Filosofia in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea. Contextul aparitiei filosofiei kantiene

Filosofia in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea. Contextul aparitiei filosofiei kantiene

1. "Sinteza rationalismului si empirismului". S-a repetat adesea ca filosofia kantiana reprezinta o sinteza intre rationalism si empirism. Cum rationalismul si empirismul clasice isi inceteaza existenta dupa Kant, o sinteza lor trebuie sa fi avut loc in opera filosofului de la Königsberg. Rationalistii si empiristii dinaintea lui Kant nu se autodefineau insa ca atare.

Rationalismul si empirismul sunt in esenta optiuni gnoseologice sau doctrine asupra cunoasterii. Filosofia lui Kant nu se restrange doar la teoria cunoasterii, desi aceasta ocupa partea decisiva a operei critice a filosofului. De aceea, a spune ca filosofia lui Kant reprezinta o sinteza intre rationalism si empirism inseamna a spune putin despre ea.

Anii de studiu de la Universitatea orasului natal l-au pus pe Kant in contact cu filosofia lui Christian Wolff, care apartine curentului rationalist; Wolff era discipol al lui Leibniz, fiind totodata un sistematician al filosofiei. Dupa Wolff, filosofia are doua parti: filosofie teoretica (metafizica) si filosofie practica. Propedeutica (introducerea) acestora este logica. In ceea ce priveste metafizica sau filosofia teoretica, aceasta se imparte, la randul ei, in ontologie (trateaza existenta in genere), psihologia rationala (are la baza postulatul sufletului ca substanta simpla), cosmologia rationala (studiaza lumea ca totalitate) si teologia rationala (ale carei principii nu sunt revelate, precum in teologia propriu-zisa), ci rationale. Filosofia practica, la Wolff, cuprinde etica, economia si politica. Mai ales in ceea ce priveste metafizica, Kant a preluat diviziunea wolffiana a filosofiei, careia i-a adus modificari substantiale (de exemplu, cele trei discipline rationale dispar din metafizica dupa critica intreprinsa de Kant asupra facultatii superioare de cunoastere, ratiunea).

De asemenea, Kant a avut ocazia sa se familiarizeze cu fizica lui Newton, de care s-a si folosit pentru a elabora o ipoteza privind originea sistemului solar. A fost influentat de gandirea lui Hume, despre care a spus ca l-a trezit din somnul dogmatic. Principala contributie a lui Hume in domeniul filosofiei consta in analiza relatiei dintre cauza si efect. Hume sustine ca aceasta relatie nu poate fi dobandita cu ajutorul ratiunii, ci numai prin experienta.

Activitatea didactica a lui Kant trebuie luata si ea in considerare daca dorim sa surprindem contextul aparitiei filosofiei sale. Kant a predat dupa manuale, acestea fiind simplificari ale unor curente filosofice ale vremii. Unele dintre aceste manuale, cum ar fi Institutiones metaphysicae, Institutiones philosophiae rationalis ale lui Fr. Chr. Baumeister sau Auszug aus der Vernunftlehre (Extras din Teoria ratiunii) de G. Fr. Meier au fost folosite de Kant ani la rand si l-au influentat in maniera de a-si expune ideile.

2. Dogmatism si scepticism. Daca rationalismul si empirismul sunt optiuni gnoseologice, distinctia dintre dogmatism si scepticism are mai mult o semnificatie metodologica. Distinctia s-a suprapus, tocmai datorita lui Kant, peste cea dintre rationalism si empirism, deoarece rationalismul ajunsese la o reconstructie a filosofiei pornind de la principii rationale, facand abstractie de experienta, in vreme ce empirismul (prin filosofia lui Hume) promova o atitudine de indoiala sceptica.

Opera lui Kant. Scrierile de tinerete. Opera critica. Scrierile tarzii

1. Fazele elaborarii operei lui Kant. Opera filosofica a lui Kant s-a realizat in doua perioade distincte. Prima se intinde de la 1749, cand filosoful a publicat prima sa lucrare, pana la 1770, cand apare De mundi sensibilis atque intelligibilis forma et principiis, si este denumita perioada precritica. Se pare ca filosoful insusi nu a pretuit prea mult lucrarile din aceasta perioada: s-a constatat, dupa moartea lui ca nu avea nici una in biblioteca. Aceasta nu inseamna ca sunt scrieri fara insemnatate. In decursul acestei perioade, de peste doua decenii, exista cateva etape.

A doua etapa, critica, se intinde de la 1770 pana in 1804, anul mortii filosofului.

