TEORII CU PRIVIRE LA AGRESIVITATE SI VIOLENTA

TEORII CU PRIVIRE LA AGRESIVITATE SI VIOLENTA

1. TEORIA BIOLOGICA

2. TEORIA PSIHOLOGICA

3. TEORIA SOCIO - CULTURALA

4. TEORIA PSIHOANALITICA

1. TEORIA BIOLOGICA

SIGMUND FREUD sI KONRAD LORENZ sustin ca agresivitatea este innascuta. In viziunea lui FREUD agresivitatea este un instinct, oamenii se nasc cu instinctul de a agresa si de a fi violenti. Intrucat aceasta ,,presiune''ereditara nu poate fi inlaturata, este necesar ca, in procesul infuentarii educational - culturale, sa se gaseasca modalitati nedistructive de canalizare a tendintelor agresive.

Pe de alta parte cunoscutul etolog KONRAD LORENZ accentueaza asupra naturii biologic instinctuale a comportamentului agresiv, pe care-l gasim si la nivel intrauman.

Pentru KONRAD LORENZ, agresivitatea interspecii are o valoare adaptiva si este esentiala pentru supravetuire.

Animalul isi apara teritoriul, disponibilitatile pentru hrana si, indepartandu-i pe altii, previne supraaglomerarea.

In plus, datorita faptului ca cel puternic si viguros il invinge pe cel slab si neputicios, se produce o selectie naturala a celor cu un bun potential genetic ce va permite o data cu transmiterea lui urmasilor, reproducerea agresivitat In cadrul aceleiasi specii, este posibil insa ca agresivitatea sa fie dublata de un alt instinct ce inhiba distrugerea totala a adversarului inlaturandu-se astfel pericolul diminuarii drastice a efectivului unei spec

Daca pentru agresivitatea animalelor termenul de instinct acopera realitatea unui comportament innascut in cazul omului, acest termen nu poate fi aplicat.

Privitor la agresivitatea umana, daca ea ar fi de natura instinctuala, ar fi de asteptat sa intalnim foarte multe asemanari intre oameni, legate de modul de adaptare a comportamentului agresiv.

Or, realitatea a demonstrat si demonstreaza continuu ca exista mari diferente interindividuale in manifestarea agresivitat Sunt populatii, comunitati care aproape ca nu cunosc agresivitatea si altele care se manifesta deosebit de agresiv.

Pentru agresivitatea omului, termenul de instinct a fost inlocuit cu cel de ,,pulsiuni'' care are o alta semnificatie decat existenta spontana a nevoii de a ataca si a distruge la anumiti stimuli (stimul - semnal).

La individul uman, agresivitatea apare ca o referinta la o nevoie vitala ca foamea, apararea, sexualitatea , etc., toate aceste necesitati vitale fiind supuse insa controlului cortical, ceea ce permite o crestere considerabila a rolului proceselor cognitive care fac posibil exercitiul mental (judecata - rationamentele), posibilitatea de a prevedea consecintele unui act si de a elabora si realiza proiecte.

In acest sens se poate spune ca omul este efectiv singurul animal capabil sa omoare premeditat pentru ca el este singurul capabil si sa anticipeze conduita distructiva intr-un proiect mai mult decat la animal, in afara de actul distructiv propriu-zis. Conduita heteroagresiva mai poate fi tradusa in doua moduri*(3):

- printr-o depersonalizare a victimei, care isi pierde toata valoarea afectiva pentru agresor;

- printr-un mecanism cu care incearca sa justifice actul comis sau sa-l integreze intr-un sistem global de justificari.

Respingerea cvasi-generalizata a naturii instinctuale a agresivitatii nu inseamna insa si ignorarea unor influente biologice asupra ei, cum ar fi :

influente neuronale; exista anumite zone ale cortexului care, in urma stimularii electrice, faciliteaza adoptarea de catre individ a comportamentului agresiv;

influente hormonale; masculii sunt mult mai agresivi decat femelele datorita diferentelor de natura hormonala;

influenta biochimica (cresterea alcoolului in sange, scaderea glicemiei pot intensifica agresivitatea).

