Teoria personalitatii la Erick Erikson - Conceptul de "criza a identitatii'

Teoria personalitatii la Erick Erikson Conceptul de "criza a identitatii'

Termenul de "criza a identitatii" a devenit un concept cu o larga raspandire. Erick Erikson, unul dintre cei mai influenti personal isti in lumea psihanalistilor de azi, a incercat sa identifice si sa defineasca aceasta notiune, construind in jurul ei, o teorie complexa a personalitatii.

Erikson a fost format in spiritul traditiei freudiene si a dezvoltat, considerabil dincolo de Freud, o teorie proprie, pastrand o mare parte din esenta gandirii freudiene. El a oferit semnificatii noi conceptelor psihanalizei, lagaturile sale cu Freud ramanand foarte puternice. Chiar Erikson afirma: ".. il iau pe Freud drept garant psihanaliza este intotdeauna punctul de plecare'.

Ceea ce Erikson a dezvoltat in teoria freudiana, se structureaza pe trei nivele.

Ø    Mai intai el a elaborat o teorie a dezvoltarii pornind de la stadiile identificate de Freud. In timp ce Freud stabileste si decreteaza ca personalitatea se contureaza cert la varsta de cinci ani, Erikson considera ca personalitatea continua sa se dezvolte de-a lungul intregii durate a vietii, evoluand prin cele opt serii importante de dezvoltare stadiala. Fiecare din aceste stadii, de la copilarie la varsta batranetii, contine in sine o criza care se cere rezolvata. La fiecare stadiu se afla un conflict, centrat in jurul sensului de adaptare sau inadaptare, in confruntarea cu problemele din fiecare perioada. Caderea sau ratarea si nerezolvarea unui stadiu, pot conduce la stres si anxietate si pot intarzia trecerea catre celalalt nivel.

Ø         A doua schimbare, interventie pe care Erikson o face in teoria freudista este aceea de a arata ca rolul Eului este mai important decat cel al inconstientului, al Id-ului. Eul in viziunea lui Erikson, este o parte independenta a personalitatii, nu este dependent de, si nici subordonat Id-ului, inconstientului. Eul este influentat nu numai de unul din parinti, ci, la fel si in aceeasi masura, de un mediu social si istoric. Eul continua sa creasca, sa se dezvolte mult si mai ales, dupa copilarie.

Ø         A treia extindere a doctrinei freudiene consta in recunoasterea de catre Erikson a impactului culturii, societatii si istoriei asupra formarii personalitatii ca totalitate. Oamenii nu sunt stapaniti in intregime de fortele biologice instinctuale, care se desfasoara in copilarie, iar daca aceste forte sunt importante, ele sunt departe de a constitui intreaga explicare a dezvoltarii personalitatii.

Erikson s-a preocupat de-a lungul vietii de teoria personalitatii, iar studiile privind identitatea Eului au constituit tema centrala. Nu trebuie sa ne surprinda faptul ca, cel care ne-a furnizat conceptele de "criza a identitatii' a parcurs in biografia personala astfel de momente. Teoria sa reflecta, intre anumite limite, propriile experiente de viata. Erikson s-a confruntat cu crize de identitate legate de faptul ca, s-a nascut la Frankfurt in Germania (din parinti olandezi) si a fost nevoit sa-si schimbe numele cand avea treizeci si sapte de ani, adoptand in 1939 numele de Erikson cand devine cetatean american. Desi se considera german, in timpul cursurilor scolare a fost respins din cauza originii sale evreiesti, dar se simtea in acelasi timp respins si de colegii lui evrei, pentru configuratia sa blond-ariana.

Activitatea profesionala o incepe ca atare in 1927, la varsta de douazeci si cinci de ani, cand este invitat in Viena la o mica scoala realizata de pacientii si prietenii lui Freud. Cariera lui Erikson a debutat prin antrenamente de psihanaliza conduse de Ana Freud, specializata in psihanaliza copiilor, fapt care si-a pus amprenta si asupra lui Erikson.

