Immanuel Kant (1724-1804)

Immanuel Kant (1724-1804)

Universul gandirii lui Imm. Kant este un moment hotarator, de o noutate covarsitoare, esentiala, cu rol decisiv in formarea si dezvoltarea personalitatii celui care cu mult curaj, tenacitate si efort, incearca sa si-l asume. Legatura substantiala, a oricarei cunostinte, cu filosofia kantiana are efectul unei veritabile treziri. Impactul filosofiei critice asupra individului care gandeste a fost comparat de Schopenhauer cu efectul operatiei de cataracta, care reda vederea unui orb. Insusirea efectiva, la cald, a operei lui Kant, ingaduie cunoasterea structurilor fundamentale care fac posibila conditia umana si explica astfel unicitatea si exemplaritatea prezentei omului in lume.

Prin puterea ei de sinteza filosofia lui Kant a fost considerata un veritabil microcosmos filosofic, un "breviar al gandirii moderne. Pentru a ne face cat de cat o idee despre locul si rolul lui Kant in istoria spiritului trebuie sa tinem seama de faptul ca opera sa este, dupa spusa lui W. Dilthey, insasi produsul acumularilor culturii moderne, care a mostenit insa si complexele culturii antice si medievale: arta si filosofia Greciei vechi, dreptul si constiinta juridica romana, si in cele din urma scolastica, conceputa ca discurs rational afla t in serviciul sustinerii substantei revelate.

Spiritul nou, afirmat odata cu aparitia stiintelor moderne si a efortului de autonomizare a culturii, ca semn distinctiv al modernitatii, nu se mai impaca cu vechile forme de gandire si viata si cauta sa selecteze din creatiile trecutului numai ceea ce poate fi considearat adevarat si util. De aceea un element de discernamant si de critica este constitiutiv spiritului modern, evident in celebra teorie a idolilor si in nu mai putin cunoscuta indoiala cartesiana.

Aprecierea operei filosofului german s-a facut atat in raport cu durata scurta, momentul temporal anterior si posterior, ceea ce a ingaduit exegetilor sa evidentieze elementul de discontinuitate si sa vorbeasca indeosebi de Kant revolutionarul, dar cel mai adesea examenul ei s-a intreprins prin luarea in considerare a duratei lungi, integrarea ei in ansamblul devenirii filosofiei europene, ceea ce a ingaduit sa se profileze imaginea unui Kant continuatorul. Analiza din perspectiva duratei lungi a identificat in kantianism puternice ecouri ale gandirii antice grecesti, cu deosebire cele ale platonismului. Dupa cum se stie, filosofia antica greaca considera necesitatea si universalitatea ca trasaturi definitorii ale adevarului, ca fiind specifice numai lumii inteligibile, in timp ce lumea sensibila, a experientei si a lucrurilor finite, individuale, supusa transformarii permanente, genereaza numai simple opinii sau credinte cu valoare probabila. Ruptura dintre cele doua lumi face ca filosofia antica greaca sa sfarseasca in scepticism si mistica, dar care punea in continuare accent pe valoarea explicatiei rationale. Armaonizarea misticii cu explicatia ratioanala este anticipata de filosofia graeca, e reluata de Augustin, se mentine in Evul Mediu si o reintalnim in filosofia modernitatii. Filosofia kantiana ajunge sa repuna in discutie problema relatiei dintre filosofie si credinta - careia i se oferise o solutie de catre Toma d'Aquino - in conditiile afirmarii matematicii si mecanicii, care demonstrau ca acordul dintre experienta si ratiune este posibil.

Impresionant moment de luciditate in evolutia spirituala a omenirii, monu­mentala opera a lui Kant infatiseaza, in principiu, marea fapta a filosofiei care a izbutit prin indrumarea metodica a gandului sa ajunga in zona putintei acestuia de a-si concepe functiile in cunoasterea, transformarea si valorizarea lumii. Kant nu este un simplu autor, ci o lume intreaga de idei, perspective si interpretari bulversante.

Pentru a intelege semnificatia fenomenului Kant in istoria filosofiei, se cuvine sa mentionam ca opera sa a fost comparata, prin consecintele ei, cu marea revolutie franceza, caci dupa cum revolutia amintita a daramat vechiul regim politic absolutist si a impus un nou concept despre stat si drept, tot asa creatia lui Kant respinge vechea metafizica dogmatica si morala, intemeind un nou concept despre lume, despre cunoastere, despre bine si frumos.

Contemporaneitatea eterna a kantianismuluise explica prin aceea ca el este "fundamentul si punctul de plecare al filosofie germane moderne" (Hegel) si a tuturor marilor curente de gandire din filosofia contemporana. S-a spus de altfel cu temei ca filosofia lui Kant este "originea absoluta a cercetarilor si conceptelor care constituie si in zilelel noastre trama reflectiei"[1], sau ca reprezinta o adevarata "categorie apriorica a constiintei filosofice contemporane" .

