Ingmar Bergman: "Fanny si Alexander"

Ingmar Bergman: "Fanny si Alexander"

Pentru a treia oara numele lui Ingmar Bergman ocupa un loc in palmaresul Oscar, la categoria "film strain", dupa ce in 1960 figurase cu "Izvorul fecioare" iar in 1961 cu filmul "Prin oglinda"; acum, in 1983, succesul i-l aducea Fanny si Alexander, opera remarcabila, corolar al creatiei bergmaniene, insumand, intr-o inspirata sinteza, teme, motive, obsesii ale intregii vieti a artistului. I s-a spus "cantec de lebada" si "testament" pentru ca Bergman insusi declarase ca e ultimul sau film.

Faptul acesta a determinat critica sa faca foarte minutioase analize cautand sa descopere si ceea ce nu fusese nici macar in intentiile autorului. Cariera internationala a filmului a fost fantastica. Peste tot, specialistii, cinefilii si spectatorii de rand voiau sa vada cum se desparte de cinema un om care toata viata lui s-a confundat cu cinematografului insusi in tot ce are el desavarsit, sublim; cum se desparte si cum isi povesteste viata - caci n-au fost deloc putine opiniile ca filmul are puternice reflexe autobiografice. Numai ca Bergman nu face o retrospectiva a intregii lui vieti, ci se opreste doar asupra unei etape din copilarie, incercand un tablou amplu al inceputului de secol XX privit cu ochii unui copil de 11 ani. Cronica de familie, sondaj psihologic multiplu, galerie de portrete, peisaj social viu colorat, privire critica asupra bisericii, teatrului si a altor institutii-pilon ale societatii, Fanny si Alexander e in aceeasi masura o confesiune profund personala rostita in termenii unei originale filosofii asupra vietii si a mortii, artei si credintei, iubirii si urii timpului si spatiului, etc. recurgand la citate din propria-i opera, Bergman realizeaza o adevarata antologie a obsesiilor sale dand, totusi, intregului un ton unitar si un satisfacator coeficient de inedit, invaluind totul in umor, dar si in grave meditatii, colorand limbajul cu ironii si sarcasme, cu ambiguitati si exuberante. Realitatea si visul, amintirea si dorinta, concretul si imaginarul se interfereaza permanent, decurg unele din altele, se determina sau se anuleaza reciproc intr-un ingenios joc de-a viata si de-a arta, joc pe care un creator genial il inventeaza pentru propria-i bucurie si pentru propria-i suferinta, pentru a-si ordona obsesiile sau pentru a le conferi un si mai pronuntat grad de ambiguitate.

La primul nivel al lecturii, filmul ni se dezvaluie ca o evocare a copilariei, cu nedisimulate trimiteri autobiografice. Fanny si Alexander sunt doi copii, frati, de 9 si, respectiv, 11 ani, traind fericiti in familia lor, cu o bunica fosta mare actrita, cu parinti si ei oameni de teatru. Dar desi titlul cuprinde si numele lui Fanny, fetita aproape ca nu are vreo importanta in actiune, axul filmului fiind Alexander (care, se zice, ar fi Bergman insusi). Ni se ofera imaginea unei copilarii "de basm" privita si judecata de un copil care, in mod firesc, intareste subiectiv contururile lucrurilor, intensitatea emotiilor, tensiunea intamplarilor. Amintirile frumoase sunt si mai mult infrumusetate, spaimele sunt exagerate, traumele sunt proiectate in tragic, fantazarea si fabulatia stau pe acelasi plan cu realitati si adevaruri concrete. Bergman arunca abil concretul in imaginar, intoarce visul in realitate, desfiinteaza notiunea de spatiu si confera timpului o labilitate derutanta - toate aceste libertati fiind proprii psihologiei si puterii de judecata a personajului-ax, Alexander. Viata in familia lui e frumoasa si fericita, "o copilarie in toate nuantele de alb si trandafiriu" le e data celor doi frati; in casa parinteasca totul e invaluit intr-o cromatica a puritatii, iar in afara acesteia se desfasoara orasul (Uppsala e usor de recunoscut) cu tinuta lui specifica de "la belle époque". Se intampla insa ca tatal, Oscar Ukdahl - actor slab, dar bun director de teatru -, sa moara pe neasteptate in timpul unei repetitii in care juca umbra regelui Hamlet. De aici inainte, viata familiei ia o intorsatura dureroasa. Mama copiilor, Emilie si ea actrita, se va recasatori si astfel copiii vor ajunge in casa tatalui vitreg, episcopul Vergerus, un om sever, inflexibil, dur, care va avea o influenta malefica in educatia lor si, in general, in viata familiei, atat de fericite candva. Un sentiment de oprimare se instaleaza in tonalitatea operei, un sentiment care nu va disparea pana la familia Ukdahl nu va parasi casa episcopului. Conflictul central al filmului aici s-a aflat, observa criticul Stanley Kauffman, in ciocnirea dintre familia Ukdahl - oameni obisnuiti cu o viata deschisa, vesela si permisiva - si mediul din casa episcopului - o lume riguros morala construita pe despotism. Cand episcopul - un puritan cu sange rece si cu multa putere de disimulare - ii da lectii de morala lui Alexander, el pare asemenea unui inchizitor. Baiatul si-a impartit viata reala intre o grandioasa viziune a zilelor luminoase si fericite cu familia lui adevarata si mizeria oprimarii din casa tatalui vitreg, puritan, care ii inchide pe copii intr-o camera cu gratii la ferestre si ii bate cu nuiaua. Pauline Kael ("The New Yorker") asemana aceasta diferenta cu aceea dintre viziunile contrastante ale lui Andersen si ale Fratilor Grimm.

