DIN LUMEA PASARILOR NOASTRE

DIN LUMEA PASARILOR NOASTRE[1]

VULTURUL

Numai in cadrul maretiei piscurilor muntoase aceasta pasare[2], stapina Carpatilor, apare sub adevarata ei infatisare impunatoare.

Am vazut-o o singura data, pe creasta stincoasa a Pietrei Craiului.

Cerul era senin, curat, adinc ca marea linistita; se rezema spre apus de gheburile uriase ale muntilor Fagarasului, spre rasarit de tapsanul inalt al Bucegilor. Valea Dimbovitei parea ca un drum cotit prin inaltimile ce se lasau spre miazazi. In toiul zilei de vara, piatra incalzindu-se si rasfringind caldura, cu toata inaltimea, era destul de naduf. Un colt de stinca lasa sub el ceva umbra, indea-junsa ca sa ma adapostesc. Atipisem o clipa, cind o unda racoroasa ma lovi in fata. In absoluta liniste a virfurilor apropiate de cer, orice miscare brusca te face sa tresari. La citiva pasi se lasase din zbor, un vultur barbos, asa de domol incit numai valul de aer produs de aripi ajunse pina la mine.

Povestile fantastice, cetite despre el, imi trecura ca fulgerul prin minte. Luptele vinatorilor cu stapinul inaltimilor muntoase, rapirile de copii, striviti in cine stie ce prapastie, imi aparura ca intimplari realizabile. In fata mea, Valea lui Ivan se deschidea ca gura iadului fara fund; ma vedeam rostogolit de-a lungul zidului de stinca din care se macina mereu piatra, curgind spre vale din girliciul Moarei Dracului.

Clipele de groaza au trecut repede; regele aerului nu m-a zarit, iar eu puteam sa-l privesc in liniste, de dupa coltul de stinca.

Cine l-a botezat regele pasarilor, nu a gresit. Totul in el e impunator, mindru, demn. In privirea lui patrunzatoare este ceva din in-gimfarea fiintei care nu se amesteca printre celelalte, ci le domina, imparatia lui e adincul marii de aer. Mai sus, tot mai sus nazuieste, iar cind se lasa din zboru-i maiestuos, linistit, din inaltimea departata, pare ca un trimis al cerului, unde isi are locuinta. Nu degeaba, cei vechi l-au facut pasarea lui Jupiter, iar Zeul Zeilor, cind a furat pe Ganimed[3], in vultur s-a prefacut.

Imbracamintea lui e ca a unei statui turnata in bronzul innegrit ceva de vreme. Peste tot, aramiul domina. Pe spete si aripi e mai intunecat, aproape negru; e mantia regeasca. Fiecare pana are pe mijloc trasa o dunga alburie, umflata ceva la capat; pe fondul negru, imi aduc aminte de ploaia de stele cazatoare prinsa pe placa fotografica. Gitul puternic, gros, e imbracat cu pene ca de matase, albe-galbii, iar pe piept si pintece, penele dese, galbene-ruginii, formeaza un pieptar gros.

Clontul ca de fier, negru, drept, turtit lateral, este sfirsit cu o cange ascutita. Sub plisc un mot ca al curcanului explica numirea de "barbos'.

M-au minunat degetele si ghearele; la un trup asa de mare, ma asteptam sa vad niste cirlige de otel macar cit ale pajurei. Dimpotriva; degetele subtiri, mici, negre, numai vina, erau sfirsite prin gheare ceva-ceva mai mari decit unghiile unui cucos batrin. Toata puterea lui este in aripi, asa de lungi incit cind le intinde masoara peste 3 m de la un capat la altul. Aripile ii sint lopetile late cu care loveste aerul cind se inalta; nu are nevoie sa deie prea des din ele. De aceea pare ca nici nu le misca; se inalta asa, supt de aerul din ce in ce mai usor. Iar cind se lasa in spirale largi, e de ajuns ca sa le indrepte oblic, spre a se cobori in cel mai lin zbor plantat. Aripile ii sint armele de lupta; ghearele de la picioare ii folosesc sa tie prada, cind cu clontul sfisie carnea. Cu aripile si cu pieptul, loveste caprioara ingrozita ametind-o si impingind-o spre prapastia in care va cadea zdrobita. Toata mindria si puterea vulturului sta in aripi.

Vulturul de aripi smuls

Nu mai poate zbura sus.