Kant considera Kritik der reinen Vernunft (Critica ratiunii pure), opera sa fundamentala, un tratat despre metoda, care nu ne invata o anume filosofie, ci cum trebuie sa filosofam, cum sa gandim problemele filosofiei. In conceptia sa, filosofia nu este o suma de cunostinte definitive, absolute, dobandite pe cale speculativa, ci mai degraba o filosofare, adica o modalitate de a gandi, de a justifica, de a legitima cunostintele. Pentru cugetatorul german, spre deosebire de filosofii dinaintea sa, nu fiinta, existenta, este, in mod direct si imediat, obiectul cercetarii filosofice, ci stiinta, cunostinta. Filosoful trebuie sa se intereseze nu de ceea ce este, ci de ceea ce stie. Desi admite existenta lucrurilor in sine, a materiei, ca realitate independenta de orice cunoastere, Kant nu acorda atentie decat naturii cunoasterii. Intrucat punctul de plecare al reflectiei filosofice este stiinta, el nu se intreaba daca stiinta este posibila, pentru ca este o certitudine faptul ca avem cunostinte, ci cum se face ca este posibila cunostinta, cum se explica existenta ei.

Noul mod de a angaja dezbaterea problemelor filosofice, impunea cu stringenta elaborarea unei metode a filosofiei insasi, adecvata specificului acesteia, adica evidentierii rolului creator al spiritului in explicarea lumii, cunoasterii si omului.

Originalitatea demersului kantian iese cu claritate in evidenta daca se ia in considerare faptul ca sistemele filosofice anterioare inchegau tabloul general al lumii fara sa cerceteze si fara sa puna la indoiala valoarea mijloacelor de cunoastere. Mai exact, nu examinau natura cunostintelor pentru a descoperi faptul daca formele si facultatile subiectului contribuie la intelegerea lumii si pana unde aceste forme si facultati ii permit sa ajunga. De pilda, Descartes, care a fost constient ca nimeni altul de faptul ca nu putem vorbi de cunostinte viabile si actiune umana demna si responsabila in lipsa dobandirii unui fundament absolut al acestora, s-a indoit de toate cunostintele, dar n-a reusit sa extinda indoiala metodica si la mijloacele de cunoastere. Din acest motiv, el nu a putut deosebi ce este cunostinta adevarata si ce este opinie subiectiva in asertiunile filosofiei.

Framantat de aporiile spiritului modern, inteleptul din Konigsberg instituie un orizont nou, superior de cercetare, concretizat de metoda critica prin care intelege "nu o critica a cartilor si sistemelor, ci a capacitatii ratiunii in genere cu privire la toate cunostintele la care poate nazui independent de orice experienta; prin urmare, rezolvarea problemei posibilitatii sau imposibilitatii unei metafizici in genere si determinarea atat a izvoarelor cat si a sferei si limitelor ei, toate acestea, insa, din principiu"[3]. Prin criticism, Kant intelege atitudinea de a nu se porni la speculatie filosofica, fara a verifica mai intai instrumentele de cunoastere prin care aceasta devine posibila. Filosofia lui Kant se numeste filosofie critica in raport cu aceea a predecesorilor sai care nu au ajuns sa-si demonstreze afirmatiile. Ei le luau ca date.

Deosebirea esentiala a criticismului fata de scepticism consta in recunoasterea universalitatii si necesitatii conceptelor, adica a obiectivitatii lor, al caror temei va fi cautat nu in experienta sensibila, ci, dupa cum am mentionat, in structura subiectului cunoscator. Odata cu filosofia lui Kant, ratiunea devine obiect al criticii. Aceasta nu inseamna nicidecum ca ea inceteaza sa mai fie actorul sau subiectul criticii. Ea este inteleasa atat ca obiect cat si ca subiect, fapt ce explica ambiguitatea titlului Criticii ratiunii pure. In realitate, ratiunea este si subiect si obiect al ratiunii.

Metoda critica de analiza a cunostintei nu are un caracter psihologic. Filosoful german respinge metoda psihologica de analiza a cunostintelor pentru ca "nici un fapt nu poate intemeia un drept". Conceptul de cauzalitate, de exemplu, ar fi fals daca s-ar baza pe o necesitate innascuta. El este a priori.

"Numesc transcendentala orice cunoastere care se ocupa in genere nu cu obiecte, ci cu modul nostru de cunoastere a obiectelor, intrucat acesta este posibil apriori"[4].

Transcendentalul, atragea atentia Mircea Florian, unul dintre exegetii de marca ai kantianismului in spatiul nostru cultural, "este acel procedeu metodologic cu ajutorul caruia indreptam gandirea de la ceea ce este cunoscut la conditiile lor in ratiune, in subiect"[5]. Transcendentalul este ceea ce e in afara de orice experienta, adica apriori, dar in acelasi timp, conditia de a fi a experientei, conditie apriori ce dobandeste un rost numai prin continutul sau empiric. Transcendentalul se refera la cunostintele apriori care fac cu putinta cunoasterea obiectelor. Transcendentala este orice cunoastere care se apleaca asupra felului si cuprinderii propriei influente, nefiind altceva decat critica ratiunii ce are ca obiect ratiunea insasi.

Critica ratiunii pure nu isi propune sa cunoasca obiecte, lumea transcendenta, ce se afla dincolo de orice experienta; obiectul ei este ratiunea ca mijloc de cunoastere. Constantin Noica sublinia ca deplasarea centrului de interes de la transcendent la transcendental este miezul filosofiei lui Kant. Daca metafizicienii prekantieni isi orientau atentia asupra transcendentului, Kant, dimpotriva, se intereseaza de transcendental.

Punctul de vedere critic sau transcendental reprezinta o dimensiune specifica, proprie, ireductibila la punctul de vedere psihologic, logic sau sociologic. Fara indoiala, psihologia si sociologia au adus si vor aduce clarificari importante referitoare la geneza cunostintelor omenesti, dar dincolo de toate acestea punctul de vedere critic nu-si va pierde valoarea. Marele om de cultura si filosof Titu Maiorescu, observa impotriva acestor interpretari improprii ca:

"Imm. Kant este un spirit de o lumina extraordinara si de o profunzime fara seama, este o splendoare limpede si rece, este o minte care stapaneste orice calcul, orice combinatie si-ar face bine cei ce vor sa-l combata prin teorii de mecanica sa-si cunoasca mai cu dinadinsul un astfel de adversar"[6].

