Tugulea, fiul unchiasului si al matusei - Petre Ispirescu

Tugulea, fiul unchiasului si al matusei - Petre Ispirescu

A fost odata ca niciodata; ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de cand facea plopsorul pere si rachita micsunele; de cand se bateau ursii in coade; de cand se luau de gat lupii cu mieii de se sarutau, infratindu-se; de cand se potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de oca de fier si s-arunca in slava cerului de ne aducea povesti;

De cand se scria musca pe parete,
Mai mincinos cine nu crede.

A fost odata un mos si o baba. Ei erau saraci de n-aveau dupa ce bea apa. Cand malai aveau, n-aveau sare; cand aveau sare si malai, n-aveau leguma. Traiau si ei de azi pe maine. Ei aveau trei copii, trentarosi si nespalati, ca vai de ei. Cel mai mic se vedea a fi mai istet decat cei doi mai mari, dara era olog de amandoua picioarele. El se numea Tugulea.

Ei se invecinau cu Zmeoaica pamantului. Aceasta zmeoaica era asa de rea, incat nimeni din vecinii ei n-avea pace de dansa. Ea le calca mosiile si le facea fel de fel de neajunsuri.

La nasterea lui Tugulea, cand a venit ursitoarele, s-a intamplat sa fie p-acolo si Zmeoaica pamantului. Ea auzise cum il ursise si, de pizma, mai in urma, ii lua vinele si d-aia era el olog.

Din acesta pricina, si fiind si saraci, unchiasul cu matusa si copiii lor ajunsera de rasul tuturor megiasilor din sat. De bietul Tugulea insa radea si chiar fratii lui.

Dupa ce se mai marira copiii, Tugulea zise intr-o zi ma-sii, fata cu fratii sai:

- Mama, am auzit ca dumneata ai un frate bogat, care locuieste in alt sat. De ce nu te duci la dansul sa ceri o martoaga de iapa, pe care sa iesim si noi la vanat, ca mi s-a urat clocind acasa pe vatra?

- Ia nu mai trancani si tu de acolo, Tugulea ologu, ii zisera fratii razand, mai bine mama noastra sa se duca la unchiul sa ceara pentru noi doi cai, caci noi suntem vrednici a incaleca si descaleca.

Tugulea inghiti rusinea, pleca capul in jos si tacu.

Muma, tot muma. Se duse la frate-sau si ceru doi cai pentru fratii cei mari si o iapa pentru Tugulea.

Frate-sau ii dete bucuros, mai cu seama de mila pentru Tugulea, ca sa poata umbla si el.

Nu mai putura de bucurie fratii cand le aduse ma-sa caii.

Tugulea nu se putea mangaia pentru ca era olog si nu stia cum sa faca sa se inzdraveneasca.

Dupa cateva zile Tugulea zise ca ar dori sa mearga si el cu fratii lui la vanatoare.

Rasera fratii de el. Apoi daca se ruga si ma-sa de ei, il luara si pe dansul. Se gatira si plecara. In padure se mirau fratii cum face Tugulea de nimereste asa de bine vanatul pe care punea el ochii. Nici o sageata nu se ducea in vant degeaba. Toate intrau in carne.

Trei zile si trei nopti zabovira la vanatoare.

In a treia noapte, Tugulea visa un vis ce-i placu. Se facea ca el era intr-o gradina frumoasa, frumoasa ca un rai. El sedea acolo, intr-un colt, trist si mahnit ca nu putea umbla, sa se bucure si el de frumusetile acelei gradini. Pasarile cantau de se spargeau. Frunzele de pomi fasaiau de adierea vantului si florile raspandeau un miros de te imbata. Se uita cu jind la toate astea, caci nu putea sa se desfateze si el. Atunci ridicand ochii in sus, se ruga lui Dumnezeu sa-i ia viata mai bine, decat sa traiasca in asa ticalosie.

Pe cand se facea ca se roaga, deodata i se arata dinainte o zana asa de frumoasa si de blanda, cum nu mai vazuse el in viata lui asa fiinta. Si se facea ca-l intreaba, zicandu-i:

- De ce te cainesti baietele si te amarasti?

- Cum nu m-as caina si nu m-as amari, zana a frumusetelor, se facea ca zise el, iata sunt olog, si din aceasta pricina am ajuns de batjocura tutulor baietilor din sat.

- Lasa, dragul meu, nu mai plange, ca ei nu stiu ce fac, se facea ca mai zise zana. Tu ai sa te tamaduiesti si o sa ajungi imparat.

- Nu-mi trebuie mie imparatie. Eu as fi bun bucuros, numai sa pot umbla. Dara asta n-o sa se poata, caci, uite, parca n-am vine in picioare.

- Ba o sa se poata, se facea ca adaose zana cu vorba apasata. Tu ai avut vine; dara ti le-a luat Zmeoaica pamantului de cand erai mic. Tine chimirasul asta. Cand vei fi incins cu el, ce vei voi, te faci, daca t-ei da de trei ori peste cap. Sileste-te deti ia vinele de la zmeoaica.

Lua chimirasul; dara cand ridica ochii si voi s-o intrebe cine era ea, de are mila de dansul, ia pe zana de unde nu e! Parca intrase in pamant.

Iara el o data se destepta. Se pomeni cu chimirasul in mana.

