Consideratii generale privind izvoarele dreptului

CONSIDERATII GENERALE

PRIVIND IZVOARELE DREPTULUI.

1 Conceptul de izvor al dreptului.

In Teoria generala a dreptului termenul de izvor este abordat intr-un sens larg si unul restrans, respectiv in sens material si in sens formal. Aceasta distinctie este necesara pentru a evita unele confuzii si a defini cuprinzator si exact conceptul de izvor al dreptului. In fond trebuie precizate care sunt sursele, originea, fortele creatoare ale dreptului.

De unde vine dreptul? De unde izvoraste el? Cine il determina? Cine  si cum il creeaza si il exprima ?

In teoria dreptului, precum si in general in stiintele juridice conceptul de izvor al dreptului este folosit intr-un sens specific, strict juridic, prin care se au in vedere formele de exprimare a normelor juridice - actele normative (legi, decrete), obiceiul juridic, practica judiciara etc.

Pornindu-se insa de la sensul etimologic al termenului 'izvor', in stiinta juridica pri el au fost denumite, de asemenea sursele, originea, factorii de determinare si creare ai dreptului. Pentru a se evita confuzia intre cele doua abordari ale 'izvoarelor' dreptului, in stiinta juridica s-a facut distinctia intre izvoarele materiale sau in sens material si izvoarele formale sau in sens formal al dreptului.

Izvoarele materiale sau in sens material desemneaza faptul social, fortele creatoare sau factorii care configureaza dreptul, geneza dreptului. Intrucat problema izvoarelor materiale, denumite uneori si reale sau sociale face parte, in realitate, din problematica generala, filosofica a dreptului, ea este tratata si cercetata in contextul respectiv, al analizei conceptului si esentei dreptului. Izvoarele materiale mai sunt denumite si substantiale si sunt expresia conditiilor vietii economice, sociale si politice, culturale si ideologice. Factorii economici si sociali, politici, ideologici, sunt cei care dau continut dreptului pozitiv, normelor juridice concrete in care se exprima in chip concentrat nevoile si exigentele reale ale vietii sub forma comenzilor sociale pe care dreptul le receptioneaza.

Dupa ce a receptionat aceste comenzi sociale, dreptul analizeaza realitatea sociala si formuleaza raspuns la nevoile societatii prin elaborarea actelor normative si a reglementarilor  care sa satisfaca cerintele formulate, comenzile transmise.

In stiinta juridica a capatat o larga circulatie, practic s-a generalizat, notiunea de izvor al dreptului in celalalt sens, asa numit formal, si care are in vedere mijlocul cu ajutorul caruia se exprima izvorul material, forma pe care o imbraca dreptul in ansamblul normelor sale. Este vorba deci de un sens propriu terminologiei juridice care, in acest caz, nu coincide intre totul cu sensul etimologic al cuvantului.

In doctrina s-a afirmat ca prin izvoare ale dreptului (in sens juridic) stiinta juridica are in vedere, intr-o formulare generala, formele de exprimare ale normelor juridice in cadrul unui sistem de drept in diferite epoci si tari[2].

2 Prezentare generala a sistemului izvoarelor dreptului

In societatea romana izvoarele dreptului in sens formal au evoluat sub influenta nemijlocita a factorilor economici, sociali si politici[3].

In epoca veche, imediat dupa fondarea statului, principalul izvor de drept a fost obiceiul, corespunzator cerintelor economiei naturale inchise. Incepand din secolul al V lea pana la sfarsitul republicii, dreptul roman a fost exprimat, cu precadere, in forma legii.

Tot in epoca veche, in ultimele secole, edictul pretorului si jurisprudenta sunt recunoscute, alaturi de obicei si lege ca izvoare de drept.

In epoca clasica, la vechile izvoare s-au adaugat altele noi: senatus-consultele si constitutiile imperiale.

In epoca postclasica, odata cu instaurarea monarhiei absolute, normele de drept  imbraca in exclusivitate forma constitutiilor imperiale li a obiceiurilor.

In general, se constata o tendinta de a lega conceptul izvoarelor dreptului de activitatea de creare, de elaborare a dreptului, avandu-se in vedere sublinierea acelui moment - hotarator pentru a-i da un caracter juridic, obligatoriu regulii de conduita - care este tocmai instituirea sau recunoasterea sa de catre stat intr-o anumita forma. In acest scop, puterea de stat fie ca formuleaza direct, nemijlocit normele in diferite acte normative - legi, decrete, hotarari etc, fie ca recunoaste valoarea juridica a unor reguli formulate pe alte cai, avand alte forme - obiceiuri, precedentul judiciar, actele unor organisme nestatale etc. Din aceasta imprejurare s-a ajuns si la diferentierea izvoarelor dreptului in directe si indirecte.

Sunt considerate izvoare directe actele normative - legea, decretul, hotararea etc - deoarece acestea sunt elaborate nemijlocit de organele de stat, cata vreme obiceiul sau actele organizatiilor nestatale pentru a capata forta juridica si a deveni izvoare de drept au nevoie de recunoasterea sau sanctionarea lor de catre autoritatea publica. Astfel, norma obisnuielnica are valoare juridica numai indirect, prin intermediul unui act de stat care o recunoaste (sanctioneaza) ca atare, fapt pentru care aceasta este considerata izvor indirect sau complex. Este izvor complex deoarece el este alcatuit atat din norma obisnuielnica, cat si din actul juridic al organului de stat care-i recunoaste forta juridica.

De asemenea, se mai face distinctia intre izvoare scrise si izvoare nescrise.