In 1933, cand isi termina initierea in practica psihanalizei, el devine membru al faimosului Institut Psihanalitic din Viena. Se remarca prin tratamentele specializate aplicate copiilor cu tulburari emotionale si delincventi si are contacte cu antropologisti celebri ca Ruth Benedict, Margaret Mead si psihologi gestaltisti, precum Kurt Lewin sau Henri Murray.

S-a preocupat de studiul copiilor normali si a celor cu tulburari si s-a interesat de metodele de crestere si dezvoltare a copiilor din triburile indiene Sioux din Dakota de Sud. Aceste studii au marcat primele preocupari asupra influentei pe care o joaca cultura si evenimentele asupra copilariei, ceea ce a facut ca si mai tarziu, experientele sale profesionale si studiile sa nu se limiteze la tulburarile emotionale si la modul de viata al copiilor apartinand unei singure culturi. De aceea, in 1943 face investigatii asupra unui alt trib indian - Yurok - din nordul Californiei.

In contactul cu aceste doua triburi indiene americane, Erikson a inceput sa observe simptome, care nu puteau fi explicate de teoria ortodoxa, clasica, freudiana. Simptomele se centrau in jurul ideii de "lipsa de radacini culturale' si traditie si erau rezultatul de fapt al lipsei de "identitate' sau "self image' (imagine de sine clara). Acest fenomen, Erikson l-a numit initial "identity confusion' si a fost observat de asemenea, de el in tulburarile emotionale ale veteranilor din cel de-al II-lea Razboi Mondial. El a inceput sa fie convins ca acesti oameni se aflau in suferinta nu doar ca urmare a reprimarii conflictelor, ci, mai curand, ca un rezultat al confuziei care urma experientelor traumatice de razboi, care-i rupeau de mediul lor cultural si social.

Interesul sau cel mai puternic a fost axat, asupra rolului pe care istoria il are in modelarea tanarului - personalitate in formare - si s-a concretizat intr-un numar de studii psihoistorice realizate unor figuri celebre ca Adolf Hitler, Maxim Gorki si Martin Luther. Studiul cel mai faimos care-l vizeaza pe Mahatma Gandhi, trateaza asupra ideii de nonviolenta, ca tehnica de a aduce modificari in plan social si examineaza la acesta criza de identitate care se parcurge in ultimul stadiu de viata.

Dezvoltarea psihosociala a personalitatii: Modul de a face fata conflictelor

In viziunea lui Erick Erikson procesul dezvoltarii personalitatii se intinde pe intreg parcursul vietii individului, iar cele opt etape, stadii de crestere identificate de el, sunt impartite in ani de viata ai omului. Primele patru stadii sunt oarecum asemanatoare cu etapele de dezvoltare psihosexuala elaborate de Freud: oral, anal, falie si starile latente, dar Erikson acorda mai multa atentie corelatiilor psihosociale ale acestor etape decat celor biologice. El vede dezvoltarea personalitatii in aceste etape, guvernata de ceea ce el numeste "principiul epigenetic de maturatie', intelegand prin aceasta ca, etapele de dezvoltare sunt determinate de factorii mosteniti sau genetici. Totusi, acceptand rolul determinant al factorilor genetici, Erikson evidentiaza influentele mediului inconjurator/social, considerand ca, acestea sunt fortele care influenteaza, modurile in care etapele de determinare biologica sunt realizate. Dezvoltarea personalitatii este, astfel, evident, afectata atat de factorii innascuti cat si de cei ce tin de invatare.

Conditiile dezvoltarii umane, dupa Erikson, genereaza o serie de conflicte ("crize') carora personalitatea trebuie sa le faca fata la fiecare etapa. Criza exista potential la nastere ca o predispozitie innascuta si capata importanta, doar la o anumita etapa definita in dezvoltare, cand conditiile de mediu solicita anumite exigente de la individ.