Se incinse cu el, se dete de trei ori peste cap, gandind sa se faca o pasare, si indata se facu. Se dete iara de trei ori peste cap si se facu om la loc.

Cat p-aci sa se piarza de bucurie, dara se stapani. Incinse chimirul pe piele ca sa nu se vaza si se feri d-a spune fratilor ceva.

Pasamite, zana aceea era ursitoarea lui cea buna.

Dupa ce se facu ziua, se intoarsera cu fratii lui la bordeiul lor, si adusera multime de vanat.

Peste cateva zile plecara iara. Dand caii la pasune, fratii cei mari zisera lui Tugulea sa pazeasca el caii, caci dansii sunt obositi.

Cum se culcara si adormira.

Tugulea priponii caii, apoi, dandu-se de trei ori peste cap, se facu o albina si pleca inspre miazanoapte incotro sedea Zmeoaica pamantului.

Dupa ce ajunse acolo, zbarn! in sus, zbarn! in jos, intra in casa zmeoaicei si asculta ce vorbea cu zmeii, ginerii sai, si cu zmeoaicele, fetele sale.

Intre altele, auzi zicand zmeoaica batrana:

- Ia vedeti, fetelor, mai sade vinele alea ale lui Tugulea in cutia in care le-am asezat eu dupa soba?

- Mai sade, raspunse zmeoaica cea mica, azi le-am vazut, nu mai departe.

- Iaca, voi o sa va duceti la casele voastre, zise batrana cea zbarcita; sa stiti, sa va temeti de Tugulea asta, afurisitul; caci si mie mi-e frica de dansul, macar ca iam luat vinele.

Tot de la dansele mai auzi Tugulea ca peste cateva zile are sa se faca nunta zmeoaicei celei mici, si pentru veseliile de nunta trebuindu-le vanat, zgripsoroaica scofalcita imparti pe fiecare din gineri pe unde sa vaneze.

Ii fu destul pentru asta data ca auzise si atat.

Cand se intoarse la fratii sai, incepuse a intra alba in sat.

- Sculati, fratilor, le zise el, ca iata ne-a luat ziua de pe urma.

- De ce ne-ai lasat sa dormim atat de mult? ii zisera fratii, dojenindu-l.

El tacu din gura.

Se sculara ei si plecara dupa vanat, apoi se intoarsera acasa.

Tugulea acum se culca afara in toate noptile, si tot planuia cum sa faca sa-si ia vinele. El se ducea mereu pe la zmeoaica, fara sa stie cineva, si pandea vreme cu prilej cand sa-i vie bine sa-si ia vinele.

Intr-o seara se facu musca, intra pe cos in camara unde era cutia cu vinele, pe cand zmeoaica nu era acasa; aci daca intra se facu om, lua vinele din cutie si le puse la picioarele lui. Cum le puse, se lipi, parca fusese acolo de cand lumea. Se facu iara musca si pleca acasa.

A doua zi, noaptea, trebuia sa mearga zmeii la vanat pentru nunta.

Tugulea se duse mai intai in calea zmeului celui mai mare. Cand se apropie de el, calul zmeului incepu a sforai; dara zmeul ii zise:

- De! cal de paraleu, ca doara nu va fi adus cioara osciorul si vantul perisorul lui Tugulea pe aici, caci vinele lui sunt la soacra-mea dupa soba.

- De unde stii tu asa bine? ii zise Tugulea. Da-te jos sa ne vedem si sa ne luptam.

Zmeul, cum il vazu, ingheta sangele intr-insul. Se apucara la lupta in buzdugane, dara Tugulea cum aduse buzduganul sau si lovi pe zmeu, ii lua mirul, apoi ii taie capul, ii lua calul si armele si pleca inaintea zmeului celui mijlociu. Asemenea ii facu si lui. Apoi pleca inaintea zmeului celui mic.

Dupa ce se intalni cu zmeul cel mic, se lua la lupta si cu dansul. Se batura intai in buzdugane, buzduganele se sfaramara; se luptara cu sulitele, acestea se rupsera; se apucara apoi in sabii, a zmeului se franse. Dupa aceea se luara la lupta dreapta, se luptara ce se luptara si, infrangand pe zmeu, ii taie si lui capul. Ii lua si lui armele si calul si pleca acasa cu dansele.

Cand ajunse se crapa de ziua; lega caii si puse bine armele zmeilor.

Apoi scula pe frati sa mearga la vanat. Cand vazura fratii caii se minunara. il intrebara, dara el nu voi sa le spuie nimic, zicand ca nu stie.

Incalecara fratii pe caii zmeilor si pornira. Tugulea insa incaleca pe calul zmeului celui mic, caci era mai vanjos.

Zmeoaica, vazand ca intarzie ginerii, zise fiicelor sale:

- Asta nu e lucru curat. Ia vedeti vinele lui Tugulea sunt ele unde le-am pus eu?

- Ba nici ca cat, ii raspunsera fetele, dupa ce cautara.

- Barbatii vostri trebuie sa fie rapusi. Tugulea a facut pozna. Duceti-va in padure pe unde are a trece el si faceti precum v-am zis.

Tugulea, trecand cu fratii sai prin padure, vazu o vie cu struguri. El simti ca asta nu poate sa fie lucru curat. Cum de nu mai vazuse el asta vie in padure?