Dar Fanny si Alexander depaseste depaseste spectaculos o simpla naratiune despre copilarie, o evocare, oricat de profunda si de emotionanta ar fi ea. Conotatiile lui sunt multiple; caracterul de sinteza a unor constante bergmaniene trece in prim-planul oricarei incercari de descifrare a intentiilor creatorului. Aspectul evident antologic - recapitularea temelor, personajelor si situatiilor ce au circulat in intreaga opera - a preocupat prioritar critica internationala care s-a ocupat insistent de acest film. Joël Magny, de pilda (in Cinema '83, nr. 292), descifra in Fanny si Alexander - intre alte motive obsedante si in aceasta "superba restaurare a amintirii marii burghezii a Suediei oscariene" - un imn inchinat teatrului. imaginea familiei Ukdahl e un amestec de teatru si confort burghez. Subiectul profund si aproape unic (in sensul ca inglobeaza toate celelalte teme) este cel al creatiei artistice, prin intermediul teatrului. filmul nu este, observa Magny, decat o succesiune de puneri in scena care se articuleaza unele intr-altele: discursul de la teatru al lui Ekdahl, revelionul familiei, ceremoniile (inmormantari, nunti, botezuri), reprezentatiile teatrale propriu-zise. Pana si religia este privita in raportul ei cu teatrul. Cel mai grav "pacat" al episcopului nu este nici rigoarea lui excesiva, nici cruzimea lui maladiva, ci faptul ca nu se accepta ca actor: "Eu nu am decat o singura masca - zice el - , dar ea imi ramane lipita de chip . ". Apoi, cele mai mari necazuri ale copiilor incep odata cu moartea tatalui lor - actor si director al trupei - si cu hotararea mamei de a parasi teatrul si de a intra in viata reala. "Itinerarul Emiliei merge de la teatru la teatru si fericirea e regasita numai cand ea intelege ca viata insasi e reprezentatie si iluzie". Daca Fanny si Alexander este "o declaratie de dragoste facuta vietii", asa cum a afirmat autorul, aceasta se datoreaza faptului ca e in primul rand un imn inchinat teatrului, conchide criticul de la "Cinéma '83". Continuand ideea - dintr-un alt unghi - suedezul Egil Törnqvist analizeaza relatia pe care Bergman o stabileste intre Teatru si Camin. Casa este scena pe care familia isi etaleaza opulenta si statutul social. Acest mod teatral de a gandi, constient sau inconstient, corespundea noii imagini a omului ca actor rafinat. "Casa devenea o loja din care familia privea lumea".

Desi am putea sustine cu abundenta de date si opinii ideea de capodopera, nu contrapunem acestui punct de vedere decat rezultatul unei anchete initiate, in 1988, de "International Film Guide", printre critici si istorici de film din 37 de tari: Ingmar Bergman a fost desemnat drept cel mai mare regizor din lume, iar Fanny si Alexander a fost situat al doilea de pe lista celor mai bune filme din ultimul sfert de secol.

Concluzia filmului Fanny si Alexander, frumusetea si substanta lui ideatica ar putea fi concentrate in urmatorul citat din "Sonata fantomelor" de Strindberg: "Unde este frumusetea? In natura si in mine cand sunt imbracat in hainele de sarbatoare! Unde sunt increderea si onoarea? In basme si in jocurile de copii! Unde se afla acel ceva care-si tine fagaduiala? In imaginatia mea!".