Fiecare stadiu, etapa de dezvoltare, implica un punct de intoarcere, o schimbare de comportament in care, individului i se impune o alegere pentru a face fata crizei; o varianta de comportament adaptativ-pozitiva sau una neadaptativa si negativa. In cazul in care individul alege varianta adaptativ-pozitiva, atunci personalitatea acestuia va manifesta o dezvoltare normala, cu puterea de a confrunta urmatoarea etapa critica a dezvoltarii sale. Erikson considera ca, ambele moduri de a face fata fiecarei etape, trebuie sa fie incorporate in "identitatea Eului". Evident, increderea este mult mai adaptativa si dezirabila, dar Erikson afirma ca, fiecare persoana trebuie sa dezvolte simturi de neincredere ca forma de protectie. Dezvoltand total incredere, devenim vulnerabili la incercarile altora de a ne deceptiona si poate sa ne induca in eroare.

Eul trebuie sa consiste, la fiecare etapa de dezvoltare, atat din atitudini preliminare pozitive sau adaptative, cat si in parte, din atitudini critice, numai atunci criza este asociata cu o etapa rezolvata.

O scurta vedere asupra intregului proces de evolutie a personalitatii prezinta in stanga cele opt etape de dezvoltare, in mijloc anii cu aproximatie, iar in dreapta modurile de adaptare contrastanta. Ultimele trei stadii pot sa varieze de la individ la individ.

Senzorialitate orala .. Nastere- 1 an Incredere versus neincredere

Muscular-anal    1 -3 ani Autonomie versus indoiala si rusine

Locomotor-genital 3 -5 ani Initiativa versus vina

Latenta    6 - 11 ani Activism versus inferioritate

Adolescenta    12-18 ani Identitate a Eului versus confuzie

Tinerete adulta 18-35 ani Intimitate versus izolare

Perioada adulta 5 - 55 ani Dezvoltare versus stagnare

Maturitate    peste 55 ani Integritatea Eului versus depresie -disperare

Incredere versus (contra) neincredere.

Paralel ca desfasurare cu stadiul oral stabilit de Freud, primul stadiu are loc in perioada cea mai lipsita de ajutor a individului. Supravietuirea, securitatea si afectiunea copilului este total dependenta de cineva anume, si persoana aceasta este de regula mama. Gura este in aceasta perioada de importanta vitala, deoarece, spune Erikson, ,,copilul traieste si iubeste prin gura sa'. Dar relatia copilului cu lumea nu este in mod exclusiv biologica, ci o relatie sociala, o interactiune intre mama si copil, care va determina mai tarziu viziunea copilului asupra intregii lumi. De aceasta relatie depinde formarea atitudinii de incredere sau neincredere si modul cum va vedea individul lumea. Raspunzand la nivel inalt necesitatilor fizice ale copilului, mama va furniza o dragoste ampla si securitate, ceea ce va dezvolta la copil increderea in lumea din jurul sau. Sensul increderii fundamentale acum se cristalizeaza, iar increderea sa se va manifesta atit fata de sine insusi, cit si fata de altii. Copilul invata sa se astepte la un anumit grad de consistenta si continuitate din partea lumii si va raspunde la fel. Aceste asteptari dau, cel putin, inceputul unui sens de identitate a Eului. Sarcina principala a Eului este aceea de a stabili sabloanele permanente pentru solutia increderii fundamentale, versus conflict de incredere. Eul si simtul castigat al increderii fundamentale, va dezvolta mai tarziu un simt de "a fi totul in regula' ("being allright') de a fi multumit si securizat, cu faptul de a fi el insusi, cu incredere in sine si in altii.

Inconsistenta, lipsa de concentrare sau neatentia mamei (respinsa) va dezvolta o atitudine de neincredere, suspiciune, anxietate, frica cu toata lumea. Inlocuirea mamei cu o alta persoana, va accelera riscul aparitiei sentimentului de neincredere.