2. TEORIA PSIHOLOGICA

Aceasta teorie se bazeaza pe fenomenul de frustrare. Analiza actelor agresive, ca si a celor violente, arata ca aceste comportamente obisnuit ofensive-verbale sau motorii se declanseaza ori de cate ori individul se confrunta cu un obstacol sau o bariera sociala (un alt individ - rival, un obiect, un animal, o institutie, o idee), care il impiedica sa-si satisfaca interesele si scopurile personale.*(5)

Aparitia neastepata a unui obstacol real sau imaginar intrerupe fluxul normal al actiunii, creeaza o dificultate majora, dezorganizeaza stereotipurile motorii, aduce individul (animal, dar mai ales uman) intr-o stare de criza.

O asemenea stare de criza se numeste ,,frustratie'', stare in care la cei mai multi indivizi se declanseaza mecanisme agresive. La unii oameni insa reactia poate fi regresiva sau represiva - refulatoare. (V. PAVELESCU, 1969)

Fie ca i se ia biberonul unui sugar, fie ca pleaca in ultima secunda tramvaiul pe care vrem sa-l luam ori ni se refuza o gratificatie pe care o consideram ca ni se cuvine de drept, ne simtim frustrati, adica intr-o stare de surescitare subcorticala (emotia de manie), instantele superioare corticale isi pierd pentru moment comanda, dand loc unor actiuni haotice, nestructurate, inconsistente.

In starea de frustratie, oamenii nu se comporta dupa legile ratiunii, caile obisnuite ale derularilor comportamentale le sunt dezorganizate, apare o tensiune interioara.

Tensiunea interioara este potentata de fenomene fiziologice vegetative care apar in momente critice. Pulsul se accelereaza si se ridica tensiunea arteriala, cresc glucoza in sange si nivelul andrelaninei, in schimb descreste capacitatea normala de percepere senzoriala.

Fenomenele descrise duc in majoritatea cazurilor la diferite comportamente agresive.

Cei mai multi psihologi si criminologi au considerat ca starea de frustrare duce la comportament agresiv intelegand aici atat factorii frustranti de ordin biologic cat si de ordin social. Aceasta teorie a corelarii celor doua fenomene nu poate fi luata drept stabilirea unei relatii cauzale. Se poate constata ca orice infractor este un frustat, dar nu orice frustrat devine logic si infractor. Experienta cotidiana ne arata clar ca un copil caruia i se smulge jucaria raspunde agresiv ostil, dar exista aproape sanse egale ca sa fuga de la parinti si sa se planga de agresori.

Atat teoretic, cat si practic este deschisa atat calea agresiunii cat si cea a regresiunii in situatii frustrante.

Teoretic ,,frustrare - agresiune'' lansata inca din anul 1939 de JOHN DOLLARD si COLEGII DE LA Universitatea Yale din S.U.A. a fost ulterior revazuta si mult nuantata.

Cercetarile facute asupra rolului frustrarii in declansarea comportamentului agresiv, de catre J. DOLLARD si colegii sai pleaca de la doua teze, care pot foarte bine sa fie formulate ca doua intrebari :

- orice comportamenr agresiv este rezultatul frustrarii ?

- orice frustrare duce la comportament agresiv ?

B. RAVEN si J. RUBIN (1976), sintetizand numeroasele cecetari care au fost efectuate in acest domeniu, constata ca*(8):

- sunt cazuri cand frustrarea duce aproape sigur la agresivitate;

- sunt fapte agresive care se comit in absenta oricarei frustrari;

- exista stari frustrante care nu duc la comportamente agresive.

Frustrarea duce la agresivitate mai ale cand

actul frustrant se poate atribui doar unui frustrator;

in cultura sau subcultura data, reactia la o situatie frustranta ,,cere'' raspuns agresiv;

situtia frustranta decurge din caracteristicile unui frustrator care si asa este privit ostil;

situatia are o forta de incitatie deosebita.

Agresivitatea fara frustrare apare atunci cand

este instrumentala (un spargator vrand sa ia banii de la un casier, acesta se impotriveste si este impuscat, desi scopul infractorului a fost doar devalizarea bancii);

este rezultatul unei imitatii coercitive;

este rezultatul unui ordin superior;

este rezultatul unui rol social (rolul de politist);

este rezultatul unui efect al activitatii de grup (membrii unui grup terorist care, personal, nu au nimic impotriva celui victimizat).

In opozitie cu aceste cazuri, exista altele in care frustrarea desi majora, nu duce la comportamente agresive.