Semnificatia perena a metodei critice este de a fi demonstrat ca scopul filo­sofiei nu este de a extinde cunostintele asupra lumii, ci de a aprofunda cunoasterea asupra omului. Examenul metodic al disponibilitatilor spiritului ingaduie sa aflam, in fapt, de ce este capabil acesta: ce putem sti, ce putem face, ce putem spera. In acest fel, criticismul constituie, in ansamblul sau, efortul de restaurare a valorilor spirituale, compromise de filosofia secolului al XVIII-lea, prin intermediul caruia stiinta, morala, arta dobandesc justificare in fata ratiunii.

Ideea de la inceputul Criticii ratiunii pure, care afirma ca "orice cunoastere a noastra incepe cu experienta dar aceasta nu inseamna totusi ca ea provine intreaga din experienta"[7], reprezinta cheia viziunii kantiene, intrucat ea presupune instituirea deosebirii dintre sensibilitate si intelect, dintre materia sau continutul cunostintei si forma acesteia, esentiala pentru noul mod de a filosofa. Din punct de vedere istoric, distinctia, pe de o parte, a sensibilitatii de intelect, intre care empiristii si rationalistii nu stabileau decat o deosebire de grad si, pe de alta parte, reunirea acestor facultati in exercitiul lor, marcheaza ceea ce este nou, original, capabil de dezvoltare in gandirea lui Kant. Sensibilitatea si intelectul sunt doua facultati specifice de cunoastere, chemate sa conlucreze in vederea dobandirii cunostintelor autentice care, de fapt, reprezinta sinteza dintre datele experientei si activitatea ratiunii. "Fara sensibilitate nu ne-ar fi dat nici un obiect si fara intelect n-ar fi niciunul gandit. Idei (Gedanken) fara continut sunt goale, intuitii fara concepte sunt oarbe" . Cunoasterea autentica nu poate fi decat sinteza sensibilitatii si a intelectului. Kant respinge unilate­ralitatea rationalismului si empiris­mului, solutii gnoseologice ante­rioare lui, care incercau sa deduca cunoasterea autentica dintr-un singur principiu, fie numai din intelect, fie numai din sensibilitate. De pilda, empirismul reprezentat cu stralucire de John Locke afirma ca nu exista idei innascute, ca toate ideile isi au originea in experienta, care este de doua feluri: experienta externa, senzatia si experinta interna, reflectia. Principiul empirismului este esentializat in formula latina: Nihil est in intellectum quoad non prius fuerit in sensu (Nimic nu este in intelect, care sa nu fi fost mai intai in simturi). Pe baza experientei externe, a senzatiei, dobandim ideile simple, iar cu ajutorul experientei interne, a reflectei, ideile complexe care nu trec dincolo de datele experientei. Rationalismul, initiat de Descartes, sustinea ca temeiul tutror cunostintelor certe, a caror trasatura este claritatea si distinctia, se afla in ratiune care este dotata cu o spontaneitate cognitiva, capabila sa acceada la adevar. Experienta, susceptibila de eroare, ne ofera numai adevaruri contingente, pe cand ratiunea ne dezvaluie adevarurile necesare, eterne, valabile, dupa expresia lui Leibniz, in toate lumile posibile. Leibniz, de altfel, are meritul de a fi subliniat si faptul, care il va inspira pe Kant, ca toate cunostintele din intelect provin din simturi, cu exceptia intelectului insusi (excipe intelectus ipse), adica structurile de gandire nu-si au originea in simturi, ci sunt ale intelectului insusi. Aceste structuri devin active, reale, numai pe baza experientei. In acest fel, Leibniz reuseste sa invinga dificultatile rationalismului si sa evite obiectiile empirismului evidentiind totusi valoarea deosebita a rolului pe care il are ratiunea in cunoastere.

Modelul edificiului kantian pe care filosoful l-a socotit totdeauna deasupra oricarei indoieli a fost stiinta naturii, asa cum fusese ea constituita, cu deosebire de Newton, care presupunea, mai intai, o serie de experiente razlete, iar, apoi, un concept sau o lege descoperita de intelect, care ingaduie legatura, sinteza intre aceste experiente.

Cercetand cunostintele apriori din matematica si fizica, valabile independent de experienta, pentru ca au valoare de necesitate si universalitate, pe care filosofia anterioara le considera in totalitate ca analitice, adica propozitii in care continutul predicatului decurge direct, in conformitate cu principiul contradictiei din continutul subiectului (corpul este intins), Kant descopera, pe langa propozitiile sintetice aposteriori sau de experienta (corpul este greu), propozitiile sintetice apriori, care afirma raporturi necesare si universale. Astfel, in judecata "5+7=12", numarul 12 nu poate fi dedus prin analiza pur logica din conceptul sumei "7+5". Sau in judecata "Linia dreapta este drumul cel mai scurt dintre doua puncte" nu putem deduce din analiza notiunii de linie dreapta ideea drumul cel mai scurt dintre doua puncte. Judecatile sintetice apriori contin anumite conditii de inteligibilitate care nu se afla pur si simplu in principiile logice ale identitatii si contradictiei. A explica cum sunt posibile judecatile sintetice apriori ale matematicii, stiintelor teoretice ale naturii si cu deosebire ale metafizicii reprezinta scopul principal al Criticii ratiunii pure.