Aripi, dar si privire! Cautatura lui, putin cam trista, este asa de patrunzatoare, incit din inaltimea abia ajunsa de om zareste prada ce paste linistita pe plaiul inverzit sau cadavrul proaspat din fundul vaii. Vulturul nu e crud. Daca ataca animale vii, cam rar, nu le chinuieste. Lui nu-i place carnea calda, din care nu a murit de tot simtirea; nu sfisie animalul inca viu. El maninca numai cadavrele care nu au inceput a putrezi. Ii plac mai ales ciolanele cu maduva si inghite bucati mari, asa cum le capata din zdrobirea osului intreg, lasindu-l sa cada de la inaltime pe o stinca.

Cind sta linistit pare stana de piatra: cind i se ataca insa cuibul se desteapta in el intreaga furie a naturii sale de fiara. Dominator al inaltimilor, vulturul este un izolat; isi alege salas pentru cuib locul cel mai greu de ajuns si cu aceasta si-a insemnat spatiul larg in care el vrea sa fie stapin. Nu ingaduie altuia sa intre in granitile dominarii lui.

Cuibul este o adunatura de vreascuri de toate grosimile si un cimitir intreg de animale aduse puilor drept hrana.

N-are dusmani mari, caci nici o vietate nu se incumeta sa se puna in impotrivire cu el; numai de om ii e frica, dar se lupta cu el la desperare, cind ii sint amenintati puii. Nu scapa insa de dusmanii cei marunti, paraziti numerosi, oplositi in desisul penelor sale; il supara uneori destul de rau.

In afara de vulturul barbos din tinuturile muntoase, mai traiesc la noi alti vulturi, destul de obisnuiti, si care isi intind cimpul de os-patare pina-n tinuturile dobrogene. Fie ca nu mai este acel cadru impunator al naturii, fie ca felul de viata, amestecindu-se cu alte pasari, e altul, vulturii din Dobrogea nu impun decit cind ii vezi sus, sus de tot, in zborul lor ramas acelasi ca si al vulturului barbos.

Dupa infatisari, vulturul ples negru[4] (aegipius monachus) mai aduce aminte de cel dintii, mai ales cind sta linistit si-si trage gitul scurt intre umeri, ca sa nu se vada ca e golas. La culoare e cam la fel; e insa mai morocanos, mai trist. Privirea lui este stearsa, mai blinda, desi vazul este tot patrunzator. Sta ceasuri intregi nemiscat, tacut, pe un colt de stinca sau pe craca unui arbore izolat, privind spre zarea nesfirsita a baltilor. Oricum, el mai pastreaza ceva din impunerea celui de la munte.

In schimb, tovarasul sau, vulturul ples alb[5] (Gyps fulvus), des inca in Dobrogea, a cam pierdut orice drept la numirea de regele pasarilor; in orice caz e un rege decazut. In el nu se ascunde decit lacomia. Cind da de un cadavru, fie chiar imputit, se repede ca o hiena; cu o lovitura de clont ii deschide burta; infometat incepe a rupe din maiul putrezit, iar matele le trage afara, intinzindu-le, ti-nindu-le cu ghearele ca sa le poata rupe. Capul mic si gitul gol, lung, sint pline atunci de singele si murdariile imprastiate din burta rascolita a cadavrului. Atit ,de mult inghite, incit ca sa mistuie tot ce a mincat sta vreme indelungata nemiscat, prostit. Il poti lovi cu batul fara ca sa incerce sa se apere. E lenevit ca un bou satul. In schimb insa, tocmai prin lacomia lui, aduce un mare serviciu. Vulturii acestia sint curatitorii de cadavre, crematoriile naturale. Prin el miasmele infecte ale materiei putrezite dispar, se transforma in energia necesara zborului. Pentru aceasta, aiurea, unde cadavrele ar fi un pericol pentru viata, vulturii plesi, "creuzete de flacari vii prin care natura face sa treaca tot ce ar distruge viata superioara', sint cinstiti, aparati chiar prin legi anumite.

Vulturii sint mai mult reprezentativi, decorul lumii pasaresti (). Ei pastreaza inca infatisarea impunatoare; au privirea mindra, uneori mai agera, alteori mai stearsa. Prin izolarea lor sublima, nu se amesteca cu vulgul; troneaza in locurile greu accesibile. Prin aceasta, insa, puterea lor ramine de cele mai multe ori inerta, nefolosita, ca un simbol, iar inteligenta nu se mladie dupa variatia intreprinderilor. Sint maiestuosi, dar inceti la miscari; sint mindri, dar lipsiti de vioiciune.

Adevaratii rapitori, cei multi, sint pretutindeni: la ses, la munte, in paduri ca si in stepe, deasupra baltilor ca si pe linga gospodariile omenesti. Unii sint credinciosi pamintului nostru, stind vara si iarna la noi; altii, cei mai multi, calatoresc urmindu-si prada.