Problema aceasta poate aparea din nou la alt stadiu de viata, daca mama dispare prin plecare, moarte sau divort, chiar daca atitudinea dezvoltata anterior a fost cea de incredere. Acelasi sentiment de neincredere poate veni si mai tarziu, cand una din persoanele foarte mult iubite dispare. Acest prim stadiu depinde mai mult de relatia sociala, decat de relatia biologica sau instinctuala, de aceea Erikson il numeste psihosocial.

2. Autonomie versus indoiala si rusine

In al doilea stadiu corespondent etapei anale la Freud, copii dezvolta rapid o multitudine de abilitati fizice si psihice, fiind capabili ei insisi sa faca multe lucruri si sa comunice mult mai eficient cu ceilalti. Se mandresc cu dezvoltarea acestor abilitati si-si manifesta dorinta de a face singuri cat mai multe actiuni, in special, observa Erikson, tinerea sau scaparea unui obiect, prototip de comportament pe care il vede la baza comportamentului si atitudinilor conflictuale viitoare. Gestul poate fi facut in mod gentil si benign, sau ostil si distructiv. Important este faptul ca, copilul poate sa aleaga pentru prima oara, sa exerseze anumite grade de alegere si astfel, dorinta lui de autonomie.

Inca dependenti de parinti, copiii incep sa se vada ca persoane sau "forte' si sa-si exerseze dorintele. Apare chiar un conflict de dorinte intre parinte si copil, deoarece copilul este nevoit de pe acum sa invete regulile sociale referitoare la controlul necesitatilor instinctuale (motivul educarii la toaleta). Daca parintii devin furiosi sau uzurpatori ai dorintei libere a copilului, prin forjarea educarii ei, acesta va dezvolta un sentiment de rusine in relatiile cu altii si un sentiment de indoiala fata de sine. Structura unui conflict potential nu este astfel exclusiv biologica ci mai curand psihologica.

3. Initiativa versus vina

Stadiul trei de dezvoltare, desfasurat intre trei si cinci ani si analog etapei falice in teoria lui Freud, marcheaza dezvoltarea din plin a unor abilitati mentale si motrice ale copilului, care este capabil acum sa faca mult mai multe lucruri si sa doreasca puternic aceasta. Initiativa lui in acest sens creste puternic si la modul fantezist, copilul dorind si preferand parintii de sex opus, iar pentru cei de acelasi sex manifestand frecvent rivalitate.

Dezvoltarea copilului depinde in continuare de modul cum vor reactiona parintii la noile initiative si fantezii. Pedepsele si stilul represiv vor inhiba copilului aceste initiative, dezvoltandu-i sentimentul de vinovatie, care va persista in activitatile proprii din viata de mai tarziu.

Referitor la relatia "oedipiana" copilul trebuie negresit sa esueze, iar dezvoltarea simtului moral va depinde, de modul iubitor si intelegator in care parintii vor reusi sa ghideze acest esec. Copilul invata sa acceada la un sens moral, sa solicite moral, sa aprecieze singur ceea ce este permis si ce nu este permis.

Personalitatea se afla deja pe drumul dezvoltarii unui simt adult al responsabilitatii - cu alte cuvinte un "Superego'.

4. Activism versus inferioritate

Stadiul patru de viata, corespondent stadiului latentelor la Freud (perioada relativelor linisti) debuteaza cand copilul merge la scoala si dureaza pana la 11 ani. Completarea universului real il expune influentelor si presiunilor exterioare familiei. Influentele paterne nu diminueaza brusc, iar experienta capatata acasa, o va. colora si maica brusc pe aceea capatata in noul mediu. Copilul invata sa munceasca, sa fie activ si sarguincios, obtinand astfel recunoasterea si placerea care deriva din indeplinirea sarcinilor.

Scoala si casa vor dezvolta noile puteri ale copilului, de a judeca deductiv si just si abilitatea de a respecta regulile. Capata astfel rafinamentul indemanarilor, care sunt dispuse in constituirea lucrurilor, si face eforturi serioase de a rezolva cu succes sarcini prin concentrarea atentiei, diligenta si insistenta. Erikson nota: "indemanarile fundamentale ale tehnologiei sunt dezvoltate, de vreme ce copilul devine gata sa se descurce cu ustensilele, instrumentele si "armele' folosite de oamenii mari'.

