copiii perfect normali, motiv pentru care este extrem de important sa fie studiata inca din copilarie problema dominantei. Nu este imposibil ca un copil care are o dominanta incrucisata ochi-mana - cum ar fi, de exemplu, intre ochiul stang si mana dreapta sau viceversa - sa invete sa citeasca si sa scrie, dar

foarte frecvent chiar si copiii cu o dezvoltare normala si cu o inteligenta superioara intampina dificultati deosebite in cazul acestei dominante incrucisate. Exista cazuri in care esecul in deprinderea scrisului si cititului este total, caz in care copilul va folosi scrierea in oglinda sau va invata foarte greu cititul si scrisul, desi la aritmetica si la alte discipline poate invata foarte usor.

Mana dominanta poate fi stabilita observandu-1 pe copil cand deseneaza sau cand executa o activitate care presupune indemanare, de pilda cand mananca. Unii copii se pot folosi de una dintre maini cand este necesara o forta mai mare si de cealalta cand trebuie sa execute miscari mai precise, aceasta din urma fiind considerata mana dominanta.

Piciorul dominant poate fi identificat cerandu-i-se copilului sa urce o treapta, sa coboare de pe un scaun, sau sa loveasca cu piciorul un obiect de mici dimensiuni, cum ar fi o cutie de chibrituri plasata vertical, piciorul folosit putand fi socotit dominant.

Dupa cum am aratat, inainte de a decide cum sa influentam sau sa modificam o dominanta incrucisata, este important sa stabilim dominanta pentru fiecare mana, picior, ochi sau ureche in parte. in nici un caz nu trebuie sa incercam sa modificam dominanta principala a copilului. De aceea, daca observam o dominanta de stanga evidenta la mana, ureche si picior, dar o dominanta de dreapta la ochi, este preferabil sa o modificam pe aceasta din urma, numai daca nu exista probleme vizuale. Celelalte preferinte fiind egale, in cazul unui copil cu dominanta de dreapta, el trebuie sa fie ajutat sa-si definitiveze a dominanta atat la nivelul ochiului, cat si al mainii.

Cand dominanta s-a stabilit deja temeinic la nivelul mainii, este mai usor sa modificam dominanta ochiului, dar inainte de aceasta este necesara o testare a acuitatii vizuale. Trebuie evitata exersarea dominantei unui ochi care este impropriu indeplinirii misiunii sale.

Este de la sine inteles ca stabilirea corecta a dominantei il poate scuti pe copil de greutati in invatarea scrisului si cititului, dar nu numai depasirea acestui handicap scolar actioneaza asupra starii emotionale, pentru ca dominanta incrucisata insasi genereaza o anumita nesiguranta emotionala la copil.

Aspectul emotional al dominantei si al lateralitatii este mult mai evident la ambidextri. Exista cazuri in care, in ciuda unei dezvoltari normale a vorbirii, nu apare vreo dominanta la nici unul dintre nivelurile

mentionate (mana, ochi, picior sau ureche). Dintr-un anumit punct de vedere s-ar parea ca acesti copii sunt avantajati, mai ales la tenis si scrima, deoarece capacitatea lor de a folosi la fel de bine ambele maini ii dezavantajeaza pe adversari. Totusi, acest fenomen trece adeseori neobservat nu numai de parinti si de profesori, dar chiar si de catre copii. Apare aici o problema aparent fara nici o legatura. Acest copil va fi acuzat ca minte si fura permanent, desi este un copil adorabil, dragut, care stabileste relatii bune, deschise, cu anturajul sau. Parintii si profesorul au facut tot posibilul sa-i corecteze aceasta inclinatie, acordandu-i afectiune si sprijin continuu. De asemenea, ii explica consecintele posibile ale faptelor sale urate si i se aplica diverse pedepse, dar totul se dovedeste zadarnic. Copilul continua sa fure tot ce doreste, oriunde este posibil si va minti totdeauna intr-un mod inventiv, sfruntat, transparent totusi. intr-adevar, se pare ca nici nu-i pasa daca minciunile sale sunt sau nu credibile. Pur si simplu el va spune o poveste si nu va ezita sa o schimbe complet cand va fi pus in aceeasi situatie, indiferent de efectul pe care il poate avea asupra ascultatorilor. El pare ca nu are nici un fel de mustrari de constiinta. Va promite ca nu va mai fura sau nu va mai minti, dar, cu prima ocazie, o va face din nou, datele problemei ramanand mereu aceleasi.

