Preluarea informatiilor - Senzatii si perceptii

Senzatiile si perceptiile, dupa cum aratam, au un rol comun: acela de preluare a informatiilor din mediu, din aceasta cauza adeseori ele se confunda. In realitate nu este vorba de doua procese separate ci de doua etape (subprocese) succesive ale aceluias tip de operare informationala, una analitica alta sintetica, separate doar din ratiuni didactice. Intr-o prima etapa sistemul psihic preia o serie de amanunte izolate despre mediu (senzatiile) urmand ca apoi detaliile sa fie ansamblate, ca intr-un puzzle, rezultand imagini ale unitatilor lumii sau a obiectelor (perceptii). Viteza cu care cele doua etape se succed este foarte mare (privind un brad de ex. nu realizam ca inainte de a avea imaginea lui ca intreg mintea noastra a combinat informatia despre culoarea si mirosul sau) iar limita unde se sfarseste si unde incepe cealalta este neclara.

Senzatiile pure se intalnesc foarte rar in natura, doar la animalele inferioare si la nou nascuti, al caror creier nu este pregatit complet sa faca asocierea de informatii in scopul obtinerii de percept Preluarea informationala este conditionata de contactul nemijlocit al acesteia cu analizatorii, substratul biologic al senzatiilor si perceptiilor. Analizatorii, porti de intrare a informatiei in blocul cognitiv al sistemului psihic, au in componenta lor urmatoarele segmente: receptorul, calea de conducere aferenta, componenta cerebrala si calea eferenta (conexiunea inversa)

1.Receptorul, segmentul periferic al analizatorului, este alcatuit din numeroase celule senzoriale al carui rol este sa preia diferitele forme de stimulari din mediu si sa le transforme intr-un limbaj universal, recunoscut de sistemul nervos: impulsul nervos. Formele de stimulare ale mediului sunt extrem de variate - unde luminoase, unde sonore, substante chimice cu gust si miros, deformari superficiale sau profunde ale tegumentului, modificari ale pozitiei corpului si a chimismului sau, etc. Pentru economia actiunii, fiecare tip de stimulare se adreseaza unui receptor specific, raspunzator doar de ea, si este insensibil pentru celelalte forme de stimulare.

Codarea nervoasa (transformarea stimulilor in impuls nervos) este prima codare la care informatia este supusa in lantul procesarilor din cadrul blocului cognitiv. Influxul nervos odata format, este preluat de fibrele nervoase ale caii aferente si transmise componentei cerebrale a analizatorului.

2. Caile aferente sunt si ele specifice fiecarui tip de informatie (exista cai de conducere aferente pentru vaz, altele pentru auz, etc). Pe traseul cailor aferente exista numeroase intreruperi sinaptice la nivelul carora informatia codata este filtrata astfel incat dintr-o imensa cantitate de informatie (100 de milioane biti/secunda) la cortex ajung doar aproximativ 100 biti/s, ceea ce reprezinta capacitatea de prelucrare corticala. Aceasta inseamna ca la cortex ajung numai semnalele cu cea mai mare valoare informativa, deci cele mai semnificative din punct de vedere adaptativ.

3. Destinatia finala a tuturor informatiilor senzoriale este cortexul cerebral, la nivelul caruia informatia sufera o multime de procesari. Initial fiecare tip de informatie este proiectata in aria sa corticala primara(lobul occipital pentru vaz, temporal pentru auz, in girusul postcentral pentru gust etc), arie ce prelucreaza doar informatia specifica propriului tip de receptori, dar exista fibre nervoase ce se vor proiecta si in ariile corticale secundare si tertiare, arii resposabile cu ansamblarea si sinteza informatiilor provenite de la toti analizator Diferentele dintre senzatii si perceptii se realizeaza la acest nivel - senzatiile iau nastere in ariile primare de prelucrare informationala, in schimb perceptiile sunt rezultate ale prelucrarilor ariilor secundare si tertiare.

4. Preluare stimulilor din mediu, codarea lor in impuls nervos, conducerea si filtrarea de-a lungul caii aferente si proiectia si sintezele in ariile corticale primare si secundare fac obiectul procesarilor ascendente de informatie. Fiecare dintre etapele parcurse de informatie pana acum este insa influentata de elementele ansamblului psihic deja constituit - reprezentari, gandire, memorie, limbaj, motivatie, emotii etc. prin intermediul conexiunii inverse deci a prelucrarilor descendente de informatie.

Dupa cum se observa, preluarea informationala nu este un proces pasiv, nu toata informatia preluata de receptori este transmisa centrilor corticali spre prelucrare. Caracterul activ al acestui stadiu se releva in interventia unor procesari informationale care selecteaza ceea ce este esential indepartand neesentialul si in acelasi timp sunt puse in evidenta primele sinteze informationale. La randul sau prelucrarea descendenta, implicand interventia celorlalte procese cognitive, are un caracter activ.