Atitudinile si comportamentul parintilor si al profesorilor vor determina felul cum se percepe copilul pe sine si la ce nivel va dezvolta aceste indemanari.

Respingerea acestor eforturi va determina la copil sentimentul de inadecvare si inferioritate, cu referire la abilitatile lui si la sine, iar laudele constructive si instructive vor conduce la castigarea sentimentului de competenta si curajul unor dezvoltari viitoare.

Aceste prime patru stadii sunt versiuni psihosociale ale stadiilor psihosexuale, dar au caracteristic comun faptul ca, rezolvarea fiecarei crize la copil, depinde mai mult de ceilalti decat de el insusi. Conteaza mai mult ceea ce i se face sau da copilului, decat ceea ce face el insusi. Se poate spune ca pana la 11 ani ii este ridicata independenta, iar dezvoltarea lui este inca foarte mult dependenta de natura parintilor si a profesorilor, acei semnificand asupra carora copilul nu are nici o putere de control sau alegere.

Abia in ultimele patru stadii individul devine capabil sa se controleze pe sine si mediul, sa-si aleaga in mod constient prietenii, cariera, mai tarziu sotia/sotul etc. Aceste alegeri deliberate sunt, desigur, puternic directionale de caracteristicile care au fost dezvoltate de individ pe parcursul ajungerii la adolescenta. Sentimentele castigate pana acum, de autonomie, de incredere, initiativa si activism sau dimpotriva, cele de indoiala, neincredere si culpabilitate, vor influenta viitorul curs al vietii sale, indiferent de gradul de independenta fata de mediu si alti oameni, la care va ajunge mai tarziu.

5. Identitate versus confuzie

Perioada adolescentei cuprinsa intre 12 si 18 ani este considerata de Erikson cruciala, deoarece la aceasta varsta se ridica problema fundamentala a identitatii Eului, care se cere rezolvata. Tot ceea ce simte si stie individul despre el insusi este supus interpretarii, consolidarii si concentrarii intr-un intreg integrat imaginii de sine, care trebuie sa capete un sens si sa ofere continuitatea cu trecutul si viitorul dorit. Ceea ce cred altii despre noi si noi despre noi insine, ofera un tablou consistent si congruent. Acest tablou-viziune formeaza "identitatea Eului" unei persoane. Acceptarea propriei identitati este o sarcina dificila si plina de anxietati, iar adolescentul trebuie sa o experimenteze, sa o incerce in diferite roluri si ideologii, pentru a obtine cea mai buna potrivire. Erikson considera adolescenta un hiatus intre copilarie si perioada adulta, un moratoriu psihologic absolut necesar, care cere timp si energii consumate in rolurile si imaginile experimentate.

Iesirea din adolescenta cu un anumit "simt al identitatii' da forta si capacitatea de a face fata perioadei adulte, care vine cu un sens extins de siguranta si incredere in sine. Esuarile exprima o identitate precara, traita adesea psihoemotional ca o "criza', iar acesti indivizi vor experimenta in continuare roluri confuze, ei nestiind bine cine sunt, de unde vin si unde se indreapta. Ei se abat de la formula normala a vietii : educatie, slujba, casatorie, coreland o identitate negativa, opusul a ceea ce este prescris de societate, alegand izolarea sau formele nonconformiste de viata. In "definitia' societatii identificarea devine una negativa. Impactul pe care il au grupurile cu ceea ce alege adolescentul sa se identifce, poate oferi o dezvoltare a identitatii Eului asa cum ar trebui si atunci dezvoltarea depinde de influentele pozitive sau negative ale grupului.