Acesti copii pot fi uneori recunoscuti la prima vedere. Fizionomia lor specifica consta intr-o identitate aproape perfecta intre cele doua zone ale fetei, stanga si dreapta. Fata lor, cel mai adesea rotunda, seamana oarecum cu aceea a unui pisoi. Daca li se cere sa scrie cu ambele maini, se va evidentia ambidextrismul lor exceptional, de care adesea se vor minuna chiar si ei.

Copiii inca mici, la care dominanta nu s-a definitivat, pot fi adesea ajutati sa dobandeasca un anumit simt al comportamentului etic, antrenandu-i in vederea instalarii unei anumite dominante. Adevarata lor problema decurge din faptul ca nu pot diferentia dreapta de stanga, ceea ce este adevarat de ceea ce este fals, ceea ce este bun de ceea ce este rau, distinctia aceasta ramanand vaga si nedeterminata.

Luni intregi si uneori chiar ani sunt necesari pentru a-i ajuta pe acesti copii sa-si dezvolte suficient perseverenta si vointa care permit stabilirea unei dominante clare si definitive. Daca se reuseste, izbanda este de ordin moral, iar copilul o va resimti ca pe o victorie personala. Din nefericire, dupa pubertate aceasta victorie devine aproape imposibila.

Un alt handicap psihomotor, extrem de sever, este paralizia cerebrala, ale carei simptome caracteristice sunt spasticitatea, mersul forfecat si miscarile involuntare. Exista o clasificare a paraliziei in: tetraplegie, paraplegie si hemiplegie, aceasta din urma insemnand paralizia unei singure laturi a corpului, fie stanga, fie dreapta, atat bratul cat si membrul inferior de pe aceeasi parte putand fi paralizate. In cazul paraplegiei sunt afectate, in aceeasi masura sau nu, fie ambele brate, fie ambele membre inferioare. in sfarsit, in cazul tetraplegiei sunt afectate atat bratele cat si membrele inferioare, existand posibilitatea ca unul dintre ele sa fie mult mai sever afectat.

Se poate constata ca, in oricare dintre aceste forme de paralizie, perceperea si integrarea spatiala a copilului sunt implicate in mod fundamental. In cazul hemiplegiei este afectata orientarea laterala. in cazul paraplegiei, orientarea verticala este redusa. in cazul tetraplegiei este deficitara orientarea pe directia sagitala. Aceasta din urma reprezinta un fenomen deosebit de impresionat. Faptul ca un copil nu poate avea siguranta unei experiente proprii in orientarea stanga-dreapta, fata-spate este manifestat in expresia de anxietate intensa ce poate fi citita pe fata lui si care arata ca el este iremediabil condamnat la o orientare pe directia frontala. in ce priveste categoriile calitative ale paraliziei, se poate vorbi despre patru elemente separate care, in majoritatea cazurilor, se combina intre ele, ducand la o forma finala de paralizie. Totusi, ele pot si trebuie sa fie analizate separat.

Este vorba mai intai de spasticitate, care se caracterizeaza prin intepenirea unui membru sau a unei articulatii si prin contractarea muschilor. Membrul respectiv poate fi totusi miscat, daca se procedeaza cu blandete si lent. Totusi, daca viteza de miscare creste sau daca apare o presiune brusca, rigiditatea se accentueaza si sporeste gradul de contractare a muschilor. Starea spastica poate fi mai exact descrisa ca o stare de crampa si de contractie musculara extrema si permanenta.

A doua forma a paraliziei cerebrale, atetoza, se caracterizeaza prin miscari involuntare, adesea rasucite sau spiralate, asemanatoare unduirii plantelor sau viermilor. Specificitatea formei atactice consta in miscari exagerate, care nu-si ating scopul. O reactie de raspuns la un stimul se traduce prin contractii musculare destul de adecvate, dar insuficient compensate de miscarea muschilor antagonici. Astfel, miscarea care rezulta "trece de tinta'. in sfarsit, forma rigida a paraliziei cerebrale

permite numai miscari de foarte mica amplitudine, impresia generala fiind aceea ca membrele intampina o rezistenta extrem de mare.

