Nae
Ionescu in curgerea vremii
Nu stiu exact ce anume din faptura lui Nae Ionescu facea
sa fie un profesor iubit. Caci trebuie sa spun ca
in anii studentiei mele relatia dintre noi si profesori era mai degraba
protocolara, si departe de o reciprocitate afectiva. Poate
sa para o apreciere singulara ca in Facultatea de
Litere si Filosofie pe care am frecventat-o, studentii aveau o pretuire
intelectuala pentru profesori, dar numai in rare cazuri dublata
de cel mult o vaga simpatie. Sentimentele noastre
faceau insa o exceptie fata de Nae Ionescu. Explicatia prezinta pentru mine o
complexitate pe care, daca as incerca s-o cuprind acum, m-ar obliga
sa las de-o parte ceva din portretul omului pe care incerc sa-l
conturez in valmasagul lumii de azi. Totusi, ar
insemna sa-i simplific prea mult fizionomia daca nu as pomeni
macar in treacat motivatiile acestei simpatii.
Inceputul deceniului patru
inregistreaza o scadere brusca a
autoritatii de stat in mediul studentesc. Era un
fel de non-conformism, ca sa nu vad in el ceva mai grav, care
mergea pana la ostilitate. La inceput avea cauze aproape strict
didactice si sociale, dar ele au antrenat in chip fatal si
invatamantul, mai ales esalonul universitar, prin simplul fapt
ca nu putini profesori faceau si politica executivului, iar
Ministerul Instructiei Publice accepta fara rezistente notabile
ingerintele guvernamentale. Sa nu uitam ca in 1932 avusese
loc o indelungata greva studenteasca, cu demonstratii de
strada, si o interventie excesiva a aparatului represiv, iar in 1933
34 mii de studenti umplusera inchisorile. Mentionez faptul acesta, care,
indiferent de masura legitimitatii lui, a compromis pentru
indefinita vreme relatia dintre studentime si organizatia de stat. Ar fi
sa omitem poate cea mai importanta cauza a simpatiei
studentimii fata de conferentiarul de logica si
metafizica, daca n-am trece la activul acestuia ca si el
impartasise cu studentii hrubele de la Jilava in 1934.
Dar daca Nae Ionescu
facea o nota total distincta in ansamblul profesoral prin
orientarea lui politica, mai purta in el anume particularitati
care ii alimentau inepuizabil individualitatea. Desi se imbraca bine,
dar isi purta cu atata dezinvoltura costumul, si indeosebi cu
sentimentul ca vestimentatia lui era o indatorire omagiala
fata de auditor, incat elevii vedeau in tinuta lui o atentie fata
de ei, iar nu o slabiciune mondena a Profesorului, cu toate
ca aceasta interpretare o dadeau oameni tineri, modest
imbracati. De altminteri,
prelegerile lui erau frecvent presarate cu discrete ironii pe seama
formelor de autoritate conventionala acceptate din prejudecati
sterile, sau dintr-un respect formal fata de persoane suspuse, ori rupte
din ordinea curenta a lucrurilor. Indiferent de domeniu, dar cu
precadere in materie de filosofi si filosofie, nutrea reti-cente
statornice fata de cateva nume si conceptii in anii treizeci si ceva:
Descartes (alaturi de un respect din principiu), Spinoza, Hegel,
Revolutia Franceza, pozitivism, la care adauga pretentiile de
infailibilitate ale stiintei in domeniul imponderabilului si fata de tot
ceea ce tinea de o intelegere rigida si livresca a lumii.
Zeflemeaua lui, totusi academica, il facea sa evite iesiri
intempestive si sa considere deplasat un proces
pu-blic si vehement al modernismului de stanga. Afisa fata de
autoritatile sacrosancte un aer subversiv pe
placul studentilor, tentandu-i sa cultive in sinea lor o
inexceptabila complicitate cu Profesorul.
Pe langa aceasta
solidaritate intretinuta de suspiciunea si chiar de refuzul studentimii
fata de cliseele discursului universitar, Nae Ionescu isi castiga elevii
printr-un fel original de omenos care nu iesea dintr-o cumpanita
amicalitate. Ca sa ma fac mai bine inteles, trebuie sa
spun ca desi studentul era intimidat de singularitatea
intrebarilor care i se puneau la examen, totusi felul in care Profesorul
ii deschidea unele porti de intelegere si-l ajuta pe nesimtite sa
ajunga la o solutie, lasa fiecarui interogat sentimentul
unei reusite personale. Trecea examenul mai sigur de sine,
eliberat de o timiditate care il inhibase pana atunci in intregimea
personalitatii lui, nu numai ca student. Degajat de
povara unui examen care se anuntase plin de surprize, acum se emancipa si de o
servitute, in primul rand personala. Aproape orice
examen cu Nae Ionescu avea ceva vrednic de relatat. Unele
chiar au ramas ca anecdote si au intrat in folclorul Facultatii.