Semnele distinctive ale felului de viata le port in gheare, aripi si clont[7]: putere, iuteala si arme. Ghearele pajurei sint mai lungi, mai indoite, mai ascutite decit ale vulturului, macar ca nu este, la trup, mai mare decit acesta. Clontul este masiv, taios pe margini, ascutit si indoit la virf. Cind si-a infipt ghearele in spatele prazii, nu mai scapa din strinsura ca de cleste, poate sa se zbata cit se va zbate. Aripile nu sint arme de lupta, ci lopeti de vislit repede. In iuteala miscarilor ii sta toata puterea; nu trebuie sa prinda de veste prada cind rapitorul ager se lasa ca sageata din zbor. Hrana nu o ia din cadavre. Le place boarea calda a carnii proaspat sfisiata. De aceea mila nu stiu ce e. Privirea e agera, dar si crunta; chiar capul, mic, cu fruntea turtita, implineste cruzimea reflectata prin ochi, aratind ca puterea nu are numaidecit nevoie de inteligenta. "Pajura nu traieste decit din omor; se poate numi ministrul mortii. Vulturul este dimpotriva slujitorul vietii' (Michelet ).

Cel mai mare rapitor de la noi este pajura[9] (acvila imperiala, Aquila chrysaetos).

Nu ajunge marimea unui vultur, dar nu e departe de el. Lung de un metru, cind intinde aripile masoara peste doi metri de latime. De aceea si poporul nu o deosebeste, adeseori, printr-un alt nume; pentru el e tot vultur. Dealtfel se lasa asa de greu sa fie vazuta de aproape, incit si obiceiurile ei nu sint prea bine cunoscute. Se deosebeste de vultur nu numai prin cangile mai mari, mai ascutite, prin clontul mai indoit, dar si prin felul cum sta, cind e linistita. Pe cind vulturul e cu corpul plecat, invaluit in aripi, pajura sta dreapta, incit pune in evidenta pieptul ei lat, ca si muschii mai puternici de la picioare, necesari sa ridice prada si sa o duca la locul de ospatare.

Pe cind vulturul se multumeste cu cadavre, pajura este spaima animalelor de tot soiul, dar mai ales a iepurilor. Toate insusirile legate de un rapitor adevarat: vioiciunea, puterea, agerimea si mai totdeauna izbinda, concentrindu-se in aceasta pasare, se explica de ce in imaginatia poporului nostru, ca si a mai tuturor popoarelor, pajura tine un loc foarte insemnat. Ea e stapina de la munte pina-n delta.

De la pajura aproape cit un vultur pina la ulisor[10] (Acapiter milvus) de-l poti cuprinde in mina, celelalte rapitoare au toate marimile. Gaia (Milvus milvus) este aproape o pajura mica; uliul (Buteo buteo) vine la rind ca si soimul (Falco peregrinus) atit de mult cautat pentru agerimea lui si asa de mult odata cautat incit in tributul nostru catre turci se cuprindeau si 24 de soimi pe an. E pasarea care servea la vinatoare domneasca, nu atit pentru vinat, cit pentru placerea salbateca de a asista la lupte in aer, intre soimul, dezlegat la ochi, si pasarea care zbura linistita spre cuibul ei. Interesante erau mai ales luptele dintre soim si stircul cenusiu, care nu se lasa usor prins, fie zburind in cotituri, fie aparindu-se aprig cu pliscul lui drept si puternic.

imbracamintea rapitoarelor este iarasi felurita. Haina castanie este cea mai obisnuita, fiind cea mai discreta. Pajura este aproape peste tot, totuna; rar cu stropi neregulati mai deschisi. Cu cit trupul este mai mic, cu atita culorile deschise sint mai intinse. Uliul e pe piept ca pamintul de padure, toamna, cu frunzele moarte pe el.Vinturelul[11] cam cit o tarca, are aproape haina cucului, deosebindu-se doar printr-atita ca stropiturile pe piept sint in lung si nu in curmezis. I s-a dat acest nume pentru ca are obiceiul sa se urce sus, in vazduh, unde pare ca sta locului, dind mereu si des din aripi, ca si cind ar vintura ceva. Cam la fel este pasararul de unde si credinta poporului ca cucul se preface in uliu, dupa ce nu mai cinta, iar vorba "ziua-i cuc, noaptea cobet' se da celui care ziua-i om de treaba, iar noaptea s-apuca de furat. D-apoi porumbarul (Acciper gentis); ai zice ca are o pestelca facuta din matase cenusie-deschis, cu ape castanii sub forma de valurele incretite si dese, legate intre ele, in lung, prin fire de ata, subtiri, formind ca o pinza rara de paianjen.