Frate-sau cel mai mare vru sa ia un strugure. Tugulea il opri. Apoi descaleca, scoase palosul si incepu a taia la vite. Deodata incepu a curge din vitele taiate niste sange negru ca pacura. Fratii se mirara de aceasta.

Apoi, incalecand ei, pornira. Mersera ce mersera si dete peste o livede cu pruni. Tugulea nu lasa pe fratele cel mijlociu sa ia prune, ci facu ca si la vie, si din prunii taiati curse iara sange.

Dupa ce mei merse, dete peste o fantana. El stia ca prin acea padure nu era nici o fantana. Nu lasa pe frati, sa bea apa. Ci luand sulita, intepa fundul fantanei de mai multe ori, si deodata incepu a galgai un sange mohorat si cu rea duhoare. Galgaia ca dintr-o vaca.

Acestea erau fetele zmeoaicei, care voiau sa otraveasca pe Tugulea, feciorul mosului si al matusei.

Mergand ei impreuna, Tugulea zise fratilor sai:

- Ia uitati-va, fratilor, de vedeti ce este, ca nu stiu ce ma dogoreste.

- Ce sa fie! raspunsera fratii uitandu-se, iaca un norisor rosu, vine dupa noi ca vantul.

- Aia este zmeoaica batrana, mai, zise el. Vine dupa mine. Voi imprastiati-va care incotro si va duceti acasa, ca sa nu va aflati in calea ei, caci va face mici farami.

Dupa ce se despartira, Tugulea intra intr-o pestera sa se adaposteasca pana va trece zmeoaica. Urgisita de zmeoaica, unde venea, mare, venea turbata de manie, trecu ca fulgerul pe langa pestera si apuca inainte, ca nu vedea cu ochii de catranita ce era.

Tugulea indata iesi din pestera, incaleca si pe ici ti-e drumu. O lua la sanatoasa inapoi spre rasarit si merse, si merse, pana ajunse la curtea unui imparat care de douazeci de ani lucra un zid nalt foarte, ce cadea inspre partea mosiei zmeoaicei, nici el, vezi nu avea pace de dansa, si tocmai atunci il ispravise.

Cum ajunsese acolo Tugulea, spuse imparatului ca omorase pe ginerii si pe fetele zmeoaicei. Apoi ii zise sa dea porunca grabnica la toti fierarii ca sa-i faca indata o maciuca de fier mare cu care sa omoare si pe zmeoaica batrana.

Imparatul priimi bucuros sa faca Tugulea orice o sti el numai sa se scape de blestemata de zmeoaica.

Tugulea puse de facu o gaura in mijlocul zidului cetatii, apoi porunci si se aduse o gramada de bucati de lemne, carora le dete foc in mijlocul cetatii; in acel foc puse maciuca de fier ca sa arza sa se faca rosie.

Zmeoaica, dupa ce alerga intr-o parte si intr-alta si nu gasi pe Tugulea, mirosi ea ca trebuie sa fie la imparatul cel cu zidul mare. Se intoarse si sa te tii, parleo! intrun suflet ajunse, cazand langa zid de osteneala si amaraciune. Apoi se scula cum putu si vru sa sara peste zid. Sari, insa in sec. Daca vazu ca-i este peste putinta a sari pe dasupra zidului, se urca pana la gaura ce o facuse Tugulea si incepu a sorbi, voind sa inghita totul ce era in cetate.

Imparatul si oamenii din cetate se pareau a fi scrisi pe parete, atat ii inmarmurise frica. Tugulea nu-si pierdu cumpatul ci, cu maciuca rosie ca focul si tiind-o de coada, merse la gaura. Cand sorbi o data zmeoaica, trase maciuca arsa tocmai in inima.

O data racni zmeoaica zicand:

- M-ai mancat fripta, Tugulea! si muri pe loc.

Imparatul, boierii si locuitorii acelei imparatii multumira lui Dumnezeu ca i-a scapat de zmeoaica, de fetele si de ginerii ei, caci multe rele le faceau; iara mantuitorului lor ii zisera: 'Tugulea viteazul si inteleptul'. Dupa aceea, imparatul ridica pe Tugulea la mare cinste.

Tugulea trai acolo catva timp ca in sanul ma-sii. Dara niste zavistiosi de boieri baga in inima imparatului frica ca Tugulea odata, odata are sa-i ia tara.

Cum auzi unele ca acestea, imparatul se gandea ce mestesug sa faca ca sa scape de el. In sfarsit asculta povetele celui mai pizmataret din boierii cei batrani.

Trimise si chema pe Tugulea. El veni.

- Tugulea viteazul, zise imparatul, Sfatul imparatiei mele a gasit cu cale sa te duci la imparatul stririlor, in petit, sa-i ceri fata pentru mine.

- Daca Sfatul imparatiei a gasit cu cale, eu sunt gata sa ma supui, raspunse el.

- Apoi pe cand hotarasti ziua plecarei?

- Cand ar fi dupa mine, si maine.

Ii gatira cartile ce trebuia sa le duca Tugulea, ii dete bani si porni, dupa ce isi lua ziua buna de la imparat si boieri, iara gloatele il petrecura pana afara din cetate si se uitara dupa dansul pana nu-l mai zarira.