Trebuie remarcat ca nici unul din cele patru tipuri nu se conformeaza strict conceptiei generale de paralizie, care presupune o incapacitate motorie absoluta. Se poate observa totusi ca simptomele paraliziei cerebrale reprezinta forme patologice ale miscarii, in care miscarea este cel mai adesea distorsionata mai curand datorita unei supra-activitati musculare decat din cauza lipsei acesteia.

Incapacitatea totala de a executa vreo miscare musculara - asa-nu-mita paralizie flasca - este tipica pentru leziunile nervoase periferice de la nivelul maduvei spinarii sau al membrelor, dar ea nu apare in paralizia cerebrala.

Cand ne ocupam de acesti copii trebuie sa tinem seama de hiper­sensibilitatea lor accentuata si sa evitam stimulii senzoriali brusti, intensi si violenti, iar in cazul copilului suferind de atetoza, stimulii emotionali excesivi. in acest sens au fost elaborate diverse exercitii ale pedagogiei curative si fizioterapii speciale, multe din ele luand in considerare problema separarii capului de procesele motorii ale corpului. Acest procedeu s-a dovedit destul de util copilului mic suferind de paralizie.

Totusi, fizioterapia si euriimia curativa, doua dintre cele mai importante terapii, necesita indrumari si control medical. Nu este insa mai putin adevarat ca o abordare generala a problemelor copiilor paralitici ar avea mult de castigat daca s-ar intelege situatia specifica a copilului respectiv, precum si modul in care el se percepe pe sine si daca va accepta faptul ca el este prizonierul experientei sale senzoriale.

Un alt avantaj curativ decurge din considerarea acelei sensibilitati care ar trebui sa se rezume esentialmente la fata si la cap, dar care se extinde asupra intregului corp. Atunci cand atingem membrele unui copil afectat de paralizie cerebrala, trebuie sa procedam cu tot atata delicatete ca atunci cand ii atingem fata. La fel, daca nu ne aflam in raza lui vizuala, nu-i vom impinge niciodata scaunul cu rotile fara a-1 preveni. Trebuie mai intai sa ne facem cunoscuta prezenta si intentiile. Modul de abordare trebuie sa fie in general delicat, bland, gradat. in acest scop, se dovedesc utile exercitiile de auto-observare a propriilor miscari in fata oglinzii. Ele permit sensibilitatii senzoriale si miscarii sa se disocieze.

Daca privim cu intelegere situatia unui copil paralizat, vom observa ca el este nu numai hipersensibil, dar si lipsit de experienta sinelui, a

identitatii sale corporale pe care o persoana sanatoasa o castiga prin simtul tactil, prin miscare, prin senzatia de confort si de echilibru. Aceste simturi opereaza in cea mai mare parte in imediata apropiere a pragului constient, sau chiar sub acest prag si sunt cruciale pentru securitatea fizica, gradul de confort si eficienta. in cazul unui copil paralitic, aceste experiente fundamentale sunt absente.

Fenomenul mersului forfecat este deosebit de revelator in privinta diferentierii functionale intre cap si corp.

Atat in abordarea generala a paraliziei cerebrale la copii, cat si in cea educationala, nu trebuie sa uitam ca acesta simte nevoia unei anumite sigurante in orientarea spatiala si a unui ajutor pentru a putea percepe imaginea propriului corp. Toate acestea se pot realiza intr-o mare diversitate de moduri.

Mai exista o carenta, foarte diferita de paraliziile cerebrale, care poate afecta grav dezvoltarea motorie a copilului. Este vorba despre hipotonie. Etiologia acestei stari patologice nu este cunoscuta cu precizie, dar pare sa fie si ea, in multe cazuri, de origine cerebrala. Copilul care sufera de hipotonie nu-si va ridica capul si nu-si va folosi mainile si bratele la timpul cuvenit. El va ramane in pozitia culcat. Se intampla uneori ca nici atunci cand ajunge la varsta scolara sa nu se poata ridica in picioare. Aceasta afectiune se poate combina cu o intarziere in dezvoltarea generala si situatia poate fi de o gravitate extrema. Uneori pot fi remarcate simptomele unei usoare spasticitati, dar principalul simptom este total opus spasticitatii si consta intr-o atonie musculara, o inertie generala si o lipsa totala de vigoare. in alte privinte copilul poate parea relativ normal, uneori somnoros si apatic.