2. Scrierile de tinerete. Inzestrarea lui Kant pentru stiintele naturii a fost observata inca demult. Urmarindu-i sirul scrierilor din tinerete, inclinatia sa spre stiinte apare ca incontestabila.

Gedanken von der wahren Schatzung der lebendingen Kräfte (Idei despre adevarata evaluare a fortelor vii - 1749) este prima scriere publicata de Kant.

In 1755 Kant publica o lucrare prin care isi ocupa un loc in istoria stiintelor. Este vorba despre Allgemeine Naturgeschichte und Theorie des Himmels oder Versuch von der Verfassung und dem mechanischen Ursprung des ganzen Weltgebäudes nach newtonischen Grundsätzen abgehandelt (Istoria universala a naturii si teoria cerului sau incercare de a trata structura si originea mecanica a intregului univers dupa principiile newtoniene). In aceasta carte, filosoful propune o teorie cosmogonica ramasa multa vreme necunoscuta datorita faptului ca lucrarea nu a fost pusa in circulatie. Sistemul solar, dupa explicatia kantiana, s-a nascut dintr-o nebuloasa originara, datorita actiunii legilor (newtoniene) ale fizicii. Densitatea planetelor este cu atat mai mare cu cat ele sunt mai apropiate de Soare. In 1796, o teorie asemanatoare a fost formulata de Laplace. Dupa redescoperirea cartii lui Kant, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, teoria a fost denumita Kant-Laplace.

Din 1755 dateaza prima scriere propriu-zis filosofica a lui Kant: Principorum primorum cognitionis metaphysicae nova dilucidatio. Este debutul filosofic al lui Kant, in care autorul isi propune o sinteza intre principiile fizicii lui Newton si cele matematico-filosofice ale lui Leibniz. Sirul lucrarilor cu caracter stiintific nu va lua sfarsit. Un an mai tarziu, consemnam Metaphysicae cum geometria junctae usus in philosophia naturali, cujus specimen I continet monadologiam physicam, lucrare in care este examinata intrebarea: cum poate sluji atomul drept notiune fundamentala a fizicii daca este din punct de vedere geometric divizibil infinit?

Intre 1760 si 1770 in gandirea lui Kant incepe sa se simta o transformare, de la ceea ce a fost denumit rationalism dogmatic la empirismul sceptic. In aceasta epoca sunt publicate, printre altele: Die falsche Spitzfindigkeit der vier syllogistischen Figuren (1762), Der einzig mögliche Beweisgrund zu einer Demonstration des Daseins Gottes si Versuch, den Begriff der negativen Grössen in die Weltweissheit einzuführen (1763), Beobachtungen über das Gefühl des Schönen und Erhabenen si Untersuchung über die Deutlichkeit der Grundsätze der natürlichen Theologie un der Moral (1764), Visurile unui vizionar interpretate prin visurile metafizicii (1766).

Desi scrierile de tinerete nu sunt la fel de larg cunoscute ca cele de dupa Critica ratiunii pure, numai ele i-ar fi putut garanta filosofului un loc onorabil intre ganditorii vremii sale.

3. Opera critica. Scrierile tarzii. Scrierile publicate de Kant in perioada criticista evidentiaza faptul ca gandirea sa continua sa evolueze si dupa 1781. Marea transformare a conceptiilor sale apare o data cu 1769, an care, dupa cuvintele filosofului, i-a daruit "o mare lumina".

4. Particularitati terminologice si stilistice ale operei filosofice kantiene. Filosofia lui Kant indeplineste criteriile unui demers stiintific. Acest fapt reclama, din partea oricui vrea sa-l inteleaga corespunzator, asimilarea semnificatiei unor concepte utilizate in expunerea ideilor proprii ale acestei filosofii. Terminologia kantiana a avut o profunda influenta asupra filosofilor care au aparut dupa el, insa nu totdeauna ei au respectat sensurile pe care Kant le-a dat conceptelor sale fundamentale.

Numeroase concepte ale filosofiei kantiene au cel putin un corelat. Faptul se datoreaza specificului cunoasterii prin concepte: diviziunea unui concept este diviziunea unei totalitati; atunci cand divizam o totalitate, avem de-a face cu cel putin doua elemente ale acesteia.