Astfel, frustrarea nu duce la comportament agresiv, in cazul:

cand individul a primit o educatie moral-cetateneasca solida, asa incat il repugna orice forma de agresiune;

in care individul are suficiente resurse pentru a canaliza energiile declansate de starea de frustrare in directia unei realizari sociale;

chiar daca nu absolutizam raportul dintre frustrare in opozitie cu aceste cazuri, exista altele in care frustrarea desi majora, nu duce la comportamente agresive, totusi putem afirma ca actele deviante in genere si cele tipice infractionale in special sunt motivate in mare masura, de existenta unor frustrari, fie ca starile frustrante sunt de moment, de durata medie, ori continua.

De asemenea, au efect declansator starile de frustrare reale si in egala masura cele imaginare. Acestea din urma pot provoca, la fel ca si frustrarea reala, toate formele de agresiune ostile sau instrumentale. Situatia frustranta de moment, de obicei, duce la infractiuni sau chiar crime ocazionale nu odata provocate sau precipitate de comportamentul victimei, cata vreme starea de frustrare duce la acte agresive pregatite cu mult inainte de savarsirea faptei de ,,trecere la act''. Capacitatea unui individ de a surmonta situatiile de frustrare, fara a face apel la mijloace de raspuns ilegitime si violente, a fost denumita ,,toleranta la frustrare''*(10) si care poate actiona fie ca element favorizant, stimulator, fie ca pana in savarsirea unui act agresiv sau violent.

Elaborand asa-numita teorie a ,,scutului'' sau ,,rezistentei'' fata de frustratie, W. C. REEKLESS considera ca orice individ poseda doua tipuri de ,,structuri'' de natura interna sau externa care actioneaza ca adevarate ,,scuturi'' de aparare: protectie in calea frustrarii si a agresivtatii tanarului. Structura (,,rezistenta'') interna dobandeste o importanta si o semnificatie aparte in anumite momente actionand ca o ,,matrice'' personala care ii asigura tanarului constiinta identitatii de sine si a imaginii despre sine, in raport cu alte persoane sau grupuri, convingerea orientarii spre scopuri dezirabile si ,,toleranta'' la frustrare.

In schimb structura (,,rezistenta'') externa este alcatuita din grupurile sociale la care tanarul participa si este socializat (familie, vecinatate, prieteni, etc.) si care ofera posibilitatea dobandirii unui statut, asigurarea unor mijloace legitime de realizare a scopurilor, sentimentul identificarii cu grupul, etc.

Daca una sau mai multe componente ale celor doua ,,structuri'' sunt deteriorate sau lipsesc, tanarul manifesta sentimente de frustrare si marginalizare personala si sociala, avand predispozitii pronuntate spre violenta si agresivitate.*(11)

3. TEORIA SOCIO - CULTURALA

ALBERT BANDURA, formuleaza teoria invatarii sociale a agresivitatii, plecand de la pozitia ca agresivitatea este un comportament social invatat.

Tot recunoscand radacinile biologice ale comportamentelor agresive si violente, acceptarea chiar si partiala a teoriei frustrare-agresiune (violenta) ne invedereaza existenta la om a unei multitudini de sedii frustrante de origine sociala.

Aceasta inseamna ca mecanismul biologic innascut de atac este realizat de situatii si conditii care sunt oferite de societate, de cultura in care traieste individul.

Societatea capitalista frustreaza largi parti ale populatiei de posibilitatea de a obtine bunuri dorite si privilegii care numai celor putini le sunt disponibile. Aceasta situatie a fost demonstrata inca din 1939 de sociologul ROBERT MERTON care arata ca atunci cand un sistem cultural creeaza valori (bunastare, succes), iar pe de alta parte structura sociala exclude o mare majoritate a oamenilou din aceasta competitie rezultatul fiind generarea pe scara larga a componentelor deviante (agresive).

Daca acceptam ideea ca aparatul digestiv innascut nu duce automat si la acte agresive sau violente, atunci trebuie sa fim de acord si cu adevarul ca formele de comportament agresiv si violent sunt invatate. Sub acest aspect putem vorbi de existenta unor societati violente.

ROGER D. MASTERS (1979) a aratat ca ,,diferitele culturi dezvolta diferite combinatii ale agresivitatii, fricii si atasamentului, dand nastere unor societati caracterizate de frecventa extrem de diferita a competitivitatii deschise sau infractiunilor ostile'' ROGER D. MASTERS are parerea ca agresivitatea este un produs al istoriei individuale: in cadrul normelor culturale, experienta personala intareste adesea cunostintele sau comportamentul agresiv la unii oameni, in timp ce la altii le reorienteaza sau stinge.