Eretele de sara (Circus) e imbracat in haina hulubului, cenusie de plumb, pe piept avind pieptar de blanita de jder. Sint specii calatoare, care au culori asa de batatoare la ochi si variate, de la individ la individ, incit, odata vazindu-le pe cimpia de la Sarahasuf, am crezut ca sint un cird de porumbei domestici.

Hrana rapitoarelor e si ea variata. Nimic nu poate scapa ochiului lor ager; nici o vietuitoare, fie din apa, din aer, de sub pamint, nu se poate ascunde indeajuns de bine. Cum e cocostircul pentru broaste, asa e pajura pentru iepure; din fuga ii infige ghearele in spate, zburind cu el spre cuib. Uliul este dusmanul paserilor de curte; nici n-a apucat bine sa strige gospodina ihai! - ihai!, nici n-a dat bine de veste cucosul de straja si uliul a si pus gheara pe un biet puisor. Soimul e neintrecut; nu-i place altfel sa vineze decit din zbor. Dealtfel romanul, cu simtul lui ager de observare, a dat pasarilor rapitoare numiri diferite dupa felul de hrana. Porumbarul este numit pe aiurea si gainariu ori uliul gainilor; apoi vin pasarariul, spaima pasarelelor, sorecarul e vinatorul soarecilor, cu care sint la fel ca culoare. Sint pasari rapitoare care nu-si astimpara foamea decit cu gindaci de tot soiul, cum e viesparul (Permis apivorus).

Dupa obiceiurile lor, deci, nu toate rapitoarele sint stricatoare. Multe din ele dimpotriva sint folositoare omului.

Nimic nu te impresioneaza mai mult decit strigatul plingator al cucuvelei ori acel patrunzator, ca un ris strident, iesit din necunoscutul intunerecului, al huhurezului. Judecata nu-ti ajuta decit dupa ce a trecut impresia de fior. Taina noptii, zabralnicul indoliat azvirlit peste natura toata, padurea cu misterele ascunzisurilor ei produc, prin ele singure, o stringere de inima nevoita; dar cind din linistea noptii ori chiar amestecat cu suierul furtunii, auzi acel Uhuu!, prelung vaiet strapungator, fara sa vrei iti ingheata singele in vine. La toate popoarele si in toate vremurile glasul rapitoarelor de noapte este legat de moarte, de prevestiri sinistre, de nenorociri. Romanul e

in tara noastra, toate rapitoarele aripate de noapte si de zi, ca si toate pasarile cintatoare, folositoare economiei agrosilvice, se bucura de ocrotirea legii.

sigur ca din casa pe al carui ogeag s-a lasat intr-amurg cucuvaia, va fi scos in scurta vreme un mort. "Cobeste ca o bufnita', se spune de acela care vorbeste a rau.

Sint mai multe soiuri de rapitoare de noapte. Romanul le cam incurca numele si nu fara oarecare dreptate. Toate au cam aceleasi caractere, iar vremea cind ies din ascunzisuri nu e tocmai potrivita pentru a observa deosebirile.

Toate au haina cernita a intunericului, culoarea aceea casta-nie-inchisa, care le fac totuna cu haina noptii. Stropii albiciosi nu sint rari, ba uneori au preponderenta, dar numai cind pasarile au penele zborsite ori aripile intinse.

Toate au penele matasoase, moi, asa incit cind zbor, abia se aude fosnetul aripilor. Trec ca o naluca pe linga om si cel mai mult le prinzi de veste dupa valurile de aer. Toate au auzul si vazul minunat. Cind le gasesti ziua, dormind intr-o vagauna ori scorbura de copac, ajunge fosnetul pasului pe frunze ca sa le destepte si sa-si ia zborul greoi, ascunzindu-se aiurea. Vazul e tot asa de bun, pentru lucrurile de aproape, ca si al vulturului pentru cele de departe. De aceea si ochii lpr sint mari, holbati ca doua cirese negre, iar ziua, cind le supara lumina prea mare, mai lasa perdelele, inchizind pe jumatate pleoapele. Sint fiinte fricoase, putin inteligente. E o placere sa asisti la galagia ce o fac pasaruicile cind dau de o bufnita, petrecind-o pina la ascunzisul ei intr-un cor pitigaiat, cum fac uneori copiii rau-crescuti cu cite vreun nebun linistit, zdrentuit, ratacit prin oras.