Importanta preluarii informatiei din mediu, deci a senzatiilor si perceptiilor, se releva in special cand din motive diferite, actiunea acestora este diminuata sau anulata. Deprivarea senzoriala totala, chiar din momentul nasteri echivaleaza cu blocarea dezvoltarii psihice. Chiar daca individul ar putea sa supravietuiasca, existenta sa ar fi limitata la vegetare, neputandu-se vorbi despre umanitatea sa, despre constituirea unui sistem psihic. Experientele de claustrare indelungata (navigatorii solitari, speologii izolati in pesteri) dovedesc si ele importanta afluxului informational pentru creier. In lipsa lui, subiectul este cuprins de o adevarata foame informationala, ceea ce determina prin compensare, o intensificare a activitatii psihice a creierului manifestata prin generarea unei productii fantasmatice de imagini care sa suplineasca vidul informational.

Cele mai frecvente situatii sunt acelea in care doar o parte din caile de acces informational spre creier sunt blocate - este cazul persoanelor cu deficiente senzoriale. Cu cat numarul cailor obturate este mai mare cu atat se vor constata dificultati mai mari in constituirea echilibrata a psihicului , de ex. surdocecitatea congenitala sau suferita in copilaria timpurie altereaza semnificativ viata psihica, tocmai ca efect al izolarii informationale. Chiar in aceste conditii, luarea unor masuri adecvate psihopedagogice care sa valorifice la maximum caile valide de acces informational, precum si resturile valide ale cailor afectate, pot, prin compensare, sa asigure un aport informational corespunzator pentru o viata psihica situata in limitele normei.

Daca la nivelul substratului biologic, al stimulilor care declanseaza mecanismele, al traseului pe care informatia il parcurge, ca sa nu mai vorbim despre importanta, senzatiile si perceptiile sunt identice, diferentele dintre cele doua etape ale preluarii informationale se releva in profunzimea procesarilor implicate si in caracteristicile produsului lor. Sa le luam pe rand:

1. Senzatiile (subprocesul analitic al preluarii de informatie)

Senzatiile sunt reflectari in plan psihic a insusirilor separate a obiectelor si fenomenelor in conditiile contactului direct dintre acestea si receptorii analizatorilor specifici. Elementul de diferentiere fata de perceptii este dat raportul parte/ intreg. Senzatiei ii revine partea, detaliul in timp ce pornind de la parti, perceptia, printr-un demers sintetic, re-creeaza in plan psihic ansamblul. Perceptia consta deci, in cunoasterea obiectelor si fenomenelor in integritatea lor in momentul in care ele actioneaza asupra organelor senzoriale. Putem spune despre perceptie ca este o etapa succesiva, calitativ superioara a senzatiei in demersul operarii informationale specific blocului cognitiv.

Psihicul uman dispune, la nivel constient, de posibilitatea receptarii doar a catorva categorii de semnale din bogatia informationala a lum Aceste semnale sunt legate de lumea exterioara (vizuale, auditive, gustative, olfactive, tactile), de lumea interioara a propriului organism si de pozitia si miscarea corpului. Lumea in care traim, fie exterioara fie interioara, este cu certitudine mult mai complexa decat atat (sa ne gandim doar la incapacitatea receptarii ultrasunetelor, a unor tipuri de radiatii luminoase, la experientele paranormale, la miraculoasa forfota din fiecare celula a corpului etc). Imposibilitatea cunoasterii ei se datoreaza inainte de toate lipsei unor analizatori specializati pentru preluarea lor sau probabil informatiile de acest tip sunt preluate intr-un anume fel, necunoscut inca pentru noi, dar nu intra in campul constientei ci raman inconstiente. Particularitatile biologice impun deci limitari cunoaster In consecinta, chiar daca informatia exista, vine in contact cu persoana noastra accesul nostru la informatie este blocat, deci imaginea pe care noi o avem asupra lumii este cu siguranta una simplificata.

1.a. Tipuri de senzatii

Fiecarui tip de semnale la care organismul are acces prin receptorii sai specializati ii corespund un tip de senzat Distingem astfel urmatoarele tipuri de senzatii sau imagini asupra detaliilor lumii:

1.Senzatii interoceptive, cenestezice (ce privesc modificarea starii interne a corpului) nu sunt foarte clare, foarte distincte, de multe ori nici nu pot fi localizate cu precizie. In situatiile de functionare normala a organismului accesul lor in sfera constienta nu are loc (nu ne gandim in fiecare moment al vietii la modul in care ne bate inima sau ne digera stomacul) preluarea si prelucrarea lor ramanand inconstiente. Le dam importanta doar atunci cand prin intensitatea sau forma manifestarii creeaza o stare de disconfort intregului organism. Doar in aceste cazuri informatia furnizata de ele este preluata de catre constient. Probabil, aceasta masura luata de psihic este una economica, de distribuire de responsabilitati intre constient si inconstient in scopul facilitarilor procesarilor informationale.