Din momentul in care s-a stabilit o subcultura care aproba violenta, invatarea devine principalul factor de propagare a ei. Numeroase cercetari arata ca pana si la copiii prescolari se manifesta forme de comportament agresiv si chiar violent, daca asemenea modele sunt incurajate de parinti, vecini. Unii autori (B. CORNIER, 1970) considera ca ,,agresiunea este un instinct bipolar, care poate sa se manifeste fie prin distructie, fie prin creativitate.''

Directia pe care o va lua in mod constant comportamentul, directia distructiva sau creatoare, va depinde de directia si taria influentarii sociale, educatiei, care poate incuraja sau descuraja formele de reactie agresive sau violente ale individului.

Trebuie sa ne fie limpede ca nu numai familia sau scoala, cat mai ales cercul de prieteni si colegi pot intari sau inhiba pornirile agresive ale individului. Traiul in mediul violent (subculturi violente), comunicarea frecventa cu indivizi violenti isi pune amprenta pe comportamentul celor din jur, mai ales cand acestia sunt usor influentabili si apartin categoriei de dependenti.

Invatarea sociala pare a avea pe agresivitatea oamenilor o ifluenta foarte importanta. Se utilizeaza agresiunea si pentru obtinerea recompenselor sau pentru evitarea pedepselor.

A utiliza pedeapsa pentru reducerea agresiunii, o poate diminua doar temporar, dupa care poate stimula aparitia sa ulterioara. Invatarea agresiunii poate, deasemenea sa se faca prin observarea modelelor agresive.

Parintii care-si pedepsesc copiii pentru comportamentul lor agresiv le poate servi ca modele de agresiune si de crestere a agresiunii copiilor lor.*(14)

De asemenea mass-media constituie intr-o anumita acceptiune unul din factorii favorizanti in acest sens.

Similar, se pune problema in privinta cinematografului, televiziunii sau literaturii care prezinta scene agresive distructive, nestiindu-se niciodata daca aceste scene au asupra spectatorilor un efect inhibator sau, dimpotriva il incita spre imitarea comportamentului pe care-l descopera.

Televiziunea provoaca copiilor modele agresive de imitat. Se observa ca, copii care privesc un mare numar de emisiuni violente la televizor manifesta tendinte agresive in anii urmatori. Observarea violentei la televizor poate deasemenea sensibiliza oamenii relativ la agresiune.

Unii critici cred ca argumentele contra violentei televizate sunt exagerate. Ei cred ca televiziunea favorizeaza violenta printre cei care iau fictiunea televizata pentru realitate, sau printre cei care sunt deja inclinati spre agresiune.

In general, se considera ca influenta scenelor agresive depinde in mare masura de existenta prealabila a obiceiurilor agresive si ca aceasta influenta variaza, in functie de posibilitatile pe care le are spectatorul de a se confrunta cu mediul in care el se simte integrat si al carui cadru de referinta (in sens sociologic) este opus celui pe care il presupun scenele cu incarcatura agresiva. Intre alti factori care consideram ca se impun intentiei in sfera cauzalitatii comportamentelor agresive cu etiologie sociala sunt si ,,narcomaniile'' care pot predispune sau favoriza trecerea la un act, mai ales daca subiectul este dependent de utilizarea drogurilor. In aceste situatii starea de narcomanie poate fi considerata ca o cauza echivalenta in sfera generala a cauzalitatii actului agresiv.

Consumul de alcool este unanim recunoscut ca toxicul cel mai virulent in declansarea comportamentelor agresive atat in sens autodestructiv cat si in cel heterodistructiv. Abordarea teoriei socio-culturala a agresivitatii nu se poate dispensa de analizele operationale ale conceptului ,,calitatea vietii'' sau ,,valoarea umana a vietii'' cu urmatoarele nivele:*(16)

la un prim nivel dimensiunile: biologica, psihica si sociala, avand semnificatii atat relativ autonome cat si semnificatii interdependente, numai analiza lor intreaga si dinamica putand conduce la concluzii considerate valide;

valoarea vietii, pe fiecare dintre cele trei dimensiuni (biologica, psihica, sociala) inteleasa ca aditionare a duratei parcurse (cantitatii) a vietii, a calitatii acesteia si a semnificatiei atribuite de catre subiect, primelor doua componente (biologica si psihica).