Ziua stau ascunse, ca intepenite, un valatuc de pene din care nu rasar decit ochii mari, negri, ce par adinci si intrebatori. Nu degeaba Minerva, zeita intelepciunii, nu e reprezentata altfel decit cu o bufnita linga ea. Si doar intelepciunea numai in capul de bufnita nu si-a gasit adapostul. Dintre rapitoare sint cele mai "putintele la minte'.

Cuibul si-l fac unde pot, in locuri cit de ascunse. Pe cit parintii sint de respingatori, privirea lor fixa, aducind aminte de aceea a sarpelui, pe atit puisorii imbracati in camasuta lor de puf, moale, flocos, zbirlit, cu ochii mari, curiosi, sint ca niste jucarii.

La noi, ca si in intreaga Europa, traiesc diferite specii de rapitoare nocturne.

Cea mai mica, cea mai comuna, este cucuvaia[12] (Athene noctua) destul de sprintara, vioaie. Nu e casa veche, clopotnita, ruina, in care cucuvaia sa nu fie tovarasa de trai a liliacului. Nu ii e frica de om, pe cit omului ii e groaza de ea. Totusi e animalul cel mai folositor, caci moare dupa soareci si alte mici rozatoare. Ei ii tine tovarasie triga (Tyto alba), ceva mai marisoara, mai zvelta, la imbracaminte cam la fel. Se deosebeste insa lesne prin fata ei ovala, ca un as de cupa, avind infatisarea unei fete de om, cu nasul lungit, pe cind cucuvaia are capul rotund ca o minge, cu pliscul in centrul cercului, intre cei doi ochi mari, circulari. Se deosebeste si dupa glasul mai ascutit, des repetat.

Ciuful de cimp,[13] este ceva mai mare, cam ca un uliu_v cu coada retezata la virf, pe cind huhurezul (Strix aluco), cu infatisarea trista, morocanoasa, adormita, face trecere catre huhurezul cu coada lunga[14] (S. uralensis), amindoi locuitori ai padurilor. Cind se zbirleste e cam cit un curcanas de mare, iar aripile ca niste covetele sint frumos incondeiate cu dungi late, virstate, alb si castaniu.

Cel mai mare reprezentant al rapitoarelor de noapte este buha[15] (Bubo bubo), mare cit un curcan si cu doua creste, de o parte si de alta a capului. Imbracamintea ei e bogata in pene, frumos colorate, macar ca nu au alte culori decit alb, galben si brun cu diferite ape. Pe cind huhurezul inspaiminta cu strigatul lui strident de hu-hu-hu padurile dinspre dealuri si sesuri, buha se tine mai mult de partea muntoasa, dar si in padurile dobrogene, iar glasul ei scurt, patrunzator, se aude cine stie de unde. El e concurentul pasarilor mari de prada, cu care se zice, se lupta uneori. Hrana lui o fac iepurii, dar mai ales pasarile mari ca giste, rate; asa de lin ce zboara, incit bietele pasari nici nu deschid ochii cind sint apucate in ghearele ascutite ale hraparetului dusman de noapte.

CIOCANITOAREA

Pasarea aceasta e semnul trudii, a muncii grele, a neobositei alergaturi dupa hrana. O clipa nu sta locului; e neadormita cercetatoare a insectelor din scoarta si inima copacilor. Nu are, ca si celelalte pasari, ragaz pentru bucurie, pentru cintare, asa cum ar arata-o imbracamintea. Numai cind se scoala, pina ce soarele soarbe ceva din roua, bate din aripi, dezmortindu-le, miscindu-se in jurul adapostului de noapte, fara rost. E ca si muncitorul care-si intinde bratele, sculindu-se dupa o noapte de adinca hodina; e singura ei inchinare muta adusa soarelui, rascolitorul tuturor vietatilor. De indata ce razele de lumina si caldura razbesc frunzisul des al codrului, desteptind insectele, ciocanitoarea se pune pe lucru.

Viata ei toata e legata de trunchiul copacilor mai in virsta, cu scoarte crapate, cu inima atinsa de cari. Rar se vintura printre crengi; mai rar cind se lasa pe pamint.

In scoarta si sub scoarta arborilor batrini sint ascunse insecte; ciocanitoarea le cauta pentru a se hrani cu ele.

In inima copacilor pe jumatate gaunosi isi ascunde speranta pastrarii neamului; ca sa-si scape ouale ii trebuie putere si rabdare. Le are pe amindoua.