Tugulea se duse mai intai de se intalni cu fratii lui. Le spuse si lor cum a omorat pe zmeoaica cea batrana, apoi le facu cunoscut si treaba cu care l-a insarcinat imparatul. Le dete si lor nitei bani ca sa-i duca parintilor, apoi se imbratisara si plecara.

Fratii lui Tugulea incepuse a se uita la el cam chiondoras. Ei nu se puteau invoi cum de Tugulea sa ajunga sa le faca lor rusine. Ei mai mari si sa ramaie mai pe jos decat el, ca niste bobleti.

Ducandu-se Tugulea la treaba lui, intalni in cale pe un om care striga ca moare de foame. Se apropie de dansul sa vaza ce fel de om este acela. Cand, ce sa vaza? un om ca toti oamenii umbla dupa sapte pluguri ce ara si din gura nu mai tacea.

- Ce voinic mare esti tu, omule, de mananci brazda de sapte pluguri si tot strigi ca mori de foame? il intreba Tugulea ca p-un prieten.

- Eu nu sunt voinic, raspunse flamandul, ci voinic este Tugulea, feciorul mosului s-al babei, care a omorat pe zmeoaica, pe fetele si pe ginerii ei.

- Eu sunt acela, ii zise Tugulea.

-EDaca esti tu, ia-ma si pe mine cu tine, ca poate ti-oi prinde bine la ceva.

Il lua si plecara. Dupa cateva zile de calatorie, dete peste un alt om, in gura caruia curgea apa de la noua fantani si tot striga ca moare de sete.

Il intreba si pe acesta ca si pe flamand. Si daca capata un raspuns care semana cu al flamandului, il lua si pe acesta cu sine, si pleca mai departe.

Se duse, se duse si iara se mai duse. Iara cand fu sa treaca niste munti, intalni un alt om, cu doua pietre de moara de picioare, care sarea din munte in munte si cand fugea, iepurele pe spinare netezea, si striga ca n-are loc unde sa fuga.

Tugulea il intreba ca si pe ceilalti, iara omul raspunse tot ca ei. Il lua si pe acesta si porni inainte cu Dumnezeu.

In calea lor mai intalni un om cu o mustata alba si cu alta neagra, imbracat cu noua cojoace si striga ca moare de frig, desi era pe la namiezi si soarele ardea ca in luna lui cuptor.

Dupa ce il intreba si el voi sa mearga cu dansul, Tugulea il lua si pe acesta, si inainte, tot inainte si inapoi nu se uita.

Merse ce mai merse si, cand fu pe la amurgit, intalni un om care se uita in sus cu un arc in mana. Tugulea il intreba:

- Da' ce faci acolo, omule?

- Ce sa fac, raspunseel, iaca un tantar a ajuns tocmai la vantul turbat si voi sal dobor d-acolo cu sageata mea.

- Voinic trebuie sa fii, omule, ii zise Tugulea, daca tu poti sa vanezi un tantar pe care noi nu-l vedem.

- Ce are a face! Voinic este Tugulea, fiul mosului si al babii, care a omorat pe zmeoaica cu fetele si cu ginerii ei cu tot, zise omul.

- Eu sunt, raspunse Tugulea.

- Daca esti tu, ia-ma si pe mine cu tine, ca poate ti-oi prinde bine la ceva.

Dupa ce mai merse ce merse, ajunse in niste vai foarte frumoase de unde se intindea niste munti impodobiti cu copaci si cu o verdeata care desfata inima, si acolo dete peste un om, care nu stiu ce tot bombanea el din gura si cand ameninta cu toiagul ce tinea in mana, pe data se facea cate o suta de pasarele.

Apoi daca il intreba Tugulea cu ce vitejii face el minunile astea, el raspunse ca Tugulea este viteaz care a facut atatea si atatea voinicii.

Afland omul ca vorbea cu Tugulea, s-a luat si el dupa dansul, ca si ceilalti.

Si merse cu totii, merse, merse ca cuvantul din poveste ce d-aci inainte se gateste, si pe unde ajungea intreba de imparatul stririlor. Pe la cetati si sate, pe unde maneau ei noaptea, toti ii conaceau si ii gazduiau cand auzeau de numele lui Tugulea.

Iara cand fu intr-un a din dimineti, zarira turnurile cetatii unde locuia imparatul stririlor. Intinsera piciorul la drum si cand era inde seara, ajunsera si ei la portile cetatii.

A doua zi se sculara, pe ochi mi se spalara, se imbracara, se scuturara si pe Domnul laudara, ca le-a ajutat de au ajuns vii, nevatamati.

Spuse Tugulea tovarasilor sai pentru ce a venit, iara ei raspunsera ca daca imparatul nu va voi sa-i dea fata de buna voie, apoi o vor lua-o ei cu nepusa in masa, ca doara nu sunt ei de florile marului cu Tugulea viteazul.

Dupa ce a dat imparatului cartile ce adusese Tugulea, acel imparat ii zise:

- Sunt gata a-ti da fata, daca imi vei savarsi cu bine slujbele cu care am sa te insarcinez; iara de nu, unde iti stau picioarele iti va sta si capul. Aceasta sa o stii. Iti dau soroc pana maine sa te gandesti, daca te incumeti ori ba.

- Ma incumat, luminate imparate, ii raspunse Tugulea. Porunceste.

- Pana maine dimineata sa-mi mananci noua cuptoare de paine, ii porunci imparatul.