In cadrul dimensiunii sociale a vietii umane se vor avea in vedere subdimensiunea economica, profesionala, familiala, politica, scolara, a participarii culturale (creatie si consum cultural inclusiv componenta religioas a vietii comunitare, a locuirii, a securitatii sociale, a timpului liber, morala, ecologica.

Studiul cauzalitatii agresivitatii la modul operational concret va trebui sa aiba in vedere toti acesti factori, pentru ca de multe ori cauzalitatea agresivitatii este complexa, insiduoasa, cameleonica chiar.

4. TEORIA PSIHOANALITICA

Aceasta teorie ne ofera o privire de profunzime a structurilor de baza ale psihicului uman, o demonstratie ireductibila a complexitatii alcatuirii si functionarii fiintei umane.

Formula de organizare abisala a arhitecturii psihologice a persoanei are trei instante: eul, sinele si supraeul. Eul se formeaza prin incastrarea conflictuala a eurilor multiple. Cand acest proces antreneaza raspunsurile negative (frustrante) din directia eurilor exterioare in eul care se dezvolta se determina directii de reactii agresive.

Cu cat acest joc are loc mai timpuriu in etapele dominant afectogene, cu atat eul de baza se incarca si invata inconstient raspunsul negativ.

In stadiile de dezvoltare ulterioara, reactualizarea agresivitatii are loc pe baza provocarii de catre celelalte euri cu asemanare in imaginar a eurilor agresive.

In ceea ce priveste autoagresivitatea, ea este determinata de conflictualitatea intre structurile profunde ale personalitatii: sine, eu, supraeu.

Sinele are urmatoarele functii si structura:

contine toate achizitiile filogenetice;

este izvorul energiei instinctive ale individului;

reprezinta marele al rezonator al libidoului;

este inconstient;

domina principiul placerii;

evita orice neplacere sau durere (se apara);

urmareste promovarea pornirilor libiduale;

este amoral, ilogic si nu are unitate de scop sau aspiratie;

este depozitarul pornirilor refulate.

Eul are urmatoarele functii:

reprezinta o organizare coerenta a proceselor mintale;

rolul fundamental este jucat de perceptia lumii din afara, de perceptia normelor si legilor sociale, dupa care doreste sa se ascunda;

intre ,,sine'' si ,,eu'' exista interferente si grade de evolutie;

este reprezentantul lumii din afara;

este o sinteza intre ratiune si inconstient;

produce fixarea erotismului asupra obiectelor din afara;

este compus din identificarile care succed diferitelor fixari neizbutite (eritice, vitale) pe care lumea din afara le interzice;

este un mixtum compositum din inconstient si constient;

se autoregleaza;

toate refularile sunt produse de eu;

tempereaza exigentele morale ale suspansului;

in timpul somnului exista o cenzura asupra viselor si le modeleaza;

doreste sa fie moral;

stabileste prin psihicul constient o relatie de adaptare, adecvare la realitate.

Eul participa asupra timpului si modalitatilor cand pulsiunile se manifesta pentru a nu intra in conflict cu exigentele morale. In cazul normalitatii exista o stare conflictuala latenta. Orice stare conflictuala intre ,,sine'' si ,,eu'' provoaca decompensari de tipul agresivitatii sub toate formele.

Supraeul are urmatoarele functii:

este mostenitorul ,,complexului lui Oedip'' - identificarea cu parintii;

se constituie ca o reactie impotriva fixarilor libidinale;

are in compozitia sa inzestrarea filogenetica a individului - nucleul arhaic;

are multe elemente din eul parintilor cu care s-a identificat;

functia principala este critica fata de eu;

este in conflict cu sinele;

are un caracter compulsiv;

este glasul constiintei;

este hipermoral si tiranic fata de eu;

supraeul este maturizat la tinerete si isi pastreaza caracteristicile de-a lungul vietii;

este o expresie permanenta a influentelor parintilor.

Teoria psihanalitica are la baza existenta pulsiunii de agresiune. Pulsiunea in conceptia fluidiana, este un proces dinamic, constand dintr-un impuls, o incarcatura energetica, care impinge organismul spre un scop.