Unealta ei de lucru este pliscul lung, solid; e universal servind drept tirnacop, ciocan, rindea ori dalta. Cu el ciocaneste mereu ca sa sperie lumea insectelor sau sa afle unde suna a gol; cu el rupe aschiile din scoarta, din lemn, ca sa-si deschida calea spre larvele insectelor ori sa potriveasca intrarea cuibului; cu el isi face loc in inima copacului pentru vremea clocitului. Minerul tarnacopului este capul, gitul; cel dintii nu e delicat, cel de-al doilea e numai muschi. Ca sa se tina vertical, pe scoarta, se serveste de picioare, scurte, noduroase, vinjoase. Se prinde bine cu cele patru degete, asezate ca la papagali, doua inainte, doua indarat, inzestrate cu unghii lungi, indoite, cangile de fier cu care se urca lucratorii pe stilpii de telegraf, ca sa innoade firele. Oricit s-ar agata de bine, e ostenitor sa stea mereu verticala; ii trebuie o proptea; cu coada scurta, formata din pene tari, retezate la virf, se sprijina de o crestatura a scoartei. Asa e de bine adaptata la acest fel de viata, incit se misca pe copaci ca veverita. Se urca, se coboara; acum e cu capul in sus, acum se intoarna ca un surub, cu capul in jos. Mereu ciocaneste, dar mereu se suceste, fara sa taca din gura un pic. De aici si vorba romanului: a ciocani pe cineva de cap, a nu-l lasa in pace o clipa. Nu are glas frumos; dimpotriva e suparator ca si loviturile ciocanului: Kvik kvik kvik, intruna repetat. Fara s-o vezi, o stii cam unde se afla, numai dupa glas.

Ciocanind intruna, insectele speriate fug care incotro pot. Greii scapa insa de vajnica pinditoare; ca prisnelul se misca, culegindu-le din fuga. Ciocaneste intr-o parte a copacului si numai ce se repede in partea opusa, atinind calea fugatoarelor. Daca locul lovit suna a gol, cu rabdare se pune la descojit copacul, aschie cu aschie, pina ce da de cuibul insectelor. Nu le poate prinde cu virful ciocului? Se slujeste de limba lunga, cleioasa.

Poporul spune ca e o femeie prea curioasa, pedepsita de dumnezeu. Dindu-i un sac plin cu toate soiurile de ginganii, ca sa-l arunce in balta, femeia, curioasa ca orice femeie, dezleaga pe drum sacul sa vada ce e in el. S-a umplut lumea cu ginganii! Prefacuta in pasare, de atunoi zboara in toate partile, doar va putea aduna inapoi toate gizele din sac.

Hrana de capetenie a ciocanitoarelor fiind insectele, nu se dau la o parte, citeodata, sa se ospateze si cu seminte. In special ciocanitoarea dinspre munte, neagra peste tot, afara de o pata pe frunte, rosie ca singele, pare ca ar fi insemnata ca oile la numaratoare, se da in vint dupa semintele de brad. Ca sa le manince in tihna, face o pregatire anumita. Intr-o creanga mai groasa sapa o gropita, cum e jumatatea gaoacei de ou; rupind conul de brad, il asaza in gropita, potrivindu-1 sa stea ca ghinda in degetarul ei. Ca si papagalul, rasfira cu degetele de la un picior solzii, spre a apuca mai lesne semintele de la subsuoara solzilor.

Ciocanitoarele de la noi sint mai toate frumos imbracate. Numai cea de munte (Dryocopus martius) este neagra peste tot, cu insemnarea rosie pe virful capului, iar verdoaica[16] (Picus viridis), lacoma de furnici, pe care le prinde ca si furnicarul din America, are un sal verde-cenusiu pe spate. Incolo, celelalte sint impestritate cu toate culorile. Ciocanitoarea mare (Dendrocops major) pe spate e neagra, iar pe piept ruginie-galbie. Pe cap are o scufie tot neagra cu un fiong la spate ros de carmin, cu un cozoroc, la frunte, portocaliu. Pe umeri cu epoleti albi, iar aripile sint ca stropite cu var, la virf insa cafenii. Coada e tot neagra, cu citeva dungulite albe; pe burta e roscata, mai rosie sub coada. Ciocanitoarea cea mica (D. minor), care vine pina prin livezile mai intinse, este si mai pestrita, mai stropita cu alb, iar scufia este roscata, in loc de neagra.