- Sa se puie la cale coacerea lor cat mai curand, raspunse Tugulea.

Hotarara cand sa vie sa inceapa a manca. Se pusera si paznici care sa ia aminte.

Pe seara venira cu totii. Apoi uitandu-se la Flamandul, Tugulea ii zise:

- Sa te vedem, nene Flamandule.

- Las' pe mine, raspunse acesta. Luati-va cate o paine, ca sa aveti si voi ceva gustarica.

Si incepand a arunca cate zece paini in gura si a le inghiti, sfarsi cuptoarele pana la miezul noptii. Parca arunca dupa spate. Mai aduna si codriceii ce mai ramasesera de la tovarasi, ii inghiti si pe acestia si incepu a striga:

- Mor de foame! mor de foame!

Strejarii, care ramasera ca niste bostromengheri, uitandu-se cum piereau painile, se dusera de spuse imparatului despre cele intamplate.

Se minuna si imparatul. Apoi zise sa-i aduca noua buti de vin si porunci lui Tugulea sa le bea pana in ziua.

Tugulea zise Setosului:
- Pe dansele, nene Setos.
- Numai atat? intreba el.

Trase cepurile la cateva buti dodata, si pe toate le inghitea de parea ca intra vinul in pamant.

Dupa ce le ispravi, incepu si el a striga:

- Mor de sete! mor de sete!

Imparatul incepu a se ingrijura cand ii spusera strejarii cele ce se intamplara si incepu a incalzi cuptorul cel mare cu noua cara de lemne.

Dand porunca lui Tugulea a intra in cuptor, el se uita la Frigurosul si-i zise:

- A venit si vremea ta, nene Mustatio.

- Cum o sa va pui sa faceti nitele cuie, clantanindu-va dintii! raspunse el.

Si in adevar, cum ajunse la cuptor, carele era rosu ca para focului, puse mana pe mustata lui cea alba, smulse cateva fire dintr-insa si le arunca in cuptor. Deodata la gura cuptorului se facu bruma. Apoi intrara in cuptor toti megiasii lui Tugulea cu dansul impreuna si incepura a striga ca le degera.

Cand veni imparatul si vazu, se lua de ganduri cu Tugulea asta nazdravanu.

Si cerand ei, imparatul porunci de mai aduse noua cara de lemne, le dete foc, dara parca ardea pe gheata.

Imparatul acela avea o patirca de fata slujitoare, care se lua in goana cu ogarii.

Porunci lui Tugulea sa tramita si el pe cineva din ai sai ca impreuna cu fata sa se duca la Fantana Ielelor, sa aduca cate doua urcioare de apa. Daca omul sau va veni inainte, ii va da pe fie-sa; iara daca slujitoarea lui va veni mai-nainte, sa stie ca pe toti megiasii lui ii pune in teapa si pe dansul intr-una mai sus decat pe toti.

Tugulea priimi. Apoi uitandu-se la sotul sau cel cu pietrele de moara de picioare, ii zise:

- Ce zici tu, veriscane, umflam noi fata, ori ne odihnim in varful tepelor?

- Sa cercam si noi, poate ca vom lasa frigarile alea pe seama imparatului.

Omul cu pietrele de picioare si fata fugatoare pornira impreuna, fiecare cu cate doua urcioare, si aide, aide, de vorba, ajunsera la Fantana Ielelor.

Aci, fata umbla cu smecherii. Si cum era si cam nurlie, maglisi pe omul cu pietrele de picioare si il indupleca sa se puie cu capul in poala ei, pana s-or mai odihni nitel, si sa-i caute in cap. Tot cautandu-i in cap, el adormi. Fata cum il vazu ca adormi bine, lua o capatana de cal uscata ce era acolo alaturea, ii puse capul binisor pe dansa, ii varsa urcioarele lui, ia p-ale ei si o pleca la sanatoasa. Nici drumul ei, nici picioarele ei.

Tugulea cu ai sai sta pe o magura si se uita inspre locul de unde trebuiau sa vie cei trimisi sa aduca apa. Cand, vede pe fata. Unde venea, mare, venea ca vantul. Omul nu se vedea, nu se auzea. Atunci zise sagetatorului celui dibaci:

- Ia te uita, fartate, de vezi ce face megiasul nostru.

- Doarme cu sforaitele, raspunse acesta, cu capul pe o capatana de cal mort si uscata.

Unde intinde arcul, dadu drumul sagetii, si tranc! drept in capatana de cal lovi, de sari cat colo de sub capul omului. Acesta odata sari in sus, si ia pe fata de unde nu e.

Umplu urcioarele numaidecat. Apoi ca gandul porni sarind cate zece conace dodata; ajunse pe fata tocmai la poarta palatului si, trecand pe langa dansa, ii sparse si urcioarele cu pietrele de la picioarele lui.

Cand duse urcioarele sus la imparatul, acesta intreba:
- Dara fata unde a ramas?
- Vine pe urma, ii raspunse Tugulea.

Ajungand si fata si mergand si dansa la imparatul ii spuse toata siritenia.

Imparatul toata noaptea n-a putut sa doarma, framantandu-se de ganduri. A doua zi, unul din sfetnici, care stia pasul imparatului, veni si-i spuse ce sa mai zica lui Tugulea sa mai faca. Placu imparatului sfatul si, chemandu-l, ii zise:

- Tuguleo, mi-ai facut tot ce ti-am poruncit, inca o slujba mai cer de la tine si apoi pace.