5. Cateva concepte de baza ale filosofiei kantiene.

Analitic - sintetic: Determinarea de analitica sau sintetica se da unei cunostinte pe care o obtinem si se refera la modul in care se formuleaza aceasta cunostinta: ca o judecata. Judecata, la randul ei, este punerea in relatie a doua concepte, dintre care unul este afirmat despre celalalt: A este B. Examinand raporturile dintre A si B, putem sa spunem fie ca B apartine lui A (caz in care avem de-a face cu o judecata analitica), fie ca B nu apartine lui A (caz in care avem de-a face cu o judecata sintetica). Judecatile analitice sunt denumite de Kant si judecati explicative, in timp ce judecatile sintetice - judecati extensive. Judecatile analitice (explicative) nu extind, ci precizeaza cunostinta noastra. Judecatile sintetice (extensive) aduc ceva nou, insa ele pretinsei imbogatiri a lui A de catre B trebuie sa i se ofere un temei. Acest temei este fie experienta, fie sunt principiile cunoasterii a priori (care dau necesitate si universalitate cunoasterii - necesitate si universalitate pe care nici o experienta nu le poate da).

A priori - a posteriori: Atributele de a priori si a posteriori revin cunostintelor noastre si se refera la raportul lor fata de experienta. O cunoastere anterioara experientei este a priori, o cunoastere posterioara experientei - a posteriori. Anterioritatea si posterioritatea nu trebuie considerate insa intr-un sens cronologic. Cronologic, nici o cunoastere nu precede experienta. Dar aceasta nu inseamna ca toata cunoasterea provine din experienta. De asemenea, distinctia a priori - a posteriori nu trebuie considerata in sens psihologic: cunostintele a priori nu sunt innascute.

Dat - gandit: Deosebirea dintre dat si gandit priveste originea cunostintelor noastre. Numai sensibilitatea poate da ceva in vederea cunoasterii, ceea ce este gandit fiind o prelucrare a datului. Distinctia dintre dat si gandit in privinta cunoasterii este completata de cea dintre materie si forma: materia cunoasterii provine din sensibilitate, forma provine din gandire.

Fenomen - lucru in sine: Fenomenul este definit ca un obiect nedeterminat al intuitiei empirice, adica ceea ce poate fi observat in genere; ca atare, fenomenul se naste prin afectarea simturilor, dar este cunoscut cu adevarat abia dupa ce este determinat de conceptele pure ale intelectului; fenomenul nu este doar materie a cunoasterii, ci este inzestrat cu forma. Lucrul in sine subzista independent de existenta oricarui subiect cunoscator. Este un obiect al gandirii, dar nu intra in formele cunoasterii. Poate fi considerat cel mult ca scop al cunoasterii, nu cauza a acesteia. Lucrul in sine nu este cauza fenomenului, relatia dintre el si fenomen fiind problematica.

Natura - libertate: Aceste doua concepte sunt cele mai largi din intreaga filosofie a lui Kant. Lor le corespund cele doua parti ale filosofiei doctrinare: filosofia naturii si filosofia moravurilor. Pana la constituirea doctrinei, ambele concepte sunt supuse unui examen critic: Critica ratiunii pure constituie propedeutica doctrinara a conceptului naturii, in timp ce Critica ratiunii practice va examina critic conceptul libertatii. Medierea intre cele doua concepte este realizata de facultatea de judecare, careia Kant ii dedica cea de-a treia si ultima critica: Critica facultatii de judecare. Facultatii de judecare nu ii revine, totusi, un concept intermediar intre natura si libertate, ea nu va putea avea o dezvoltare doctrinara.

Pur - empiric: Determinarile de pur sau de empiric se refera la originea cunostintelor noastre, fie ele sensibile sau inteligibile. In masura in care cunostintele sunt independente de exeprienta, sunt denumite pure; daca, dimpotriva, originea cunostintelor este experienta, ele sunt denumite empirice (de la empeireia = experienta, in limba greaca). In orice cunoastere empirica se gasesc elemente pure; rolul filosofiei transcendentale este de a identifica aceste elemente si de a le studia functiile pe care le au in cunoastere.

Transcendent - transcendental: Transcendentala este orice cunoastere care se ocupa nu cu obiecte, ci cu modul a priori in care cunoastem obiectele. Fac obiectul filosofiei transcendentale intuitiile (care tin de sensibilitate), conceptele pure (categoriile intelectului) si Ideile (conceptele ratiunii). Termenul opus celui de transcendental este empiric. Determinarea de transcendent priveste tot ceea ce trece dincolo de principiile cunoasterii. Nici chiar principiile logicii nu ne spun nimic cu privire la transcendent. Tot ceea ce este dincolo de orice experienta posibila este transcendent. Termenul de transcendent are sens metafizic. Termenul opus: imanent.