Din copaci isi scot mincarea, in copaci isi fac cuibul. Vai de truda lor, pina ce-l pregatesc, daltuind lemnul, ca si un mester timplar. Ca sa insele pe dusmani, socot de bine sa inceapa doua-trei cuiburi deodata, terminind insa numai pe unul, pe care nu-l poti afla decit stind la pinda, ca sa prinzi de veste unde s-a furisat barbatul, cind aduce mincare nevestei, pe oua. Din vesnicul alergator dupa hrana, in restul anului, devine cel mai casnic, in timpul clocitului. Nu-si paraseste tovarasa; iar daca vreodata, o mina rea astupa intrarea la cuib, facind prizoniera femeia, barbatul se cazneste sa ciopleasca alta iesire, in dreptul unde stie ca sint ouale. Asa e de infrigurat de grija, incit nu observa nici chiar pe dusmanul care se apropie, putindu-1 prinde.

Prin goana ce o da insectelor, este curatitorul padurilor si, deci, de ajutor omului. Prin munca ce o pune, cit e ziua de vara de lunga, e simbolul straduintei. Indienii din America de Nord purtau pe imbracamintea lor un cap de "ciocanitoare cu pliscul de fildes', pentru ca hotarirea la munca a acestei pasari sa treaca si in sufletul lor.

Omul care traieste in natura, mai lesne da crezare fiintelor din jurul sau, iubindu-le ca pe niste frati, vorbindu-le ca unor tovarasi, luindu-le de pilda, in unele insusiri, ca pe niste mesteri iscusiti.

PUPAZA (Upupa epops)

Dupa clasificarea oamenilor de stiinta, pupaza n-are a face cu cucul. In mintea poporului nostru insa este atita legatura intre aceste doua pasari, incit nu se pot desparti una de alta. Pupezei i se mai zice si "cuc armenesc', iar creasta cu care este motata este imprumutata de la cuc, ca sa se duca, impopotonata, la nunta ciocir-liei. E o pasare prea des vazuta in toate partile la noi, iar primavara, in toiul dragostei, se pune la intrecere, in cintec, cu cucul. Glasul ei, up-up-up, nici pe departe nu trezeste aceleasi simtaminte ca glasul cucului.. Dimpotriva; cel care a auzit pupaza inaintea cucului, se umple de scirba. "Scoala, duglisule, inainte de rasaritul soarelui', ii zice mama lui Creanga. "Iar vrei sa te pupe cucul armenesc si sa te spurce, ca sa nu-ti mearga bine toata ziua?' Se stie ca de ciuda, Ionica s-a dus sa fure pupaza de pe oua. E una din cele mai frumoase pagini din «Amintirile» lui Creanga, patarania cu pupaza si vinzarea ei in Tirgu Neamt. De unde i-a venit acest nume rau pasarei acesteia care nu e urita la infatisare? Si aici se vede cit de bun observator este romanul si cum observatiile lui nimerite n-au ramas insa decit sau in proverbe sau in cuvinte de duh. Numele rau, ce si l-a capatat, vine de la un obicei urit al ei. Cit sta pe cuib, facut de regula in scorbura unui copac, fara nici o ingrijire, nu si-l curata de gainat. Se ingramadesc necurateniile in jurul ei si al puilor intr-atita incit de la o vreme putrezind, imputeste aerul de primprejur, iar mirosul urit strabate printre pene, de ramine cu el multa vreme, dupa ce a parasit cuibul. De aici si vorba "Ca pupaza isi umple cuibul'. Hranindu-se cu insecte, pe care le prinde cu pliscul ei lung si ascutit, ii place sa rascoleasca balegarul vitelor si chiar necurateniile oamenilor.

Poporul a observat toate acestea si de aceea de mare ocara se spune "mi-a pus o pupaza in obraz'. Mai ales ca este un mare contrast intre obiceiurile acestea ale pasarii si imbracamintea ei. Caci pupaza nu e o pasare urita. Pe spate pina la umeri, ca si pe piept, pare ca e unsa cu lut galben; dungi negrii de-a curmezisul sint trase peste aripi, ca si peste coada lunga, imbinate asa incit pare ca e un fluture mare. Podoaba ei este insa creasta, facuta din pene lungi, de aceeasi culoare galbena-roscata ca pe piept, cu virfurile insa negre. De regula o tine data spre spate; cind e linistita seamana la cap cu ciocirlanul motat. Cind se sperie ori se infurie, o zbirleste, penele se ridica, aducind aminte de podoaba indienilor din America de Nord. E o pasare fricoasa si de umbra ei. Cind vede un ciine, o mita sau chiar o cioara, o apuca tremurul si zboara repede, filfiind din aripi, la fata pamintului, ascunzindu-se intr-un huceag. Mai are obiceiul sa se culce la pamint, intinzindu-si aripile si coada, pina ce simte ca a trecut pericolul.