Analizand structura cunostintei sensibile, Kant surprinde doua componente ale acesteia:

Cu alte cuvinte, temele esteticii transcendentale sunt doua:

Expunerea metafizica dovedeste in primul rand ca spatiul si timpul sunt forme apriori, deci necesare si universale si, in al doilea rand, ca sunt intuitii, nu notiuni abstracte. Kant sustine aprioritatea spatiului si timpului impotriva empirismului pentru care toate cunostintele isi au izvorul in experienta, iar intuitivitatea impotriva rationalismului care sustine ca temeiul cunostintelor autentice este ratiunea. Existenta sau nu a unei intuitii pure sau apriori este o problema esentiala pentru Kant pentru ca ea sustine arhitectonica Criticii ratiunii pure. Argumentele pentru a dovedi aceste proprietati ale spatiului si timpului sunt patru: primele doua pledeaza pentru aprioritate, celelalte doua pentru intuitivitate. Cele patru dovezi sunt:

Expunerea transcendentala pune problema de drept, argumentand ca anumite cunostinte sintetice apriori sunt posibile numai prin supozitia intuitiilor apriori de spatiu si timp. Aceste cunostinte sintetice apriori sunt prezente in matematica. Fara spatiu ca intuitie apriori nu e posibila geometria; de exemplu, sinteza legaturii dintre subiectul "linia dreapta" si predicatul "drumul cel mai scurt dintre doua puncte" este posibila numai pe baza reprezentarii unui spatiu pur, apriori. Fara timp ca intuitie apriori nu e posibila numaratoarea si numerele, care reprezinta momente ale reprezentarii unui timp pur, apriori. Daca spatiul si timpul ar fi empirice, propozitiile matematice n-ar fi apodictice. Daca spatiul si timpul ar fi concepte propozitiile matematice n-ar fi sintetice. Daca propozitiile matematicii sunt sintetice si apriori inseamna ca ele sunt posibile sub conditia ca spatiul si timpul sa fie intuitii apriori.

Spatiul si timpul sunt forme ale receptivitatii sensibile: spatiul e forma simtului extern, iar timpul forma simtului intern. Timpul e o conditie mai generala decat spatiul intrucat tot ce e dat trece prin fata simtului intern. Prin timp percepem si obiectele externe si pe noi insine, prin spatiu numai obiectele externe. Timpul e forma mijlocitoare a tuturor perceptiilor.

Conceptia kantiana despre spatiu si timp este diferita de conceptia simtului comun care le considera ca realitati obiective, in sine, independente de constiinta, fie substante sau receptacole ale lucrurilor (Newton), fie relatii subiective intemeiate insa in natura lucrurilor (Leibniz).

Spatiul si timpul, la Kant, au valoare reala in ceea ce priveste obiectele empirice sau sensibile. Spatiul si timpul au realitate empirica pentru noi care posedam facultate receptiva. Sensibi­litatea cu formele ei nu se intemeiaza pe natura lucrurilor ci pe natura subiectului. Spatiul si timpul ca forme ale subiectului sunt ideale, nu sunt metafizic reale; dar idealitatea lor e transcendentala, adica cele doua forme sunt necesare si universale. Idealitatea transcendentala e legata de realitatea empirica. Idealitatea transcendentala nu considera ca obiectele sensibile ar depinde de constiinta individuala, de suflet, cum sustinea George Berkely, deoarece si sufletul este reprezinta o realitate empirica. Senzatiile sunt specifice constiintei individuale, in timp ce spatiul si timpul sunt proprii unui subiect generic, unei constiinte in general (Bewustsein überhaupt). Din aceste motive nu este corecta, pentru caracterizarea pozitiei lui Kant, expresia ca spatiul si timpul sunt in noi.

Spatiul si timpul au realitate empirica tocmai pentru ca poseda idealitate transcendentala. Idealismul transcendental ingaduie justificarea simtului comun. Imaginea obisnuita despre lume ramane la Kant neschimbata; exista in afara omului o lume materiala, fizica, iar aceasta lume este pentru orice om asa cum o percepe, asa cum e data in experienta. Prin urmare lumea corpurilor nu e reala din punct de vedere metafizic, ci are idealitate, dar si aceasta este specifica, anume transcendentala. In perspectiva metodei transcendentale, reiese ca spatiul si timpul sunt forme intuitive apriori, care conditioneaza lucrurile in mod necesar si universal, nu din punct de vedere psihologic sau antropologic.

Kant distinge intre logica generala si logica transcendentala: prima cerceteaza formele gandirii exclusiv din punct de vedere logic, a doua din punct de vedere epistemologic, adica al valorii lor obiective.