- Porunceste mai degraba, imparate, caci poate sa se supere imparatul ce m-a trimis de atata zabava, si aceasta n-as voi-o nici in ruptul capului.

- Sa-mi faci sa nasca intr-o noapte 50 de femei sterpe!

- Ce mai treaba! zise Tugulea. Sa se aduca numaidecat la fata locului.

Porunci imparatul de aduse cincizeci de femei si le-a bagat pe fiecare in cate o camara. Tugulea ridica ochii catre vrajitor si zise:

- Arata, Invatatule, ce poate toiagul tau cel plin de vraji.

- Putea imparatul sa dea porunci mai grele de facut; aceasta este jucarie, raspunse el.

Si intrand in camarile femeilor, bomboni la fiecare cate ceva din gura, si pe fiecare le lovi usor cu toiagul pe spinare, apoi iesi. Una dupa alta ele nascura pana dimineata.

Cand veni imparatul a doua zi si auzi oracaitul copiilor de-i impuiase urechile, se lua cu mainile de par si pleca indata. Cand sa paseasca pragul portii de la aceste case, ca sa se duca la palatul lui, vrajitorul il atinse si pe dansul cu toiagul, si indata se pomeni cu cativa boboci de rata macaind dupa dansul.

Rasera si imparateasa si sfetnicii cand vazura pe imparatul cu bobocii dupa dansul.

Iara el se spaimanta de poznele ce facuse Tugulea si, nemaicutezand sa-i mai dea vreo porunca, otari sa-i dea fata.

Dupa ce se pregatira tot ce trebuia de drum, Tugulea lua pe fata imparatului si porni, petrecandu-i imparatul cu toata sila lui, cu trambite si cu buciume, cu tobe si cu surle pana afara din cetate.

Si luandu-si ziua buna de la imparatul, Tugulea isi cata de drum, lasand pe fiecare din megiasii sai pe la locurile de pe unde ii luase.

Mergand el, baga de seama ca fata imparatului stririlor era trista. Iara daca o intreba care sa fie pricina de sta trista, ea ii raspunse:

- Sunt in stare sa-mi fac seama singura, daca voi cadea in mana imparatului celui ce te-a trimis pe tine, si nu m-ai lua tu.

Ii placu lui Tugulea vorbele astea si ii mersera tocmai la inima. N-avea insa ce face. Trebuia sa se tie de cuvantul ce dase celui ce l-a trimis.

Pe drum vazu un vultur. Tugulea trase o sageata din tolba, o aseza la arc si il lua la ochi. Vulturul ii zise:

- Nu da, Tugulea viteazu, ca mult bine ti-oi prinde cand vei fi in nevoie si te vei gandi la mine.

Tugulea il lasa si pleca inainte. Ajungand intr-o padure mare si innoptand, a mas acolo. Facu un foc mare si se puse a se odihni. Cand fata, dodata, striga speriata:

- Ursul!

Tugulea, de unde sedea si incepuse a atipi langa foc, o data sari drept in sus, puse mana pe arc si pe palos; cum vazu ursul, il lua la catare cu o sageata. Ursul insa statu locului si incepu a striga:

- Nu ma omori, Tugulea viteazul, ci mai bine scoate-mi steapul ce mi-a intrat in laba, ca mult bine ti-oi prinde si eu cand vei fi vrodata in nevoie si te vei gandi la mine.

Tugulea se opri, iara dupa ce veni ursul la dansul, se cazni pana ce ii scoase steapul, apoi il lega la buba si ursul pleca mormaind de unde a venit.

A doua zi, pornind dis-de-dimineata, a mers toata ziua. Cand era insa pe la scapatatul soarelui, ajunse si el la imparatul ce-l trimisese. Cum ajunse, ii infatisa pe fata imparatului stririlor.

Imparatul, cum vazu pe Tugulea, intra in grozile mortii. El il credea pierit.

Apoi priimi cu mare cinste pe fata si-i pregati pentru dormit camara unde dormea ma-sa. Lui Tugulea ii dete si lua o camara in palaturile imparatesti. Apoi spuse imparatului tot ce pati pana ce ii aduse fata.

Peste noapte, imparatul tinu sfat. El zise sfetnicilor sai:

- Ce socotiti, boieri dumneavoastra, sa facem cu Tugulea asta? El ne-a scapat de neaga-reaua aia de zmeoaica si de ai sai. Acum nu care cumva sa-i vie pofta sa si domneasca? Si atunci, ce ne facem noi? O sa se verse sange peste sange si cand, in cele de pe urma, tot el, pare-mi-se, o sa biruiasca.

- Nu te teme, imparate, zise sfetnicul cel pizmataret, ne curatam noi de el, numai sa poruncesti cuiva sa-l otraveasca, ori sa-l puie bine.

- Ce stai dumneata de vorbesti? zise alt sfetnic; cu otrava se rasplateste cel ce a facut atatea slujbe si ne-a scapat de nevoia ce era pe capul nostru?

- Ai dreptate, raspunse un al treilea sfetnic; eu dau cu parerea ca cinste imparateasca sa se dea lui Tugulea si sa se aseze in trebile imparatiei cele mai inalte, sa se radice la rangul de boier din doisprezece.