Pulsiunea isi are sursa intr-o stare de tensiune provocata de o excitatie corporala. Scopul manifestarilor acesteia este acela de a reprima starea de tensiune creata. Desemnand o energie termenul este folosit initial de FREUD in distinctia pe care o face intre doua tipuri de excitatie la care organismul este supus si de care trebuie sa se descarce: excitatiile externe, pe care organismul le inlatura prin fuga, evitare sau autoprotectie si sursele interne excitative, de care organismul nu poate scapa si care pun ,,in priza'' mecanismul functionarii psihice.

FREUD stabileste doua sisteme duale ale pulsiunilor. Primul este cel al pulsiunilor sexuale si al pulsiunilor eului sau de autoconservare, acesta din urma reprezentand marile trebuinte de care depinde supravetuirea individului (foamea si functiile alimentare) si fiind opuse pulsiunii sexuale.

Al doilea sistem este dat de pulsiunile vietii si ale mort Aceasta reprezinta cel mai eficient mod de explicare a mecanismelor fundamentale ale agresivitat

Pulsiunile agresivitatii

Aceasta pulsiune se opune pulsiunii vietii si tinde spre reducerea complet a tensiunilor si intoarcerea la starea anorganica. ADLER considera agresivitatea ca o aspiratie general umana, ca un factor indispensabil viet Ea este o pulsiune care urmareste depasirea propriilor sentimente de interioritate si exprima dorinta de putere.

Alti autori, cum ar fi KLEIN M. admite existenta primara a iubirii si urii aflate in conflict inca de la inceputul vietii, iar W. REICH descrie agresivitatea ca pe un rezultat al frustrarilor sexuale.

Pulsiunea de distrugere

Reprezinta una dintre coordonatele pulsiunii mortii inrudita cu pulsiunea de agresivitate, exprimand orientarea pulsiunii mortii spre exterior. Structura acestei pulsiuni este bipolara: distrugerea eterogena si autodistructia.

Pulsiunea de ascendenta (de stapanire, de autoritate)

Are drept scop dominarea obiectului respectiv, nefiind o pulsiune sexuala. Ea sta la baza cruzimii infantile.

Pulsiunea de autoconservare

In contextul opozitiei intre pulsiunile sexuale si pulsiunile eului, toate pulsiunile organice intrapsihice sunt cuprinse in doi termeni: foamea si/sau iubirea, pulsiunile sexuale se sprijina pe cele de autoconservare.

Pulsiunea eului

Reprezinta un tip specific de pulsiuni, a caror energie se afla in serviciul eului; aceste pulsiuni sunt asimilate pulsiunilor de autoconservare si opuse pulsiunilor sexuale.

Pulsiunile mortii

Sunt acele impulsuri profunde ale fiintei, care tind sa reduca pulsiunile vietii cu scopul de a le suprima pe acestea, reducand viata la formele ei anorganice. La inceput pulsiunile mortii se indreapta spre intrare, urmarind aceasta distructie, apoi se orienteaza spre exterior, manifestandu-se cu pulsiuni agresive sau distructive.

Pulsiunea sexuala

Este conceputa ca un puseu intern, ale carei activitati nu trebuie echivalate cu cele ale activitatii sexuale in conceptiunea curenta in sensul ca pulsiunea sexuala acopera un camp mai larg de manifestare.

Pulsiunile vietii

Constituie cea mai puternica forta pulsionara impotriva pulsiunilor mortii, putand in permanenta sa genereze si sa alcatuiasca unitati vii din ce in ce mai mari si sa le mentina.

Psihanaliza a avut o contributie pretioasa in explicarea manifestarii agresivitatii, a destinului pulsiunii agresive care poate fi transformata in energie adaptiva sau poate fi generatoare de boala.

N. NORTMANN, F.KRIS si L. LOEWENSTEIN au stabilit patru tipuri de procese care modeleaza impactul agresivitatii:

deplasarea energiei pulsionare spre alte obiecte, deci devierea directiilor primare;

restrangerea scopurilor agresive prin efectul mecanismelor de compensare;

intricatia si libidoul;

sublimarea agresivitat

Sublimarea agresivitatii pune la dispozitia eului o energie neutra, care poate fi intrebuintata in activitatea creatoare sau in optimizarea adaptar Sublimarea agresivitatii este observabila la omul normal in activitatea reala (munca, joc, competitie, alegerea profesiunii) si in productiile imaginare (vis, creatia artistica).

Inhibitia agresivitatii poate conduce la: inhibitie sexuala, inhibitie a activitatii, apatie, boli somatice, tulburari psihice.