Tipurile de senzatii cenestezice pe care constientul le are sunt legate de deficientele ce apar (foame, sete, sufocare, etc) de excese (imbuibare, greata, oboseala) de stari patologice (leziuni, tulburari de functionare, inflamatii, modificari ale chimismului etc) sau de orientarea voluntara a atentiei asupra unor segmente ale corpului (putem sa ne concentram asupra modului in care ne bate inima sau a felului respiratiei noastre etc).

2.Senzatiile proprioceptive se impart in trei categorii: somatoestezice (cunoasterea pozitilor propriilor membre), kinetoestezice (legate de miscarile membrelor) si statice sau de echilibru (care furnizeaza informatii despre pozitia capului si a corpului in spatiu). Stimulii pentru aceste tipuri de senzatii sunt reprezentati de miscarea sau nemiscarea corpului si a capului iar receptorii pentru stimuli sunt amplasati in zone diferite si functioneaza distinct. Primele doua tipuri de senzatii au receptori in muschi, tendoane, ligamente, iar ultima ii are localizati in canalele semicirculare ale urechii interne. Rolul acestor tipuri de senzatii este deosebit de important permitandu-ne efectuarea miscarilor grosiere si fine ale corpului si segmentelor sale precum si a echilibrului acestuia. Lezarea analizatarilor are consecinte grave in planul motricitatii si echilibrului persoanei.

3. Senzatiile exteroceptive sunt imagini fragmentare a lumii exterioare corpului. Organismul uman este receptiv pentru cinci categorii de stimulari- unele venite din contactul si imediata proximitate a corpului (tactile si gustative) iar altele preiau informatii din zonele indepartate ale acestuia (olfactive, auditive si vizuale).

3.a.Senzatiile tactile ofera informatii despre lumea imediat adiacenta corpului nostru, semnaland deformarile profunde si superficiale ale pielii, temperatura mediului sau a corpurilor cu care organismul vine in contact, caracterul nociv al unor excitanti prea puternici (durerosi).

Receptorii acestor categorii de stimulari, diferiti structural, se gasesc in piele, sunt inegal distribuiti pe suprafata ei, si cum este firesc, densitatea cea mai mare a lor se gaseste in acele zone implicate mai mult in explorarea lumii apropiate - mana cu degetele, buzele, limba. Distributia inegala a receptorilor pe suprafata pielii isi gaseste corespondenta in proiectia corticala (homunculusul senzitiv) a diferitelor zona ale corpului - proiectie in care zonele corporale amintite au o pondere mult mai mare decat spatele, picioarele, etc.

Importanta acestor informatii este majora pentru adaptarea organismului la mediu. Chiar durerea, atat de neplacuta, are rolul ei. Prin caracterul sau discomfortant, ea semnalizeaza pericolele, disfunctionalitatile aparute, starile patologice instalate. Experienta arata ca persoanele, in special copiii, a caror sensibilitate dureroasa este diminuata sunt mult mai expusi ranirilor, arderilor, etc pentru ca organismul lor nu sesizeaza in timp util perturbarile aparute, dand astfel posibilitatea de interventie imporiva cauzei generatoare.

3.b.Senzatiile gustative au ca receptori mugurii gustativi, situati in papilele gustative,inegal distribuite in anumite regiuni ale cavitatii bucale, preponderent pe limba. Stimulii pentru acesti receptori sunt substantele chimice dizolvate in apa sau saliva, care au o anumita concentratie si vin in contact direct cu mugurii gustativi. Exista patru categorii de senzatii gustative-dulce, amar, acru si sarat. Receptorii pentru dulce sunt localizati pe varful limbii, pentru sarat pe partea sa anterioara, pentru amar la baza ei iar pentru acru pe marginile limb Stimularea in proportii variate a acestor tipuri de receptori genereaza gama gusturilor existente.

3.c.Mirosul, olfactia are receptorii situati in mucoasa olfactiva aflata in treimea posterioara a foselor nazale. Stimulii, ca si in cazul gustului sunt reprezentati de substantele chimice odorante care vin in contact, aduse de aer, cu mucoasa olfactiva. Ca si in cazul gusturilor, se presupune existenta a catorva categorii, numar variabil in functie de teorie, de mirosuri - parfumate (florile), condimentate (chimenul), putrede, respingatoare (ouale clocite) etc. Nu se cunosc diferente de alcatuire a receptorilor pentru fiecare dintre aceste categorii de substante odorante, mai degraba se vorbeste de existenta unui singur tip de celule receptoare dar de paternuri diferite de excitare de catre diferitele tipuri de substante odorante.   