Modul in care abordam un copil cu hipotonie trebuie sa fie complet
diferit de cel folosit in cazul copilului cu paralizie cerebrala. Daca se

urmareste dezvoltarea motorie si dezvoltarea generala, atunci va fi nevoie de o stimulare permanenta si destul de intensa. De mare importanta este stimularea frecventa si continua a reflexului primar al apucarii, cat si a celui planetar. Un mijloc util il reprezinta in acest caz exercitiul prin care copilul este pus sa stea descult pe un bat rotund. Copilul cu hipotonie nu poate fi ajutat decat printr-o stimulare perseverenta atat a activitatii motorii, cat si a vorbirii. Si in acest caz, chineziterapia trebuie facuta sub control medical.

Asadar, in functie de tipul de deficienta fizica sau psihomotorie, de varsta persoanei respective, de potentialul ei fizic si psihic se va proceda la o modalitate sau alta de interventie de tip recuperator.

REZUMAT

Deficientele fizice sunt definite ca abateri de la normalitate, in forma si functiile fizice ale organismului, care tulbura cresterea normala si dezvoltarea armonioasa a corpului, modifica aspectul exterior, reduc aptitudinile si puterea de adaptare la efortul fizic si diminueaza capaci­tatea de munca productiva a individului. Deficientele fizice se constituie, deci, ca invaliditati corporale care slabesc puterea si mobilitatea organismului prin modificari patologice exterioare sau interioare, locali­zate la nivelul intregului corp sau numai la nivelul unor segmente ale sale. Categoria respectiva de handicap cuprinde atat infirmii motorii sau locomotori (de motricitate), cat si pe cei care sufera de unele boli permanente - cronice (boli respiratorii, cardiopatiile, diabetul etc.) ce influenteaza negativ capacitatea fizica a individului. In aceasta categorie pot fi incadrate si persoanele cu afectiuni senzoriale (surzii si orbii), tinand cont de particularitatile lor specifice deosebite.

Cauzele deficientelor fizice si psihomotorii se prezinta sub o mare varietate si pot sa afecteze in grade diferite organismul. Pot fi sistematizate, dupa diferite criterii, in mai multe categorii. Astfel, dupa un prim criteriu, al originii, cauzele pot fi impartite in interne si externe. Cauzele interne sunt determinate de procesele de crestere si de dezvoltare, de natura functiilor somatice, organice si psihice, iar cauzele externe sunt raportate la conditiile de mediu, de viata si de educatie ale individului. In functie de caracterul direct/indirect exista cauze cu actiune directa, care intereseaza elementele proprii ale deficientei, si cauze indirecte, care produc o afectiune sau o deficienta morfologica sau functionala. Frecvent se utilizeaza si criteriul de impartire a cauzelor in predispozante (favorizante) si determinante (declansatoare). Cauzele favorizante sau predispozante (care pot cauza deficiente fizice) sunt in legatura cu ereditatea, cu influentele nocive pe care le sufera organismul fatului in viata intrauterina etc. Factorii determinanti (declansatori) sunt cei care prin aparitia si actiunea lor determina dezvoltarea deficientelor fizice si psihomotorii. Ei pot actiona in perioada intrauterina, in timpul travaliului sau in perioada copilariei.

Deficientele fizice sunt grupate, alaturi de deficientele senzoriale, in categoria deficientelor somatice sau biologice dupa mai multe criterii: prognosticul (evolutia) deficientei fizice (deficiente neevolutive - statice, fixate definitiv, foarte greu de corectat - si deficiente evolutive - care progreseaza sau regreseaza, putand fi corectate, intr-o proportie mai mare sau mai mica, mai usor sau mai greu), gravitatea (deficiente fizice usoare, care se pot corecta destul de usor si total - ex.: deficienta cifotica, gatul inclinat lateral sau inainte etc, deficiente de grad mediu in care sunt inglobate defectele morfologice si functionale stationare sau cu evolutie lenta, care se corecteaza partial sau raman nemodificate - ex.: cifoze, lordoze, deformatii ale abdomenului, toracelui etc. si deficiente accentuate care constau in modificari patologice ajunse intr-un stadiu avansat de evolutie - ex. malformatiile aparatului locomotor), localizarea si efectele deficientei (deficiente morfologice si deficiente functionale). Ambele categorii mari de deficiente pot fi subimpartite in functie de intinderea si de profunzimea deficientei in: deficiente globale (generale sau de ansamblu) si deficiente partiale (regionale, segmentare sau locale).