Mai zisera unii una, altii alta, dar nicicum nu se intelegeau, din pricina pizmataretului de boier.

- Eu socotesc, raspunse imparatul taindu-le cuvantul, ca ar fi cu dreptul ca el sa ia de nevasta pe fata imparatului stririlor ce o aduse acum; caci el si-a pus viata in primejdie de a adus-o. Desi imi place prea mult de mi se scurg ochii dupa o asa bucatica gingasa, dara ma lipsesc de un asa odor si-l las pe seama cui mi l-a adus. Apoi, dupa ce il voi darui imparateste pentru slujbele ce a facut mie si locuitorilor imparatiei mele, sa-l poftesc a se duce la tara lui. Astfel putem scuti pe biata saracime de varsarea de sange, caci nu crez eu ca un viteaz ca dansul sa se cerce a se atinge de drepturile mele ramase de la mosi, de la stramosi. Numai sa intrebam si pe fata, daca vrea sa-l ia de barbat.

- Intelepteste ai grait, imparate, raspunsera cea mai mare parte din sfetnici, si judecata mariei tale va fi placuta si lui Dumnezeu.

A doua zi, imparatul chema pe Tugulea si pe fata de imparat in divanul cel mare, si le spuse ce a gasit cu cale Sfatul imparatesc.

Fata imparatului raspunse:

- Sa-ti dea Dumnezeu ani multi, imparate, si sa domnesti cu pace. Asa mi se pare si mie a fi dupa dreptate. Eu insami era sa ti-o spui, daca n-ai fi voit sa cunosti. Cand o imparatie are parte de un stapanitor asa de drept si nepartinitor, ferice de noroadele din imparatia aceea.

- Vazui si eu, imparate, o judecata dreapta in viata mea, zise si Tugulea. Si fiindca tu imi dai fericirea, bratul meu este inchinat imparatiei tale. Cand va cadea vro pacoste pe capul norodului tau, gandeste-te ca este pe lume un Tugulea care va fi gata a-si varsa sangele pentru tine si pentru tara ta.

Apoi Tugulea, dupa ce priimi si daruri imparatesti, peste cateva zile porni cu logodnica lui, gandul fiindu-i sa mearga a-si mai vedea parintii. Si intr-acolo si porni.

Cand a plecat Tugulea de la curtea imparateasca, imparatul cu ai lui l-a petrecut cu cinste imparateasca pana la hotar. Si despartindu-se, isi luara ziua buna unii de la altii.

Fata si Tugulea parca zbura, iar nu mergea, de bucurie ca le implinise Dumnezeu dorinta. Si mergand, ajunsera la locul de intalnire cu fratii sai, pe cand soarele era in cruci.

Cand vazura fratii pe Tugulea cu o logodnica mai frumoasa decat florile si mai alba decat spuma laptelui, ii pusera gand rau. Pana a nu se culca, ei se furisara de Tugulea, se dara mai cat colea si incepura a planui, cum sa faca sa se scape de el.

- Noi acum o sa fim de ras in sat, pe langa fratele nostru, zise cel mijlociu.

- Sa rapunem pe Tugulea, zise fratele cel mai mare. Tu sa-i iei calul si eu nevasta.

Cum planuira, asa si facura.

Peste noapte se sculara si cu o mana tremuranda taie pe Tugulea, ii ia fata si calul si o rup d-a fuga; si fugi, si fugi, pana ce, cand se crepa de ziua, era aproape de satul lor.

Fata unde se puse pe un plans de nu o putura mangaia cu nici un chip.

- Noi suntem intelesi, ii zisera fratii. Sa stii ca te omoram si pe tine, daca ne vei spune ca noi am ucis pe Tugulea.

Ajunsera la parintii lor.

Cand auzira parintii lui Tugulea ca a fost ucis intr-o bataie cu niste zmei, dupa cum ii spusera fratii, plangeau si lemnele si pietrele de mila lor. Nu puteau ei face sa li se usuce lacramile de la ochi, fereasca Dumnezeu. Si se tanguiau si se boceau, de nu se mai puteau astampara.

Fata plangea si ea, biet, infundat, caci nu cuteza sa dea grai din gura ei.

Tugulea scapase cu o scanteie de viata, caci fratii nu-l omorase de tot. Cand a fost dat ei cu sabia, le-a tremurat mana de frica si nu i-a retezat capul. El, viindu-si nitel in simtiri, si neputandu-se scula, a inceput a geme de durere si urgie, mai cu seama cand vazu ca nu era langa dansul nici fata, nici calul.

Si gandindu-se la tristea lui si la biata fata pentru care nu stia ce o sa pata si ea din mana fratilor lui, isi aduse aminte de vultur si de urs.

Nu trecu mult si se pomeni cu vulturul la capul lui. Si pe cand ii spunea ce pati, odata se auzi prin padure glasul ursului: mor! mor! mor!

Venea, nene, ursul, de duduia padurea, trosnea uscaturile pe unde calca si rapaia ramurile pe unde trecea.

Vulturul cat p-aci era s-o ia la sanatoasa, dara daca vazu ca si ursul vine in ajutorul lui Tugulea, se lasa din zbor iarasi langa dansul.