In cazul omului mirosul are un rol mai putin important decat in cazul multor animale. S-a constatat, prin masuratori psihofiziologice, ca sensibilitatea olfactiva a unui caine este de o mie de ori mai puternica decat a omului, mirosul indeplinind aici variate functii- de orientare, de gasire a partenerului si a hranei, aparare de dusmani etc. Pentru multe specii de animale mirosul indeplineste, dincolo de rolurile amintite, si pe acela de forma primitiva de comunicare. Feromonii, substante chimice odorante, secretate si eliminate (adesea prin urina) in mediu trezesc reactii specifice in congeneri. Unii feromoni afecteaza comportamentul reproductiv. Pentru multe mamifere femelele, prin intermediul substantelor pe care le secreta isi semnalizeaza disponibilitatea sexuala, iar masculii la randul lor, pe aceeasi cale odoranta raspund mesajelor primite. Alti feromoni semnalizeaza alarma- sobolanii expusi unor socuri electrice, prin substantele pe care la elimina, induc teama celorlalti sobolani care vin in contact cu aerul din aceeasi camera. Tot pentru sobolani mirosul este un indiciu al apartenentei la aceeasi comunitate. Comportamentul pe care il au fata de membrii aceleasi comunitati sunt modele de virtutii sociale, in schimb confruntarea cu membrii altei comunitati ii transforma in animle sangeroase. Impregnarea experimentala a unui sobolan cu mirosul altei comunitati atrage dupa sine haituirea si uciderea acestuia de catre membrii propriului grup, ceea ce dovedeste ca recunoasterea apartenentei la un grup are la baza olfactia.

In cazul omului s-au pastrat doar rudimente ale feromonilor. Ele au fost puse in evidenta doar prin fenomenul de sincronicitate menstruala. Femeile care traiesc impreuna - de ex. colegele de dormitor- tind sa -si sincronizeze perioadele menstruale, chiar daca ele fusesera foarte diferite la inceputul anului scolar. Studiile recente pun acest fenomen pe seama factorilor olfactivi.

Dupa cum se observa in lumea umana mirosul isi pierde din importanta, dar nu de tot. Cu ajutorul sau ne protejam impotriva pericolelor (scaparilor de gaz), imbunatateste calitatea mancarii, sta la baza industriei de parfum si deodorant (functii secundare nou create!). Si in cazul omului mirosul permite identificarea celorlalte persoane. Experimental s-a cerut unor subiecti sa poarte 24 h un tricou fara a folosi parfum sau deodorant. Apoi, tricourile au fost luate si introduse in sacose separate. Sarcina subiectilor a fost sa miroase trei sacose: una ce continea propriul tricou iar celelalte, una cu un tricou masculin si una cu un tricou feminin, urmand ca pe baza mirosurilor sa-si identifice tricoul si care dintre ele a fost purtat de un barbat si care de o femeie. Trei patrimi dintre subiecti au raspuns corect, dovedind ca in orientarea noastra in lume folosim si mirosul.

Sensibilitatea mirosului uman debuteaza in stadiul de nou nascut. Bebelusii par a raspunde pozitiv la mirosul sanului matern n timp ce se retrag la mirosul sanului unei mame straine.   

d Sensibilitatea auditiva este rezultatul actiunii undelor sonore(stimulii) asupra receptorili analizatorilor auditivi. Undele sonore au anumite proprietati ce se reflecta in calitatea senzatiei: amplitudinea si lungimea de unda ce va determina intensitatea senzatiei, frecventa manifestata in inaltimea sunetului receptat(auzim sunete inalte sau joase, grave) si forma (puritatea sau complexitatea) undei regasita in timbrul senzatiei auditive. Pe baza timbrului putem sa identificam daca acelasi sunet este generat de instrumente muzicale diferite sau de voci umane diferite. Cand sunetele produse impreuna produc o impresie placuta se vorbeste de consonanta iar distonanta este corespunzatoare imbinarii lor nepotrivite. Disonanta creeaza impresia de zgomot.

Nu toate undele sonore sunt receptate de catre receptori ci doar acelea a caror frecventa este cuprinsa intre 20 si 20000 de hertzi. Acuitatea auditiva maxima se afla in jurul valorii de 1000 de Hz. Sunetele a caror frecventa este inferioara sau superioara intervalului prezentat anterior nu sunt receptate.

Receptorii analizatorului auditiv se afla in urechea interna, in cohlee si sunt reprezentate de celule specializate, a caror cili, prin miscarea imprimata de undele sonore, vin in contact cu o membrana si vor fi deformati, generand impulsuri nervoase. Fiecare zona a cohleei este responsabila de receptarea sunetelor de o anumita calitate, astfel incat lezarea acestor zone nu determina anularea completa a auzului ci doar imposibilitatea receptarii sunetelor aferente lor.

3.e. Sensibilitatea vizuala este prin excelenta una de distanta. Stimulii vizuali sunt reprezentati de undele luminoase cu lungimi de unda cuprinse intre 390-780 nanometri. Cele mai scurte lungimi de unda corespund culorii violet iar cele mai lungi culorii ros Ultravioletul (sub 390 nm) si infrarosul (peste780nm ) nu este receptat de ochiul uman, primul putand chiar produce leziuni retinei. Ca si in cazul undelor sonore, undele luminoase au cateva proprietati: tonul culorii, determinat de lungimea de unda a radiatiei emise, luminozitatea data de intensitatea radiatiei si puritatea, in raport cu cantitatea de alb amestecata cu culoarea dominanta.