E. Verza clasifica deficientele morfologice globale in: deficiente de crestere, de nutritie, de atitudine, deficiente ale tegumentelor, ale mus­culaturii, oaselor sau articulatiilor. A doua categorie de deficiente fizice morfologice sunt deficientele morfologice partiale in care sunt incluse: deficiente ale capului, ale fetei, deficiente ale gatului, trunchiu­lui/toracelui, ale abdomenului etc. A doua mare clasa de deficiente fizice este reprezentata de deficientele functionale in care includem: deficiente ale aparatului neuromuscular (diferitele forme si grade de paralizii, tulburarile de mers, de echilibru, de ritm, de coordonare a miscarilor) si deficiente ale marilor aparate si functiuni ale organismului (ex. ale aparatului respirator).

in ce priveste recuperarea deficientelor fizice, trebuie avut in vedere faptul ca inainte de a corecta/trata o deficienta fizica este bine sa prevenim aparitia ei prin masuri de ingrijire primara si secundara (ex. vaccinari - impotriva bolilor transmisibile, asanarea solului, aprovi­zionarea cu apa, examene medicale periodice ale gravidei si copilului, supravegherea regimului nutritional etc), la care se adauga si cele cu caracter tertiar care impiedica transformarea unei incapacitati in handicap

(incluse in programele de readaptare a copilului/adultului cu defiienta). Atunci cand exista deja o deficienta motorie (fizica), demersul corector debuteaza prin evaluarea potentialului psihomotor al copilului, pentru ca ulterior importanta sa fie educatia copilului deficient fizic, implicit si educatia familiei lui. Pe langa terapia de tip psihologic (realizata individual sau in grup - cu grup suportiv), in recuperarea deficientilor fizic se apeleaza cu precadere la corectarea deficientei (acolo unde se poate) prin exercitii de gimnastica, fizioterapie, prin kinetoterapie, reflexoterapie, acupunctura etc. In cadrul aspectelor de consiliere psihologica trebuie sa abordam si problema impactului psihologic al deficientei fizice asupra copilului. Acest impact este diferit, in functie de grupa de varsta si de tipul handicapului. Importante sunt si reactiile copilului la boala si mai ales la durere. Recuperarea fizica - exercitiul fizic - folosita in scop profilactic, dar mai ales corectiv, influenteaza nu numai forma si structura tesuturilor corpului omenesc, ci echilibreaza concomitent functiile fiecarui organ, realizand o stare de sinergie si de solidaritate functionala. Asadar, in functie de tipul de deficienta fizica sau psihomotorie, de varsta persoanei respective, de potentialul ei fizic si psihic se va proceda la o modalitate sau alta de interventie de tip recuperator.

CONCEPTE-CHEIE

Deficienta fizica = abatere de la normalitatea corporala (forma si functii), care afecteaza cresterea si dezvoltarea normala a organismului, modifica aspectul exterior, reduce puterea de adaptare la efortul fizic, diminuand capacitatea de munca a individului.

Psihomotricitatea = functie complexa care integreaza si subsumeaza manifestarile motrice si psihice ce determina reglarea comportamentului individual, incluzand participarea diferitelor procese si functii psihice care asigura atat receptia informatiilor, cat si executia adecvata a actului de raspuns.

Schema corporala = reprezentarea mai mult sau mai putin globala, mai mult sau mai putin stiintifica si diferentiata pe care o are copilul despre propriul sau corp, considerand ca ea nu este un dat initial, nici o entitate biologica sau fizica, ci rezultatul unor raporturi adecvate ale individului cu mediul.

. Lateralitatea = cunoasterea de catre individ a celor doua parti ale corpului (stanga si dreapta), exprimand inegalitatea functionala a partii drepte sau stangi a corpului ca o consecinta a diferentei in dezvoltare si a repartitiei functiilor in emisferele cerebrale.

INTREBARI RECAPITULATIVE

Care sunt factorii-cauza ai deficientelor fizice si cum putem preveni aparitia lor?