Sa se mai stie ca nu i se nota nimanui
esecul, ci era pasuit pana la sesiunea viitoare, cand, chiar
daca nu dadea satisfactie, era elegant ajutat sa obtina
o nota de trecere. Nu era o ingaduinta din ratiuni
de popularitate sau din cine stie ce alte considerente
intamplatoare. As indrazni sa spun ca din tot ceea ce avea mai crestinesc in el, razbatea o
neasteptata omenie.
S-a vorbit mult de un asa-zis demonism al privirii lui. Era
intr-adevar ferma, precisa, patrunzatoare,
cu sclipiri dintr-o lume anevoie de ghicit, pe care poate el insusi nu si-o
cunostea. Dar daca puteai s-o infrunti, iti
devenea dintr-odata familiara. Simteai ca te priveste un om, care te cunoscuse candva, in trecere, iar
acum avea bucuria secreta sa te recunoasca. Te ispitea
sa crezi ca era privirea unui om bucuros
ca a gasit un prieten. Asa-zisul lui demonism crestea dintr-o
incandescenta umanitate, dar, poate, si dintr-o teama de singuratatea
lui.
In gazetaria care se
facea atunci, si nu as spune ca nu se face si azi, suportul
teoretic era subordonat factologiei. Ridicarea de la
evenimentul brut la semnificatia lui si apoi subsumarea acestuia unei
explicatii de ansamblu constituia o exceptie. Articolele
lui Nae Ionescu faceau insa o regula din aceasta
exceptie. Iar cand nu ii enunta principiul
caruia se subordona, ori ii prezida demonstratia, simteai ca
textul era dublat de o armatura secreta capabila
sa-l sprijine dincolo de argumentele aduse pana atunci. Infrastructura aceasta logica tinea de maniera lui de a
proceda si de o predispo-zitie innascuta. Constituie
totusi o taina cum un spirit preeminent logic
recunostea ca adevarurile fundamentale si marile directii in
implinirile spiritului nu sunt fructul operatiilor logice. Logician prin vocatie si dialectician din exercitiu, Nae Ionescu
recunostea virtuti providentiale intuitiei. Dar, si
mai curios, omul acesta, care avea o inalta constiinta pentru
exactitatea faptelor si cultiva cu severitate precizia in formularile
lui, calitati specifice travaliului stiintific, reducea eficienta
operatiilor rationale la domeniul practic. Si trata cu
o usoara neincredere si ironie pretentia stiintei de a fundamenta
filosofia.
Epoca profesoratului
sau a coincis cu o recrudescenta in straturile vii ale
societatii noastre a unei religiozitati care incepea sa
dobandeasca si unele forme de misticism. Universitatea
staruia sa pastreze cu greu prestigiul pozitivist
dinaintea primului razboi mondial, in defavoarea problematicii
religioase. O problematica alimentata insa mai
putin in mediile inalte bisericesti si intretinuta nu numai de
reprezentantii ei oficiali. Se contura o preocupare cu un
puternic fior religios, ceva mai mult in randul mirenilor decat in corpul
consacrat al clericalitatii.
Pe de
alta parte, aceasta eflorescenta a freamatului
religios se izbea de un scientism oficial, convins
ca misiunea lui era de a reduce credinta si credinciosii la o
turma care trebuia sa-si inchipuie ca-l poarta pe
Dumnezeu inauntrul ei, numai pentru simplul fapt ca era rostit in
predicile preotilor. Nae Ionescu a luptat deopotriva pentru contestarea
mentalitatii initiate de Biserica politicianizata, cat si pentru
a elimina din domeniul speculatiei filosofice susceptibilitatile
stiintei de a decreta reguli si de a impune instrumente de cunoastere. Deoarece
studentii cuceriti de filosofie isi restrangeau informatia la domeniul ei,
socotind ca a se pregati si ca oameni de stiinte exacte era plictisitor,
se lasau clatinati de atacurile stiintei vulgarizate impotriva
cugetarii filosofice. Or, Nae Ionescu, care se misca cu
familiaritate in campul stiintelor exacte, si avea, pe deasupra, un doctorat in
matematici superioare, era tocmai omul de care aspirantii la o filosofie
autonoma, scutita de atacurile pozitivismului ingust, aveau o
imensa nevoie. Nae Ionescu era pavaza si arma
lor de atac. Argumentele lui ii scutea sa dea o lupta de
care se indoiau ca ar fi castigat-o singuri, dar erau perfect convinsi
ca o castigau aliati cu Profesorul lor.