Receptorul analizatorului vizual este reprezentat de retina ce are in componenta sa celule cu conuri si celule cu bastonase. Celulele cu conuri, in numar de 6 milioane, sunt responsabile de vederea diurna, colorata. Celulele cu bastnase, (115 milioane), au o sensibilitate mai mare, sunt adaptate vederii nocturne dar nu disting culorile. Ochiul uman, prin consitutia sa, similar unei camere a aparatului fotografic, are rolul de a focaliza (prin sistemul sau de lentile) direct pe retina imaginile obiectelor, favorizand obtinerea unor detalii clare a obiectelor iar prin substantele fotosensibile permit vederea colorata.

1.b. Relatii semnificative senzatii - stimuli reflectate in calitatile imaginilor senzoriale.

Stimulii si senzatiile sunt in relatie de cauzalitate unidirectionala. Ca urmare, prin calitatile stimulilor se pot influenta calitatile senzatiilor create. O prima relatie este aceea a 1) modalitatii senzoriale care consta in faptul ca oricarui tip de stimulare (unde luminoase, unde sonore, etc) ii corespunde un singur tip particular de senzatii (vizuale, auditive, etc.). Explicatia existentei modalitatilor senzoriale consta in extrema specializare a analizatorilor pentru receptarea unui singur tip de informatie. Abaterea de la aceasta regula se intalneste doar in cazul sensibilitatii dureroase, cand un stimul de o intensitate foarte mare nu determina o senzatie specifica analizatorului implicat ci o senzatie dureroasa. Cu toate acestea, si aici durerea isi pastreaza specificitatea. O lumina prea puternica detemina o durere la nivelul ochilor, un sunet asurzitor ne face sa "ne doara urechile" etc.

In cadrul fiecarei modalitati senzoriale, intre intensitatea stimulilor si intensitatea senzatiei exista un anumit raport, ce poarta numele de 2) sensibilitatea analizatorului. In mod normal, nu orice stimul determina o senzatie. Pentru generarea unei senzatii, stimulul trebuie sa aiba o intensitate minima denumita prag minimal absolut. Un fir de praf ce cade pe piele nu este sesizat dar o musculita da. Stimulii ce nu ating valoarea pragului minimal nu vor genera nici o senzatie. Un analizator are o sensibilitate cu atat mai mare cu cat reactioneaza la un stimul mai slab, intre sensibilitatea analizatorului si intensitatea pragului minimal fiind o relatie invers proportionala.

Cresterea intensitatii stimulului atrage dupa sine cresterea intensitatii senzatiei. Relatia aceastea nu este valabila la nesfarsit. Amplificarea intensitatii stimulului peste o anumita valoare - cea a pragului maximal - va determina aparitia senzatiei de durere si disparitia senzatiei specifice tipului de analizator utilizat.

Pragul diferential reprezinta aceea cantitate minima de stimulare, care adaugata la stimularea initiala da impresia unei senzatii diferite de prima senzatie. Daca avem in mana un kg si cineva a adaugat fara ca noi sa vedem inca 10 grame, noi nu vom sesiza diferenta. Pentru a o sesiza este nevoie sa se adauge 33 g, adica 1/30 din marimea initiala. Legea lui Bouguer-Weber arata ca pragul diferential se afla intotdeauna intr-un raport constant cu marimea la care se adauga, adica: delta I/I=k, delta I fiind adaosul abia sesizabil la stimulul initial, I marimea stimulului la inceput, iar k, o constanta ce difera de la o modalitate senzoriala la alta. In cazul greutatii k este de 1/30, in cazul luminii 1/100 (daca un candelabru are 100 de becuri e suficient sa se aprinda inca unul pentru a sesiza diferenta).

Studind legatura care exista intre intensitatea stimulului si intensitatea senzatiei Fechner formuleaza o lege denumita de el lege psihofizica. Conform ei, intensitatea senzatiei creste mult mai lent decat excitatia, la o crestere in progresie geometrica a excitatiei se inregistreaza doar o progresie aritmetica a intensitatii senzatiei. Expresia matematica a acestei legi este:

S=k logE+C, unde S este intensitatea senzatiei, E intensitatea excitatiei, k si C sunt constante.Cercetarile ulterioare arata ca legea este valabila doar pentru valorile mijlocii ale intensitatii stimulului.