Imaginati un demers recuperator in cazul unui pacient cu hemiplegie.

Ce obiective trebuie sa urmarim in terapia de tip psihologic a deficientelor fizice?

EXTENSII TEORETICE

Sindromul hiperkinetic (hiperactiv)

Simptomele acestui sindrom (exasperante si sacaitoare) sunt produsul unui proces inflamator la nivelul creierului copilului (encefalita). Copilul hiperkinetic, agitat, violent, se situeaza la polul opus copilului paralitic, intepenit, izolat, apatic. Vorbirea hiperkineticului poate fi normala, clara, neinhibata sau poate fi limitata sau complet absenta. in mod obisnuit, miscarile ample ale corpului sunt bine dezvoltate, dar se observa o lipsa de coordonare a celor care necesita precizie. Starile convulsive de tip "petit mal' sau crizele de tip epileptiform nu sunt ceva neobisnuit la acest copil. O alta caracteristica prezenta este leganatul, fie el lateral, frontal, in picioare sau asezat, cu aplecare pana la pamant sau stand in genunchi si pe coate si izbindu-si fruntea de saltea sau de podea. Adesea este prezent un alt simptom ciudat: accelerarea ritmului respirator. Somnul poate fi si el tulburat, asa cum pot aparea si probleme de alimentatie, zbucium fara rost, obiceiuri bizare, capricii alimentare. Hiperkineticul se distinge, de asemenea, printr-o lipsa de concentrare a atentiei, el putand fi usor de distras de la o activitate sau preocupare. Masturbarea se poate prelungi excesiv in tinerete, iar stimularea senzoriala, imbracand variate forme, ia proportii care depasesc normalul, apropindu-se de obsesie. Desi facultatile intelectuale ale copilului

hiperkinetic nu sunt grav afectate, se poate remarca totusi un anumit grad de deteriorare cognitiva.

Cum lucram cu un copil cu asemenea trasaturi? La baza educatiei lui trebuie sa stea ideea ca acesta are nevoie de spatiu si de posibilitati reale pentru a-si descarca energia si forta fizica, cu scopul ajutarii altor persoane (fiind motivat de asemenea actiuni). Este necesar sa intarim la acest copil detasarea si prudenta, sa nu-1 expunem la foarte multi stimuli, mai ales noi (asadar, metodele educative moderne, bazate pe stimulare intensa, constanta, se dovedesc dezastruoase pentru hiperkinetic). El are nevoie de un mediu armonios, care sa-i ofere stabilitate, de situatii bine definite. Esentiale sunt dragostea si grija parinteasca, care trebuie mentinute chiar si atunci cand situatia impune indepartarea temporara a copilului. Un exercitiu util si eficient in lucrul cu copilul hiperkinetic este cel al perceperii formelor " in oglinda' (ex: copilul trebuie sa mearga pe un traseu - linie - un numar de pasi intr-o directie si apoi trebuie sa refaca forma traseului - ca in oglinda - in directia opusa) sau al vorbirii "in oglinda' (cuvinte/propozitii pronuntate in ordine fireasca, apoi inversate).

BIBLIOGRAFIE

ALBU A., ALBU C, Asistenta psihopedagogica si medicala a copilului deficient fizic, Ed. Polirom, 2000.

FOZZA C, A., indrumar pentru corectarea deficientelor fizice, Ed. Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2002.

MUSU 1., TAFLAN A., Terapie educationala integrata, Ed. ProHumanitate, Sibiu, 1997.

ROBANESCU N., Readaptarea copilului handicapai fizic, Ed. Medicala, 1976.

VERZA E. (coord.), Elemente de psihopedagogia handicapatilor, Ed. Universitatii Bucuresti, 1990.

VERZA E., Psihopedagogie speciala, manual pentru clasa a XIII-a, scoli normale, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1998.

VERZA E.,    Probleme de defectologie, vol.8, Ed. Universitatii Bucuresti, 1988.

VERZA E., Metodologii contemporane in domeniul defectologiei si logopediei, Ed. Universitatii Bucuresti, 1987.

VRASMAS T., DAUNT'p., MUSU I., Integrarea in comunitate a copiilor cu cerinte educative speciale, Ed. Meridiane, Bucuresti, 19%.

WEIHS TU., Sa-i ajutam, iubindu-i, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1992.