6. Intimitate versus izolare

Stadiul tineretii adulte se desfasoara incepand cu varsta de 18 ani si dureaza pana in jurul varstei de 35 ani, fiind mult mai extins decat stadiile anterioare; este perioada de viata pasionala a individului, dupa care va atinge "maturitatea'. In acest stadiu individul isi castiga independenta fata de parinti sau protectori (chiar institutii cum sunt scoala) si incepe sa functioneze cu maturitate, ca un adult responsabil. El incearca sa execute permanent unele activitati productive si totodata sa stabileasca relatii intime cu ceilalti, relatii de prietenie intima sau de comuniune sexuala. Intimitatea nu se rezuma insa doar la o relatie sexuala, ci capata si sensul de protectie al altuia, de angajare in mod deschis, sincer fata de un altul, fara a folosi mecanisme de autoprotectie, autosalvare. In comuniune cu ceilalti se capata sensul imaginii de sine, iar relatia cu ceilalti nu stirbeste aceasta imagine. In perioada tineretii adulte trebuie sa fim capabili sa ne unim identitatea cu cei din jur. tara teama de a pierde ceva din propria personalitate. Fuzionarea identitatii intr-o relatie de intimitate nu este echivalenta cu a te subordona acestei relatii, deci identitatea nu este pierduta. Trebuie sa stim insa in mod ferm, cine si ce suntem ca individualitate.

Cei incapabili de a stabili o astfel de relatie de intimitate functioneaza izolat, evitand contactele apropiate cu ceilalti, s-ar putea chiar sa-i respinga ori sa-i agreseze, considerand ca le ameninta identitatea. Ei prefera sa fie singuri pentru ca le este teama de intimitate sau de propria vulnerabilitate.

Crestere versus stagnare

Stadiul maturitatii se extinde intre 35 si 55 de ani iar acum, precizeaza Erikson, oamenii au nevoie pe langa intimitate, mult mai mult de a se implica activ si direct, in a-i orienta pe cei din noile generatii.

Aceasta trebuinta depaseste limitele cercului familial, care include desigur proprii copii. Preocuparea aceasta este mult mai larga, se extinde la generatiile viitoare si la felul de societate in care acestia vor trai. Nu este suficient sa fi parinte, a avea copii nu garanteaza cert satisfacerea acestei trebuinte.

Erikson considera ca toate institutiile umaniste, cele privind afacerile, cele militare sau academice, intaresc si pastreaza trebuinta de dezvoltare, in care sunt incluse toate cunostintele si metodele prin care sunt orientate noile generatii. Fiecare individ la randul lui face parte in mod virtual dintr-o astfel de organizatie.

Daca acest comportament nu este manifest la varsta adulta, individul este cuprins de sentimentul de stagnare si impovarare, iar persoana regreseaza pana la stadiul de falsa apreciere sau identitate, invocand mecanisme din vremea copilariei imature. Persoana poate deveni invalida fizic sau psihologic din cauza totalei absortii (sau obsesii) a trebuintelor proprii de confort.

Integritatea Eului versus disperare (depresie)

Integritatea se castiga in stadiul final al vietii sau din contra, stadiul de dupa 55 de ani poate surprinde persoana in faza de pierdere a sperantei, disperare, sentimente prin care individul isi priveste retrospectiv intreaga viata. Eforturile majore ale persoanei sunt acum aproape de final iar timpul permite o privire retrospectiva, reflexii asupra vietii si elaborarea masurilor de desavarsire.

Privind retrospectiv viata, persoana poate trai sentimentul implinirii, realizarii si satisfactiei, adjudecandu-si atat victoriile cat si "caderile", posedand astfel ceea ce Erikson numeste "integritatea Eului" - mai simplu spus, acceptarea unui propriu loc si a propriului trecut, cu tot ce cuprinde ca experienta.

Cand individul isi priveste viata cu sentimentul de frustrare si ranchiuna, cu suparare pentru lipsa oportunitatilor, cu regretul greselilor care nu mai pot fi rectificate, atunci persoana poate trai disperarea, dezgustul de viata si dispretul fata de ceilalti.