Dincolo de rezultatele legii lui Fechner, calitatea si intensitatea senzatiei depinde de o multime de alti factori. Durata actiunii stimulilor asupra receptorilor modifica in sens pozitiv sau negativ intensitatea senzatiei. Aceasta influenta poarta numele de 3) adaptare senzoriala. Adaptarea negativa, intalnita mai ales in cazul actiunii prelungite a stimulilor obisnuiti sau a celor cu intesitate puternica poate avea ca efect disparitia totala a senzatiilor (purtarea indelungata a hainelor ne face sa nu le mai simtim dupa o vreme, la fel ochelarii, etc) sau diminuarea lor considerabila (ne obisnuim destul de repede cu o muzica foarte puternica sau cu temperatura scazuta/ridicata din vana). Adaptarea pozitiva consta in cresterea intensitatii senzatiilor sub actiunea prelungita a stimulilor de intensitate scazuta ( de ex. ne adaptam usor vederea la trecerea de la intuneric la lumina)

Adaptarea senzoriala este o caracteristica a tuturor analizatorilor, dar gradul de adaptare variaza foarte mult de la un analizator la altul. Vazul, olfactia, gustul sunt simturi extrem de adaptabile spre deosebire de auz a carui adaptabilitate este mult mai redusa. Adaptarea la stimulii durerosi este minima, rolul acestora constand chiar in semnalizarea continua a unor perturbari aparute, adaptarea ar fi in acest caz antagonica rolului jucat. Si adaptarea la stimulii kinestezici este foarte slaba, ei realizand tot timpul controlul miscarilor.

Cunoasterea realitatii nu se realizeaza prin intermediul unui singur tip de analizator, ci este polisenzoriala. Functionarea concomitenta a analizatorilor duce la interferente, denumite 4) interactiuni a analizatorilor. Astfel intensitatea si calitatea imaginii senzoriale a unui stimul se poate modifica daca in acelasi timp cu primul stimul actioneaza un altul, apartinand unei alte modalitati senzoriale. In general un stimul slab al unui analizator poate determina cresterea intensitatii senzatiei unui alt analizator (fenomenul sensibilizarii si invers, un stimul puternic va diminua inensitatea senzatiei unui alt tip de stimulare (desensibilizare) De ex. sensibilitatea vizuala creste daca concomitent cu stimulul vizual actioneaza un stimul auditiv de intensitate scazuta, similar se manifesta actiunea stimulilor optici asupra celor auditivi, mirosurile slabe si placute intensifica unele forme de sensibilitate gustativa, vizuale iar cele neplacute le inhiba.

Un caz particular al interferentei analizatorilor este sinestezia, aparitia sub influenta unui stimul, a unor senzatii specifice tipului sau senzorial dar si a unor senzatii nespecifice. Astfel mirosurile catifelate, culorile calde, sunetele dulci sunt exemple de sinestez

5) Durata senzatiei corespunde in mare, duratei actiunii stimulului, cu precizarea ca exista un mic decalaj intre ele. Senzatia apare cu o usoara intarziere - perioada de latenta- fata de actiunea stimulului (explicata prin timpul de intrare in actiune a anlizatorului) si nu dispare odata cu incetarea stimular Abateri de la aceasta functionare se inregistreaza si in cazul acomodarilor.

2. Perceptiile (subprocesul sintetic al preluarii informationale)

Dupa cum aratam anterior, diferenta dintre cele doua etape ale preluarii informationale (analitice si sintetice) se bazeaza pe profunzimea prelucrarilor reflectate in superioritatea calitativa a imaginii perceptive comparativ cu cea senzoriala. Trecerea de la reflectarea detaliilor obiectelor lumii la reflectarea intregului se realizeaza prin interventia unor mecanisme complexe iar imaginea nou creata dobandeste calitati noi fata de a partilor componente.

2. a. Procese cognitive implicate in realizarea imaginii perceptive

In cazul senzatiilor, un rol important in crearea imaginii psihice a detaliilor obiectelor revenea procesarilor ascendente de informatie (de la receptori spre cortex). Pornind de la procesarile ascendente, sprijinindu-se pe ele, in formarea imaginilor perceptive procesarile descendente joaca un rol major. Peste activitatea sintetica a patternurilor innascute, ale gestalturilor, in formarea imaginilor perceptive, se suprapune influenta procesarilor descendente de informatie, a activitatii proceselor supraordonate fiecare dintre ele (reprezentarea, limbajul, gandirea, memoria, atentia, motivatia, afectivitatea, sistemul de valori) creeaza o stare de spirit, o predispozitie de a percepe selectiv informatia lumii, stare denumita montaj perceptiv.

Astfel, experientele stocate in memorie, creeaza premise pentru perceptia selectiva a realitat Studiile experimentale arata ca indienii Cree traitori in mediul lor traditional, au o mare abilitate de solutionare a problemelor perceptive ce implica discriminari fine intre liniile paralele inclinate sub diferite unghiuri pentru ca mediul structurat in acest fel I-a obisnuit cu aceste perspective. Spre deosebire de ei, indienii Cree din mediul urban au performante mai ridicate in rezolvarea problemelor perceptive cu linii orizontale si verticale de care mediul urban este suprasaturat.