In logica transcendentala Kant urmeaza diviziunea logicii generale in analitica si dialectica si distinge:

Analitica transcendentala cuprinde doua momente, deductia metafizica si deductia transcendentala. Prima, deductia metafizica, infatiseaza conceptele apriori sau categoriile intelectului, prin care se demonstreaza cum sunt posibile stiintele naturii, iar a doua, deductia transcendentala, stabileste principiile rezultate din aplicarea catego­riilor la intuitii prin intermediul schemelor imaginatiei, care conditioneaza constituirea obiectului sau naturii. Cunostinta sensibila, oferita prin formele apriorice ale sensibilitatii, este un simplu fenomen subiectiv, nu este inca un obiect, un lucru perma­nent, o natura, o lume reala. Cum ajungem sa cunoastem o lume alcatuita din obiecte permanente, care se afla in raporturi de actiune reciproca si cauzala? Cu ajutorul categoriilor apriorice ale intelectului va raspunde Kant. Intelectul gandeste prin interme­diul notiunilor intregul continut al experientei sensibile. Totusi, printre notiunile intelectului trebuie identificate asemenea notiuni care, independent de continutul lor, sunt conditii formale, apriori ale posibilitatii de a gandi orice obiect. Pentru a gandi un obiect oarecare prezent in experienta, este necesar ca intelectul sa posede capacitatea, data independent de experienta, de a include obiectul gandit in notiuni cum sunt, de pilda, notiunea realitatii, a apartenentei, a posibilitatii, necesitatii etc. Notiunile apriorice ale intelectului, care conditioneaza o asemenea includere, sunt denumite de Kant categorii.

Kant cauta izvorul din care ar putea fi dedus sistemul complet al categoriilor in logica formala cu impartirea judecatilor din punctul de vedere al formei lor in judecati cantitative (generale, particulare, singulare), calitative (afirmative, negative, infinite), relative (categorice, ipotetice, disjunctive) si modale (asertorice, problematice, apodictice). Kant argumenteaza aceasta cale de determinare a categoriilor in felul urmator: intelectul poate fi reprezentat in general ca o facultate de a judeca, mai precis ca o facultate de a gandi. Gandirea este cunoastere prin concepte, adica judecare, caci a judeca inseamna a aduce diversitatea reprezentarilor la unitate, adica a formula concepte. Functiile intelectului pot fi aflate toate, daca putem expune in mod complet functiunile unitatii in judecati.

Fiecare din formele de judecati enumerate este posibila numai pentru ca are la baza sa o ratiune speciala de sinteza, pur formala si apriorica care imbina datele perceptiei senzoriale cu activitatea formelor intelectului. O asemenea notiune este categoria. Celor douasprezece forme de judecati, ce pot fi determinate, le corespund douasprezece categorii aflate la baza lor. Aceste categorii sunt:

de cantitate (unitate, multiplicitate, totalitate);

de calitate (realitate, negatie, limitatie);

de relatie (substanta si accident, cauzalitate si dependenta, reciprocitate);

de modalitate (posibilitate si imposibilitate, existenta si inexistenta, necesitate si intamplare).

De pilda, cand intelectul determina perceptia A, ca ceva constant, deoarece are un substrat permanent, perceptia este gandita ca obiect; prin aceasta determinare perceptia A este unita cu notiunea de substanta, adica de substrat permanent. Cand intelectul determina perceptiile A si B ca fiind doua lucruri ce se afla in legatura cauzala el uneste cele doua perceptii cu ajutorul categoriei de cauzalitate: A este cauza lui B.

Unul din cele mai interesante si dificile capitole ale Criticii ratiunii pure este deductia transcendentala a categoriilor, consacrata clarificarii modului in care conditiile subiective ale gandirii dobandesc o semnificatie obiectiva. Problema valorii obiective a categoriilor consta in a ne lamuri asupra faptului ca perceptiile sensibile se supun cu necesitate categoriilor.

Importanta obiectiva a cunoasterii depinde de subiect, mai precis de intelect, care reduce varietatea reprezentarilor sensibile concrete la unitate cu ajutorul categoriilor.

Toate sintezele pe care le efectueaza gandirea, precum si toate categoriile ca forme originare si supreme de unificare ale intelectului presupun unitatea constiintei de sine. Nici o intuitie nu poate fi raportata la alta, nici o notiune nu poate fi raportata la o intuitie sau la alta notiune numai daca subiectul ganditor este unitar. Unitatea constiintei de sine, acel eu gandesc (Ich denke), care insoteste toate reprezentarile constituie supozitia oricarui act de cunoastere si de gandire. Kant numeste aceasta unitate a constiintei de sine, unitatea transcendentala a constiintei de sine sau unitatea sintetica a aperceptiei. Aperceptia este activitatea prin care ceva este situat in constiinta. Unitatea transcendentala a aperceptiei este conditia suprema a obiectivitatii cunostintelor, adica a caracterului necesar si universal al acestora. Unitatea transcendentala a aperceptiei este caracteristica nu constiintei empirice a unui anumit individ, ci organizarii formale a constiintei, in intregime apriorica, independenta de orice continut empiric. Aceasta constiinta pur formala nu dovedeste numai identitatea eului cunoscator, ci este totodata constiinta unitatii necesare a generalizarii tuturor fenomenelor infaptuita de intelect cu ajutorul categoriilor.

Legile generale ale naturii sunt creatii ale constiintei in general (überhaupt bewustsein); ele au un caracter apriori si ca atare sunt conditii ale posibilitatii experientei insesi. Caracterul lor aprioric face posibila stiinta pura a naturii sau fizica pura. Fizica pura in sensul pe care-l da Kant acestei expresii se deosebeste, insa, de fizica newtoniana ale carei legi descriu nu o natura in general, ci o natura determinata, lumea in care traim, lume ce nu poate fi cunoscuta decat prin mijlocirea experientei, si nu apriori Din conceptia kantiana privitoare la relatia dintre forma si materia cunoasterii rezulta ca fizica newtoniana este posibila, pe de o parte, pe temeiul principiilor fizicii pure (forma oricarei experiente posibile), pe de alta parte, pe temeiul datelor senzoriale (materia experientei)"[9].