Izvorul de drept vizeaza acel aspect al formei dreptului prin care norma sociala devine norma juridica in procesul de instituire sau recunoastere a ei de catre puterea publica primind astfel o forma adecvata denumita izvor de drept. Izvoarele dreptului sunt expresia creatiei in drept ca una din modalitatile guvernarii societatii prin intermediul autoritatii publice.

Izvoarele dreptului sunt date de modalitatile multiple de existenta ale dreptului dintr-o epoca istorica, intr-o anumita tara. Rolul de a da forta juridica regulilor de conduita revine organelor statului, fie pintr-o activitate directa de elaborare si prelucrare a izvoarelor de drept sub forma actelor normative - legi, decrete, hotarari etc - fie prin investirea cu forta juridica a unor reguli aparute pe alte cai, cum sunt obiceiul sau practica judiciara, care prin aceasta investire sau recunoastere, devin izvoare de drept.

Dezvoltarea dreptului de-a lungul istoriei ne demonstreaza existenta pluralitatii izvoarelor in sistemul de drept al fiecarei tari. Explicatia acestei situatii trebuie sa o cautam, pe de o parte, in complexitatea relatiilor sociale supuse reglementarii juridice, iar pe de alta parte, in varietatea formelor de organizare si guvernare a societatii, a organizarii activitatii si competentei organelor de stat, a autoritatii publice.

Pluralitate si complexitatea izvoarelor formale ale dreptului, clasificarea acestora in functie de diverse criterii, prezentarea acestora intr-un tablou cat mai bogat, care sa dea satisfactie realitatii juridice contemporane constituie o preocupare fireasca tot mai accentuata in domeniul teoriei generale a dreptului .

In doctrina s-a retinut urmatoarea clasificare a surselor formale :

a. In functie de izvorul material al normei se disting:

surse nationale (normele provin de la autoritatea statala sau din obiceiul comunitatilor stabilite pe teritoriul statului);

surse internationale (tratate internationale, norme provenind de la organisme internationale dotate cu putere de reglementare sau cutume internationale);

surse straine (surse atasate ordinii juridice a unui stat).

O alta clasificare  poate consta in: surse publice (normele sunt edictate de autoritatea publica, de exemplu, legea, ordonanta, hotararea guvernamentala) si surse autonome (isi gasesc fundamentul in autonomia si puterea de reglementare interna ale unor corporatii, de exemplu, regulamentele interne, statutele profesionale).

O a treia clasificare se poate face astfel: norme edictate de autoritatea publica pe cale de unilaterala (acte normative) si norme conventionale (tratatele internationale, conventiile colective).

b. Clasificarea in functie de sursa formala. In raport cu acest criteriu, sursele sunt scrise (formulate de o maniera expresa) si nescrise (normele cutumiare). Sursele scrise pot fi directe si indirecte.

c. Clasificarea in functie de ierarhia normelor. In raport cu acest criteriu, sursele pot fi suverane (pot reglementa orice materie; de exemplu legea,) subordonate (surse limitate la punerea in aplicare a surselor suverane, de exemplu, hotararile de guvern si celelalte acte administrative reglementative) si surse subsidiare (surse libere in ce priveste domeniul, dar care, in caz de contradictie sunt subordonate surselor publice).

Intr-o opinie exprimata de I.Rosetti-Balanescu, izvoarele de drept pot fi clasificate in: izvoare create si izvoare interpretative; in prima categorie sunt incluse legea si cutuma pentru ca ele creeaza norme juridice noi; in a doua categorie: jurisprudenta si doctrina, care au doar un rol interpretativ si creator[6].

Profesorul C.Stegaroiu  propune clasificarea izvoarelor dreptului in: izvoare potentiale care exprima posibilitatea de a elabora modifica sau abroga norme juridice la crearea vointei sociale, exprimata prin puterea de stat si izvoare actuale reprezentate de totalitatea actelor normative in vigoare .

O alta clasificare a izvoarelor dreptului consta in[8]:

izvoare fundamentale: Constitutia, Principiile dreptului, Tratatele internationale privind drepturile si libertatile omului;

izvoare generale: legile ordinare si codurile;

izvoarele detaliatoare: decretele, ordonantele guvernamentale, deciziile si teoriile juridice;

izvoare intregitoare: cutuma si juridsprudenta;

Studiul izvoarelor dreptului dezvaluie o multitudine de opinii si teorii formulate in literatura juridica, situatie explicata de complexitatea si dinamica relatiilor sociale, specialitatea sistemelor de drept si nevoia unei riguroase si complete abordari a domeniului.

Astfel, literatura juridica recunoaste existenta a doua conceptii de abordare a izvoarelor dreptului:

conceptia genetica, care evidentiaza factorii care stau la baza aparitiei si existentei normei juridice;

conceptia gnoseologica, care pune in valoare indiciile dupa care se poate recunoaste caracterul juridic al unei reguli de conduita.

Scoala socio-juridica americana (Scoala de la Chicago) propunea ca alaturi de izvoarele cunoscute ale dreptului (izvoarele clasice sau consacrate), sa fie incluse si izvoarele nonformale, adica politica publica, echitatea inndividuala, convingerea morala etc., care sa fie utilizate de preferinta in activitatea instantelor judecatoresti, intrucat ele pot orienta mai bine judecatorii la pronuntarea unor hotarari juste. Argumentele invocate de sustinatorii acestei opinii se refera la faptul ca legile sufera in timp un proces de deteriorare, fiind depasite si prea rigide in raport cu interesele societatii si comunitatii umane.