Contrar cucului, care se lasa sa moara de foame cind e tinut in cusca, pupaza se domesticeste foarte lesne, ajungind sa vina cind o chemi, sa urmeze pe stapin, sa faca toate soiurile de miscari caraghioase. Tine locul papagalului.

PESCARUSUL ALBASTRU (Alcedo atthis)

E una din cele mai frumoase pasaruici de la noi, care aduce aminte, prin gingasia si impestritarea culorilor, de colibriii tarilor calde. Dealtfel neamurile ei cele mai apropiate prin tinuturile cu soare mult isi duc traiul; numai pescarusul albastru s-a ratacit prin o parte din Europa. Obiceiurile lui sint ale unui pribeag, tacut, singuratec si ursuz, vietuind prin locuri care nici pe departe nu seamana cu acelea de unde se trage.

Daca ai norocul sa-l zaresti, tine-te cit poti de linistit, caci la cea mai mica miscare isi schimba locul. Ce ciudat e! Se pare ca ar fi de piatra, fara nici un semn de viata. Inveti de la el ce e rabdarea. De marimea unei vrabii, dar cu capul mare, cu pliscul lung, negru, gros si ascutit la capat, cu coada ca si cind i-a retezat-o cineva cu foarfecele, sta ceasuri intregi neclintit, pe o piatra, un par, o creanga de salcie. Cu ochii mari cauta spre luciul apei linga care traieste. Deodata il vezi ca se repede ca o sageata, cu capul inainte. Asteapta, caci nu-si schimba locul! Se intoarce curind cu un peste in gura. Tacticos, il suceste, il invirteste in plisc, de-ai crede ca se joaca, pina ce-l potriveste asa, ca sa vina cu capul inainte si sa-l inghita mai lesne. Dupa ce s-a ospatat, iar se pune la pinda, iarasi sta ceasuri intregi nemiscat, cu privirea tinta spre luciul apei. Dealtfel greu e sa-i scape prada. Daca nu nimereste pestisorul dintr-o data, se ia dupa el la inot, servindu-se de aripi ca de lopeti.

Cind a gresit lovitura, nu se supara, nici nu-si pierde cumpatul, ci vine la loc, ca si cind nu i s-ar fi intimplat nimic, dimpotriva. Numai cind apele sint tulburi si pestii in siguranta, atunci luindu-si nadejdea, nu se da in laturi de la un ospat cu culbeci, lipitori ori insecte de apa.

Ti-e mai mare dragul sa-l privesti si de frumusetea lui. Mai ales cind o raza de soare cumva il bate, nu stii, e vietate ori o faptura de povesti, facuta din pietre scumpe? Pe cap poarta niste pene, rotund taiate, de culoarea maslinelor verzi, incondeiate cu dungi albastre, ca o diadema de smaralde. Pe spate e verde-inchis ca si pe umeri, pe cind coada e ca sineala de albastra. Pe sub ochi are o dunga roscata, intovarasita de alta albicioasa, care se lateste spre git. Sub barbie - alba, pe piept si pintece - de culoarea jderului, iar piciorusele, care se vad abia, sint caramizii.

Ii e dor de soare, flori si tovarasi tot asa de frumosi ca si el. Altfel nu ti-ai lamuri de ce sta tacut, singuratic, morocanos, fara sa scoata o nota mai vesela. Cel mult isi sufera soata in apropierea lui. Altfel e ca un tiran: las fata de dusmani mai mari, artagos si gilcevitor fata de pasaruici mai mici. Cind il superi, zboara citiva pasi tot pe deasupra apei si se duce ca sa se aseze in alt loc prielnic pentru pinda. Nu-si pierde vremea in zadar, caci pe linga toate e si strasnic de nesatios. Numai in vremea cind trebuie sa se ingrijeasca de cuib, mai paraseste apa, dar nu prea departe. Cuibul si-l face in malul de lut de linga piriu. Pliscul ii serveste drept sfredel, picioarele cu gheare ascutite drept sapa. Si asa isi face o sapatura ca de un metru de adinca, in lut, iar la capat o largeste ceva. Pe cit e de frumos la infatisare, pe atita in casa lui e urit. Femeia pune ouale, albe si rotunde ca de marmura curata, peste schelete de pesti ori chitina insectelor, care tin loc de puf. Dealtfel e bun tata; cata cu drag la puisori, aducindu-le de mincare, chiar dupa ce pot zbura.

Prin obiceiuri, prin frumusetea penelor ca si prin infatisarea trupului scund, grasun si cu capul mare, e una din curiozitatile lumii noastre pasaresti. Se tine numai pe linga ape, iar daca gaseste piraie care nu ingheata iarna, nu ne paraseste nici in vremea omatului.