Experienta avuta creeaza reprezentari si expectante specifice care si ele influenteaza noua perceptie. Prezentarea experimentala a unui sir de litere sau de cifre in care se insereaza un semn ambiguu (o linie separata printr-un spatiu de o linie curba care poate fi interpretat atat ca un B cat si ca un 13)este perceput ca un B daca se insereaza in sirul de litere si ca numarul 13 daca este inclus printre cifre, demonstrand primatul expectantei in maniera de a recepta lumea. Expectantele avute pot sa aiba un rol benefic, favorizand viteza de desfasurare a perceptiei, dar in aceeasi masura pot sa aiba un efect nefast, denaturand realitatea. O excesiva cantonare in experienta anterioara si in expectantele pe care ea le produce impiedica uneori posibilitatea de schimbare a perspectivei si in acelasi timp determina o rigidizare excesiva a gandir Adeseori rezolvarea problemelor se realizeaza exclusiv prin adoptarea unui alt punct de vedere asupra lor, sarcina dificila pentru o minte cantonata in stereotipuri.

Influenta motivatiilor in formarea imaginilor perceptive se manifesta atat in selectarea, din multimea stimularilor cu care suntem bombardati in fiecare moment, doar a celor care au o semnificatie pentru persoana noastra dar si in recunoasterea stimulilor. Discriminam cu mare usurinta dintr-o masa de oameni la gara persoana pe care o asteptam pentru ca ea este importanta pentru noi si in acelasi timp avem tendinta sa atribuim figurilor ambigue un sens care ne satisface cand suntem flamanzi suntem predispusi sa vedem in orice stimul neclar alimente)

In stransa legatura cu motivatiile, emotiile, prin aceleasi mecanisme, influenteaza perceptiile noastre. Copiii, pe masura ce Mos Craciun se apropie, au tendinta de a-l desena din ce in ce mai mare, cu mai multe cadouri, pentru ca starea lor emotionala si motivationala are o intensitate crescuta, dar dupa Craciun, acesta revine la dimensiuni normale si nu mai are cadouri. La fel, persoanele cu predispozitii agresive vor absorbi si-si vor insusi cu mai multa usurinta scenariile agresive din filmele cu violenta, pentru ca montajul lor perceptive (emotiile agresive) le predispune perceptia spre aceste scene, in timp ce persoanele nonagresive vor avea tendinta de a selecta din acelas film preponderent scenele nonagresive.

Fiecare dintre noi simtim aceste influente pe care dispozitiile noastre afective le au asupra perceptiilor. In viata cotidiana cand suntem tristi vedem lumea "in cenusiu" pe cand veseli fiind o vedem "in roz". Influentele reciproce dintre cognitie si afectivitate stau la baza asa numitei "gandiri pozitive". Exigentele impuse propriei persoane de a selecta din multimea informatiilor cu care ne confruntam doar pe cele pozitive, atrage dupa sine creerea unei stari afective favorabile, care la randul sau, prin recul, va selecta natural si va determina prelucrarea informatiilor pozitive s.a.

La fel cum procesarile descendente antreneaza si solicita adeseori intrarea de noi informatii in spatiul nostru psihic, in mod similar aceleasi procesari au rolul de a apara sistemul psihic de invazia stimulilor necorespunzatori, care ne lezeaza, care ne perturba echilibrul emotional, care vin in contradictie cu sistemul de valori ai personalitatii etc, instituind un filtraj senzorial, denumit aparare perceptiva. In acest caz informatia, prin aport ascendent, ajunge in sistemul psihic, este analizata, evaluata si daca se considera ca e nepotrivita sau daunatoare (prelucrare descendenta deci) intrarea ei e blocata pe mai departe.

Apararea perceptiva se manifesta prin ezitari, nevoia unui timp mai indelungat pentru a recunoaste ceea ce nu ne corespunde, distorsionari ale mesajului in favoarea noastra, etc. Cand auzim un diagnostic nefavorabil sau un rezultat negativ la un examen, informatia ajunsa si evaluata in sistemul psihic poate produce perturbari ale echilibrului emotional, asa incat psihicul, prin procesari descendente, se apara recurgand la blocarea intrarii noilor informatii, astfel la inceput ni se pare ca nu am auzit corect, ezitam apoi sa credem cele auzite sau chiar auzim altceva etc. Toate mecanismele defensive au loc cu o viteza foarte mare, adeseori nici nu ating pragul constient de procesare informationala ci raman inconstiente din care cauza nu le realizam prezenta.

Dupa cum se observa formarea imaginii perceptive este un loc de intalnire al afluxului informational senzorial cu ansamblul procesarilor descendente. Multitudinea de informatii disparate, ascendente, apartinand diverselor tipuri senzoriale, sunt "turnate" intr-o prima faza in gestalturile innascute, ce le sistematizeaza primar in vederea facilitarii prelucrarilor viitoare, tipare peste care se adauga modularile descendente de informatie.

In acest fel se realizeaza fiecare dintre etapele actului perceptiv: detectie (faza initiala, in care subiectul este in stare sa constate prezenta sau absenta stimulului), discriminarea (deosebirea unui anumit obiect de celelalte, fapt ce presupune stabilirea clara a contururilor si formelor fiecarui obiect), identificarea si recunoasterea obiectului perceput.