Abia mai putu Tugulea sa spuna si ursului ce pati. Apoi cu grai stins ceru nitica apa. Vulturul se repezi la fantana si-i aduse apa in gusa. Pana atunci zise ursului sai pipaie ranele, fiindca el nu e carnic, si sa-i aseze toate oscioarele la locul lor, de vor fi zdrobite.

Cum ii aduse apa, Tugulea bau. Ursul zise vulturului:

- Ce vom face acum si noi pentru binefacatorul nostru, ca sa nu-l lasam sa moara?

- Sa-mi cauti doua citurele, raspunse vulturul, sa mi le legi de picioare, si ma voi duce ca gandul sa aduc leacuri pentru Tugulea de la apa Iordanului, unde sunt doua fantani cu apa vie si apa moarta, caci si el ne-a facut atata bine.

Cauta ursul citurelele, le lega de picioarele vulturului si acesta zbura ca vantul inspre apa Iordanului si se intoarse ca gandul.

Ursul nu se misca de la capul lui Tugulea.

Cum veni vulturul, turna ursul apa moarta peste toate ranele si se inchega carnea, turna apoi de doua, trei ori, apa vie si se vindeca Tugulea de toate metehnele, ramaind cum l-a facut ma-sa, sanatos si intreg.

Vazandu-se Tugulea voinic ca si mai-nainte, multumi vulturului si ursului, apoi le zise:

- Eu vaz ca m-ati iubit mai mult decat fratii mei. Nu mai am nimic pe lume acum. De azi incolo voi trai cu voi ca niste frati.

- Priimim bucurosi, raspunse vulturul. Dara cum vei putea trai departe de iubita ta si de soimuleanul tau?

- Daca nu este cu putinta, mai zise Tugulea, sa

- Sa-ti tai cuvantul cu miere, raspunse ursul; dara trebuie sa fie cu putinta. Vulturul se va duce ca stafetar, sa afle ce este pe la fratii tai. Eu voi sedea cu tine si, cand va fi vreme cu prilej, vei merge sa-ti iei sotia si, de voiesti, vom conceni si pe fratii tai.

- Bune sunt povetele astea, adause Tugulea.

Se duse vulturul, afla toate intamplarile si se intoarse de spuse lui Tugulea ca sa faca ce o face mai curand, caci pe fata o silesc toti cu totul sa ia de barbat pe unul din frati, cu gand ca Tugulea este mort.

Cum auzi Tugulea, porni cu tovarasii lui, vulturul si ursul, si peste cateva zile ajunsera aproape de casa lor. Asteptara pana insera si se dusera pe-ntunerec1 in curte.

Intrand in curte, ursul incepu sa mormaie. Fratii iesira afara speriati si se lua dupa urs, ursul coti si se intoarse langa Tugulea.

Intre acestea, fata ii lua armele de unde le pusese fratii si intampina pe Tugulea cu ele. Iara vulturul se repezi la cosar, unde era calul lui Tugulea care tot nicheza, ii dezlega capastrul cu ciocul, si el veni langa stapanu-sau.

Ursul si vulturul isi luara ziua buna dupa ce-l vazura inarmat si plecara zicandui sa se pazeasca a nu cadea in capcana.

Dupa plecarea lor, Tugulea intra in casa, la parinti. Ei nu-l mai cunosteau. Dara fata, cu lacramile suroaie pe obraz, le povesti adevarata istorie a omorarei lui Tugulea.

Fratii lui Tugulea adunase pe toti megiasii, zicand ca a intrat ursul in sat. Cand venira si vazura pe Tugulea, ramasera ca batuti de Dumnezeu.

Calul lui Tugulea sari si-i omori pe amandoi cu picioarele, apoi veni langa stapanul lui cel adevarat, lacrima si ii linse mainile.

Cand auzira megiasii faptele cele proclete ale fratilor lui, zisera ca urgia lui Dumnezeu a cazut peste dansii, omorandu-i calul.

Tocmai istorisea parintilor lui tot ce patise in pribegia lui Tugulea, cand deodata se auzi un zgomot in curte.

Iesira sa vaza ce este. Ce ganditi ca mi-au vazut?

O ceata de ostasi. Capetenia ostasilor descaleca, se apropie si-i dadu niste carti imparatesti.

Imparatul stririlor murise. Aceasta carte ce-i aduse era adiata imparatului. Caci bolnav fiind pe patul mortii, l-a fost intrebat sfetnicii si gloatele pe cine lasa imparat, pentru ca n-avea alti copii.

Imparatul le-a fost raspuns ca mai vrednic nu cunoaste pe nimeni decat pe Tugu- lea. Atunci s-a scris adiata, s-a iscalit de imparat si de toata obstea.

A doua zi, Tugulea a pornit la imparatia lui cu sotia si parintii sai. Cum ajunse acolo, veni stire ca este ales de imparat si la cetatea ce o scapase din urgia zmeoaicei, a fetelor si a ginerilor ei. Pasamite murise si imparatul d-acolo si nici el n-avea urmasi.

Apoi Tugulea, unind amandoua imparatiile, se cununa cu fata, iubita lui, si facu o nunta de se duse vestea peste tot pamantul si ramase de povestit la urmasii urmasilor lor.

Si domnira pana ce Dumnezeu voi cu ei. Iara eu:

Incalecai pe un lemn,
La bine sa va indemn;
Incalecai pe un cocos
Sa va spui la mos pe gros.

Petre Ispirescu