Daca intelectul se refera la intuitii, pe care le raporteaza unele ca altele si le leaga, iar notiunile lui sunt unitati sintetice ale diversului sensibil, ratiunea nu se refera nemijlocit la ceea ce este dat intuitiv, la fenomene, ci la judecatile intelectului, la rationamentele lui. Asa cum intelectul este facultatea judecatilor din care au fost deduse categoriile care fac posibila experienta, ratiunea este facultatea rationamentelor mijlocite, conchizand insa nu deductiv silogistic de la premise la concluzii, ci invers, de la cunostinte din ce in ce mai generale pana la cele supreme. Si asa cum intelectul contine anumite concepte originare pure, categoriile, care fac posibila experienta tot astfel si ratiunea contine anumite forme originare pure, ideile, al caror obiect insa nu poate fi dat in nici o experienta si care in loc sa produca cunostinte, dau nastere la iluzii, pentru ca lumea in ea insasi, independenta de subiect, nu poate fi cunoscuta.

In activitatea lui cognitiva, intelectul nu se opreste niciodata si nicicand; el trece mereu de la conditionat la conditii si nu-si gaseste liniste decat recurgand la neconditionat, absolut, etern, care nu mai sunt obiecte de cunoastere si nu mai apartin domeniului sau, ci Idei ce intra in obligatia ratiunii sa le cerceteze. Rolul lor este similar intuitiilor apriori (spatiului si timpului) si categoriilor, dupa cum primele servesc la coordonarea impresiilor sensibile, iar secundele la ordonarea intuitiilor, Ideile au rolul de a coordona cantitatea infinita a judecatilor si a o reduce la un sistem. spre deosebire de categorii care indeplinesc in cadrul cunoasterii un rol constitutiv; ideile indeplinesc unul regulativ. Pentru a intelege obiectul dialecticii transcendentale se cuvine sa avem in vedere faptul ca termenul ratiune are la Kant trei intelesuri:

in intelesul cel mai restrans, ea este facultatea principiilor;

in intelesul restrans, ea este facultatea de cunoastere superioara, care cuprinde intelectul, facultatea de judecare si facultatea principiilor,

iar in intelesul cel mai cuprinzator, ratiunea (Vernuft) desemneaza intreaga facultate de cunoastere apriori, cuprinzand si sensibilitatea.

In dialectica transcendentala, ratiunea este examinata in primul inteles ca facultate specifica de cunoastere, distincta de intelect si de facultatea de judecare.

Teoria ratiunii care opereaza cu idei, concepte ale ratiunii pure carora nu le corespund nici un obiect sensibil, reprezinta obiectul dialecticii transcendentale. Ideile corespund dialecticii logice ale ratiunii si ca atare au o necesitate subiectiva de necontestat.

Modalitatea de determinare a ideilor, intrucat ratiunea este facultatea rationamentelor mijlocite, este intreprinsa de Kant in temeiul cercetarii celor trei functii ale deductiilor ratiunii, care sunt categorice, ipotetice si disjunctive.

Rationamentul categoric, care raporteaza un predicat la un subiect, conduce la unitatea subiectului ganditor, la neconditionatul subiectiv, care e ideea de suflet. Universul obiectiv se imparte in doua: obiectul ca fenomen si obiectul ca totalitate a lucrurilor. Rationamentul ipotetic, care cuprinde elemente ce se determina unul pe altul, duce la unitatea seriei de conditii pentru fenomene, la ideea de univers ca intreg. In sfarsit, rationamentul disjunctiv, in care coexista elemente diverse, duce la unitatea tuturor obiectelor de gandire, la neconditionatul universal care e ideea de Dumnezeu, la fundamentul tuturor existentelor. Prin urmare, ratiunea pura opereaza cu ideile de suflet (subiect absolut), ideea de univers (totalitatea absoluta a conditiilor tuturor fenome­nelor), ideea de Dumnezeu (unitatea absoluta a tuturor conditiilor). Acestor trei idei le corespund trei discipline rationale: psihologia rationala, cosmologia rationala si teologia rationala.

Kant analizeaza critic cele trei discipline rationale, dovedind ca ele se intemeiaza pe credinta eronata ca ideilor le-ar corespunde obiecte reale, ceea ce genereaza rationamente gresite. Preocuparea esentiala a dialecticii transcendentale consta in rezolvarea sau inlaturarea acestor false rationamente.

Psihologia rationala emite pretentia patrunderii naturii absolute a sufletului. Din judecata 'eu cuget' crede ca poate deduce intreaga stiinta a fiintei cugetatoare. Din faptul gandirii incearca deducerea naturii substantiale a eului. Kant dezvaluie ca

'in procedeul psihologiei rationale domina un paralogism, care este reprezentat prin urmatorul silogism rational:

Ceea ce nu poate fi gandit altfel decat ca subiect, nici nu exista altfel decat ca subiect si este deci substanta. Dar o fiinta ganditoare, considerata numai ca atare, nu poate fi gandita altfel decat ca subiect.

Deci, ea nici nu exista decat ca atare, adica in calitate de substanta'[10].

Eroarea acestui rationament consta in aceea ca in premisa majora e vorba de subiectul in general, de ceea ce poate fi dat ca subiect nu numai pentru mine, ci si pentru orice spirit; in premisa minora este vorba de aceeasi fiinta 'in masura in care ea se considera pe sine ca subiect, numai in raport cu gandirea si cu unitatea constiintei, dar nu in acelasi timp si in raport cu intuitia, prin care ea este data gandirii ca obiect. Deci concluzia este dedusa per sophisma figurae dictionis, prin urmare printr-un rationament inselator'[11].