Ultimele doua etape perceptive sunt prin excelenta rodul prelucrarilor descendente de informatie. Ele realizeaza punerea in acord a imaginii perceptive (formate prin aflux informational) cu imaginea vizuala sau lingvistica (reprezentarea sau notiunea) stocate deja in memoria de lunga durata. Concordanta dintre cele doua tipuri de imagini duce la identificarea obiectului si se continua cu recunoasterea lui (stabilirea denumirii si includerea obiectului intr-o clasa de obiecte percepute anterior).

Neconcordanta imaginilor antreneaza dupa sine reinceperea procesului exploratoriu, cu solicitarea de noi informatii senzoriale ce duc la formarea unei noi imagini mentale a obiectului. Astfel includem informatii de la receptorii care nu au fost valorificati anterior in explorarea perceptiva - de ex luam obiectul necunoscut in mana, il investigam si prin mijloace     tactile, rotim obiectul pentru a avea o noua perspectiva vizuala, modificam distanta fata de el, etc. Noua imagine este supusa din nou comparatiei cu o reprezentare deja existenta sau cu notiunea pe care o avem, procesele investigatorii si comparative continuand pana la recunoasterea obiectului.

Uneori comparatiile repetate intre imaginile perceptive, continuu ajustate, si reprezentarile existente deja in memorie (imaginative sau lingvistice) se soldeaza cu esec, intre cele doua neexistand relatii de similitudine. Este cazul primului contact cu obiectul sau cu notiunea aferenta lui; in memoria de lunga durata nu exista deci reperele necesare recunoasterii sale. In aceasta situatie demersul procesarilor informationale este diferit, imaginea perceptiva a obiectului este stocata in memoria de lunga durata si va deveni la randul sau reper pentru imaginile perceptive viitoare. La randul sau, noua imagine perceptiva va suferi ajustari pe masura ce subiectul va lua contact cu noi obiecte din aceeasi categorie, se va supune influentelor notelor definitorii ale notiunilor asimilate, va retine doar elementele definitorii ale clasei de obiecte pe care le reprezinta, indepartand elementele neesentiale, aleator Acest proces de ajustare permanenta a imaginilor mintale sub influenta contactului repetat cu stimulii sta la baza formarii reprezentarilor (si implicit a notiunilor), esential in procesul de invatare.

2.b. Particularitati ale imaginii perceptive

Pornind de la imagini senzoriale disparate, realizarea imaginii unitare perceptive presupune confluenta procesarilor complexe ascendente cu cele descendente. Plusul de procesare ce intervine se va reflecta in calitatea imaginii perceptive ce dobandeste calitati noi fata de cele ale imaginilor senzoriale. Aceste proprietati noi dobandite sunt:

1 Obiectualitatea, care consta in raportarea perceptiei la obiectele lumii reale, nu este o capacitate innascuta, ci rezultatul unui proces investigativ complex bazat pe experienta tactila, vizuala ce duce treptat la delimitarea conturului obiectelor si a delimitarii obiectelor de campul perceptiv, actiune ce se soldeaza cu constiinta faptului ca lumea este alcatuita din oiecte si cu obisnuinta de a le recepta ca atare.

2. Integralitatea bazata pe obiectualitate, permite receptarea obiectelor ca pe niste entitati chiar daca parti ale acestei entitati sunt ascunse si nu pot fi percepute in momentul respectiv. De ex. daca privim pe fereastra si vedem capul unui trecator stim, in virtutea integralitatii sale si pozitia trunchiului, membrelor, etc.

3. Structuralitatea indica organizarea ierarhica a imaginii perceptive. In structura unei imagini perceptive elementele componente nu comunica aceeasi cantitate informationala, unele sunt mai saturate informational decat altele. Astfel in imaginea unui chip uman ochii dau mai multa informatie decat un rid de ex. La fel ascultatorul intelege o bucata muzicala nu fiecare nota muzicala in parte.

4.Constanta perceptiei se manifesta ca o relativa stabilitate a insusirilor percepute ale obiectelor (marime, forma, culoare etc) chiar daca se modifica conditiile in care are loc perceptia. Aceasta constanta e posibila gratie prelucrarilor descendente ale informatiei.

5. Inteligibilitatea In virtutea prelucrarilor descendente ale informatiei orice obiect perceput capata un sens, o semnificatie. Perceperea unui obiect necunoscut pentru care nu avem inca o semnificatie antreneaza un efort de stabilire a acestuia prin raportare la modele posibile asemanatoare.

6.Aperceptia, trebuie inteleasa ca fiind dependenta perceptiei de experienta si de continutul vietii psihice a omului. Indiferent de ce imaginea perceptiva sugereaza, vom avea tendita de a atribui o semnificatie ce va fi influentata de dorintele, aspiratiile, sentimentele noastre.

Conjugarea experientei senzoriale - vizuala, tactila, chinestezica, auditiva, etc. face posibila, cu timpul receptarea perceptiva a unor forme complexe cum ar fi perceptia spatiului (incluzand forma, marimea, pozitia in spatiu a obiectelor, a volumului lor), a timpului, a miscar