Ca orice ins care in
societatea noastra s-a bucurat de numeroase si profunde simpatii si a
fost ridicat pe umerii opiniei publice, chiar daca aceasta nu era
competenta sa-i aprecieze capacitatea de ganditor si initiat in
telurile tainice pe care un empirism vulgar le nutrea printre noi, - a trebuit
fatalmente sa aiba si dusmani ireductibili. De aceea, as spune
ca, poate, nici unei mari personalitati
din elita noastra culturala nu i s-au atribuit intentii mai reprobabile
ca Profesorului nostru de logica si metafizica. Nu
putini oameni marunti ca intelect si constiinta au colportat
informatia ca Nae Ionescu n-avea nici o specialitate anume, nici chiar
in filosofie si stiinta, ca era un caracter tulbure si versatil,
emancipat de orice fel de scrupule, manat numai de ambitia parvenirii la cele
mai inalte pozitii, ba, culmea stupiditatii, chiar la demnitatea de
Patriarh. Conflictul lui cu o fata bisericeasca
a mers pana acolo incat aceasta a comandat o fresca in interiorul
celei mai importante asezari de inchinaciune din tara, in
care diavolul trebuia sa semene cu Nae Ionescu. Ca sa nu
mai vorbesc de frivolitatea si dispozitia launtrica de a
tranzactiona cu orice convingeri care i se atribuiau numai pentru a-i sluji
ascensiunii spre culmi de orgoliu morbid, dar ascuns cu abilitate.
Nu pot ocoli ca a avut si convingeri politice, iar in anumiti oameni publici
a crezut neconditionat. A crezut chiar si in mari
personalitati culturale, carora le-a conferit o functie
apostolica. Este destul de cunoscuta campania pe care a dus-o
pentru promovarea politicii taraniste, pentru aducerea lui Carol
al II-lea pe tronul tarii, ca si pentru consacrarea lui Nicolae Iorga
drept cea mai autentica expresie a etosului si a ge-niului cultural
romanesc (de altfel, articolele publicate in acest numar al
Permanentelor - in pagina alaturata - vor sa ilustreze
unele inclinatii care l-au muncit pe Nae Ionescu pentru a face din aceste
personaje forte providentiale pentru asezarea roma-neasca pe temelii de
nezdruncinat). In pofida acuzatiilor pe care vederile lui politice i le-au
atras, nimeni n-ar putea sa demonstreze ca directiile politice pe
care le-a sustinut vizau in realitate avantaje personale. Cu cata
durere trebuie sa fi inregistrat omul acesta care sustinea o
cauza daruindu-i-se total, cand orientarea politica si
personali-tatile pentru care a pledat, nu numai ca l-au
dezamagit amarnic, dar au fost adevarate blesteme si calamitati
pentru neamul romanesc si destinul lui.
Omul si
opera Profesorului incap, de buna seama, numai intr-o lucrare
vasta. Spre cinstea persoanei care a
inceput sa o intreprinda in ultima vreme, faptura lui Nae
Ionescu isi va intinde umbra pe cateva mii de pagini scrise economicos. Nu pot
incheia insa aceasta sumara aducere-aminte
fara a spune cateva cuvinte despre un
aspect al framantarilor lui care au trezit la vremea lor - ca si
acum - dezbateri aprinse. Aspectul lui exterior de ins
cu slabiciuni vestimentare si temele pe care le aborda legate de
problema mantuirii au dat nastere prin contrastul lor unei tainice biografii
interioare nu totdeauna conforme cu modelul. Chiar
cei care au pledat pentru fizionomia launtrica a unui Nae Ionescu
in totala contradictie cu aspectul exterior si indeletnicirile lui, au
mers poate putin cam departe, sustinand ca Nae Ionescu cauta cu
staruinta extrema o efectiva comuniune cu Dumnezeu.
In primul rand, o umilinta funciara a
omului acestuia ii interzicea sa creada ca i-ar sta in
putere o comuniune cu Dumnezeu chiar numai in forme secundare. Nu cred
ca l-a pascut vreodata nazuinta de a fi un mare mistic si ca structura lui generala
i-ar fi deschis cai largi de apropiere catre Fiinta
Suprema. Crestinatatea lui nu nazuia sa fie
exemplara si nici sa-i ofere multumirea celui impacat
deplin si vesnic cu Dumnezeu si lumea. Ceea ce
in mod sigur il muncea era integrarea lui deplina in comunitatea mare a
credinciosilor inflexibili, umili si anonimi. Nu-si propunea o culminatie
exemplara in crestinatatea lui, sa traiasca
cu sentimentul ca a devenit obiectul de atentie al pretuirii divine si
ca poate fi un stalp de biserica si un
indrumator infailibil al turmei de credinciosi. Desi,
in paranteza fie spus, Nae Ionescu a facut mari
servicii acestei turme. Cred ca clipele lui de profunda
impacare cu sine si de asezare in randuiala lasata de
Dumnezeu erau acelea in care nu se simtea mai bun decat oricare altul dintre
credinciosi, si nici mai multumit de sine. Putine spirite s-au luptat cu fibra lor
umana, ca acest ins susceptibil sa
apara prietenilor ca si dusmanilor lui in nenumarate ipostaze
doar aproximativ reale. Dar aceea care se impune peste toate si prinde
consistenta din ce in ce mai mult cu trecerea timpului, insusire pe care
i-o preamarim si noi, cei ce l-am cunoscut si i-am supravietuit, este
aceea de cruciat de azi si de totdeauna al omenirii crestine.