Cu ocazia cercetarii cosmologiei rationale, Kant dezvolta teoria antinomiilor. Cautand sa determine conditiile obiective ale fenomenelor, urmarind din cauza in cauza lantul lor cauzal, vazand ca acest lant este nesfarsit si ca ea insasi este condamnata la o functie nesfarsita, ratiunea se vede indreptatita in elanul ei teoretic sa depaseasca lantul cauzalitatii empirice, sa admita o cauza ultima sau suprema, de la care va incepe lantul cauzal, Neconditionatul care nu este dat in experienta si care depaseste rolul cognitiv al intelectului. In momentul in care ratiunea vrea sa depaseasca domeniul experientei vine in contradictie cu ea insasi, generand antinomii. Antinomiile sunt propozitii contradic­torii cu egala putere demonstrativa. Corespunzator celor patru clase de categorii ale cantitatii, calitatii, relatiei si modalitatii, Kant surprinde patru antinomii.

Cele patru antinomii, fiecare fiind formata dintr-o teza si antiteza, sunt urmatoarele:

Rezolvarea antinomiilor este realizata de Kant in temeiul distinctiei intre fenomen, lumea asa cum exista din punctul de vedere al subiectului cunoscator, si noumen, lumea lucrului in sine, lumea asa cum exista prin ea insasi. In acord cu aceasta rezolvare, lumea nu este nici finita, nici infinita, ea este fenomenala, depinzand prin forma ei de subiectul cunoscator. In lumina acestor clarificari, Kant considera tezele si antitezele primelor doua antinomii false. Privitor la ultimele doua antinomii, el arata ca tezele sunt valabile pentru lumea inteligibila, aceea a lucrului in sine, iar antitezele pentru lumea sensibila, fenomenala.

Argumentele rationale pentru dovedirea existentei lui Dumnezeu se reduc la trei: argumentul ontologic, argumentul cosmologic si argumentul fizico-teleologic. Argumentul ontologic deduce existenta Fiintei perfecte, a lui Dumnezeu, din ideea de perfectiune. Existenta insa, sustine Kant, nu decurge din perfectiune, nu o putem deduce analitic. Este necesara sinteza care adauga nota existentei. Pentru a realiza sinteza ne lipseste insa intuitia, pe baza careia am determina daca Ideea de Dumnezeu este reala. Din punctul de vedere al atributelor, explica el, nu exista nici o diferenta intre 100 de taleri reali si 100 de taleri imaginari. Numai sinteza experientei poate determina daca cei 100 de taleri sunt in buzunar sau in gandire. Kant respinge si celelalte doua argumente, aratand ca in argumentul cosmologic cauzalitatea este extinsa la transcendent, iar in argumentul fizico-teleologic, conform caruia finalitatea in lume ar fi semnul existentei unei intelepciuni supreme, este prezent, intr-o forma deghizata, argumentul ontologic. Prin critica acestor argumente clasice, Kant stabileste imposibilitatea unei probe speculative a existentei lui Dumnezeu, dar nu dovedeste prin aceasta inexistenta sa. Concluzia justa ce se poate deduce din modul de punere si solutionare a problemei de catre Kant este ca existenta Fiintei supreme depaseste capacitatile de patrundere ale ratiunii.

Aceste doua concluzii ale criticii problematicii teologiei rationale demonstrea­za ca, pentru ratiunea teoretica, tema existentei lui Dumnezeu este si va ramane intotdeauna o problema deschisa.

Concluzia Criticii ratiunii pure este ca existenta lui Dumnezeu, a sufletului nemuritor si a vointei libere nu pot fi nici dovedite si nici infirmate pe cale teoretica.

Kant transpune problemele pentru existenta lumii in sine si a celor trei idei prin care ea se exprima in planul moral, pentru ca fara acceptarea lor conditia morala a omului este inexplicabila. Calea moralei este pentru Kant temeiul impacarii stiintei cu religia, pentru ca ea face posibila trecerea de la fenomen la noumen.

Exista o stransa legatura intre problematica ratiunii teoretice si problematica ratiunii practice. Daca Critica ratiunii practice pregateste terenul pentru elaborarea filosofiei morale, aceasta la randul ei are rolul de a oferi o solutie pentru problema librtatii, si cu deosebire a metafizicii, tema care la frecventat permanent pe Kant si care s-a aflat in centrul creatiei sale. Kant aprecia ca morala este dominata de o lege suprema - datoria, luata drept criteriu de apreciere a faptelor umane. Pentru om care nu este doar ratiune pura, ci are si inclinatii, sentimente, vointa, legea morala ia forma unei porunci, unui imperativ categoric. Imperativul categoric este scop in sine, este principiul formal practic al ratiunii. Formularea lui este: lucreaza astfel incat maxima vointei tale sa poata oricand sluji in acelasi timp si de principiu al unei legi universale. Posibilitatea implinirii legii morale presupune insa autonomia vointei, libertate. Pentru Kant autonomia vointei este unicul principiu al tuturor legilor morale si al datoriilor corespunzatoare lor. Legea morala nu exprima decat autonomia ratiunii pure practice, adica libertatea si aceasta este insasi conditia formala a tuturor maximelor, singura dupa care ele pot concorda cu legea practica suprema. Omul este liber deci pentru ca are in sine legea morala, are constiinta libertatii sale.

Morala, practica face posibila trecere de la lumea fenomenela, fizica la lumea noumenala. Dintre toate facultatile omenesti practicul se ridica peste sfera sensibilului, dobandind astfel cunostinte despre ordinea suprasensibila. In cunoastere subiectul porneste de la imanent si sfarsesete in transcendent, a carui existenta nu poate fi dovedita, pe cand in activitatea practica se pleaca de la transcendent, ca obiect al credintei si fundament conferind intemeiere activitatii omenesti.

In Critica facultatii de judecare, Kant incearca sa inlature ruptura pe care o crease intre ratiunea teoretica si ratiunea practica. El distinge trei facultati fundamentale ale omului: de cunoastere, optativa si sentimentul de placere si neplacere. De primele doua s-a ocupat filosofia teoretica si practica, a treia este specifica facultatii de judecare, care se caracterizeaza prin puterea de judecata reflexiva. Puterea de judecata reflexiva este un mod de a privi obiectele insotit de sentimentul de placere sau de neplacere.

Rezultatul ratiunii teoretice si a celei practice este ca lumea fenomenala (a naturii, a experientei) si lumea inteligibila (a libertatii, a scopurilor) sunt absolut diferite si complet straine una de alta. In fata acestei situatii Kant se intreaba daca aceste opozitii sunt absolute si ireconciliabile. Pornind de la faptul ca omul este atat fiinta naturala cat si fiinta spirituala, deci atat fenoemn, cat si lucru in sine, filosoful german considera ca putem identifica in om un element de unitate a celor doua lumi. Desi omul traieste si actioneaza in natura el trebuie si poate sa sesizeze legea libertatii si scopul stabilit de legea ideala cu ajutorul mijloacelor dezvoltarii umane in lumea experientei.

Principiul cautat al unitatii este finalitatea, a carei constatare este intotdeauna insotita de sentimentul de placere. De ce finalitatea este principiul unitatii ratiunii teoretice cu ratiunea practica? Kant porneste de la ideea ca desi existenta cauzalitatii libere in natura nu poate fi demonstrata, totusi nu exista nici o contradictie in propozitia ca suprasensibilul poate determina actiunile subiectului. Intrucat omul este obligat sa infaptuiasca actiunile sale libere in lumea naturii si pe deasupra in deplina concordanta cu legile si conditiile formale ale cauzalitatii naturale, trebuie sa existe, considera Kant, posibilitatea unei concordante intre legile fizice ale cauzalitatii si baza lor suprasensibila in legile formale ale ratiunii. Intrucat actiunea, conform conceptului libertatii este o actiune indreptata spre un anumit scop, problema legaturii posibile intre cele doua lumi ia forma problemei finalitatii. Finalitatea poate fi reprezentata in doua feluri: printr-o judecata estetica despre frumosul in arta si printr-o judecata teleologica despre perfectiunea naturii. Finalitatea nu e in lucruri ci in acordul lor cu modul nostru de a ni le reprezenta, existand insa o deosebire intre finalitatea estetica sau artistica si cea a naturii: finalitatea estetica este subiectiva fiindca ea nu are in vedere decat acordul dintre forma obiectelor si facultatile subiectului in jocul liber al acestora, in timp ce finalitatea naturala este reala si logica fiindca ea se refera la acordul dintre materia concreta a lucrurilor si unitatea ratiunii, ca si cum s-ar realiza in lucruri, scopuri sau idei.

Dupa observatia mai multor analisti, printre care si a lui Mircea Florian, finalul Criticii facultatii de judercare trimite la viziunea platoniciana asupra lumii, in masura in care lumea ni se infatiseaza ca manifestarea sensibila a Binelui, a Libertatii, care e principiul inteligibil al tuturor lucrurilor. "Numai prin libertate ratiunea, care este si ea spontaneitate, depasesete sensibilul si cunoaste practic (moral) si contemplativ (estetic) fundamentul inteligibil. O cunoastere teoretica ar subordona omul Divinitatii si astfel ar suprima, odata cu autonomia, morala. () Inteligibilul e un mister fata de intelect, tocmai pentru a respecta libertatea omului; ele traite in sfintenie, in puritatea constiintei, in actul liber. Libertatea este esenta lumii. Metafizica sau este fundata etic sau nu e posibila"[13].

Momentul Kant este epocal in istoria filosofiei. El nu consta numai in ceea ce insusi Kant numea 'revolutia copernicana', adica mutarea centrului de greutate al reflectiei de la obiecte la subiectul cunoscator. Filosofia kantiana realizeaza o schimbare profunda, care afecteaza chiar statutul filosofiei: filosofia inceteaza a mai fi o speculatie vana despre transcendent si devine critica, adica o cercetare a transcendentalului. In acest fel, Kant afirma metafizicul, dar neaga metafizica. Critica este conceputa de Kant doar ca o metoda care, in cele din urma, nu-si propune sa anihileze demersul metafizic, ci sa-i confere o alta infatisare. Aceasta mutatie transforma in adancime experienta gandirii filosofice, pregatind noile curente din cultura contemporana, ce poarta marca indelebila a kantianismului.

Gandirea lui Kant reprezinta un model de raspuns filosofic constructiv la problemele ce confrunta la un moment dat omenirea, prin valorificarea maiastra a virtutilor cercetarii libere si a increderii in posibilitatea identificarii unor solutii. In fata problemelor complexe a culturii moderne Kant nu a pasit in directia nihilismului, ci in aceea a reconstructiei teoretice, reintegrarii si resemnificarii valorilor trecutului.