Conceptul de izvor al dreptului. Obiceiul ca izvor de drept.

Conceptul de izvor al dreptului. Obiceiul ca izvor de drept.

Dreptul constituie un sistem de norme care insa nu apar nude, ci imbraca o anumita haina juridica, sunt cuprinse in anumite acte juridice, iau o anumita forma, denumita izvor al dreptului (forma a dreptului).

Termenul "izvor de drept" are mai multe acceptiuni, dintre care cele mai raspandite sunt: "izvor de drept in sens material" si forma "izvor direct si indirect" al dreptului, "izvor intern si extern" etc.

Se vorbeste despre izvoarele dreptului in sensul indicarii surselor de cunoastere a unui sistem de drept, cum sunt: izvoarele scrise sau nescrise, datele arheologice etc, care pot oferi informatii despre un sistem sintr-o epoca istorica sau despre legislatia dintr-o tara oarecare.

Prin izvoarele materiale sau interne se are in vedere activitatea organului de stat emitent al actului normativ, prin care unei reguli sociale i s-a recomandat caracter de regula de drept, iar prin izvoare formale sau externe se au in vedere conditii de forma, care acorda rezultatelor activitatii organului de stat calitatea juridica. Aceasta distinctie vizeaza numai izvorul formal, juridic al dreptului, se refera la formele activitatii organelor de stat in elaborarea dreptului, la deosebiri de competenta in activitatea normativa. Prin izvor direct al dreptului urmeaza a fi intelese actele normative, iar prin izvor indirect sau mediat, reguli nejuridice, cum sunt obiceiurile si alte reguli ce nu sunt cuprinse in textul actelor normative, dar la care acesta fac trimitere.

In succesiunea istorica a izvoarelor de drept, obiceiul juridic ocupa, fara indoiala, primul loc. Trecerea la organizarea statala a societatii a fost consfintita prin norme obisnuielnice, adaptate la realitati noi.

Normele obisnuielnice, recunoscute de puterea de stat, formeaza dreptul obisnuielnic sau dreptul cutumiar, care a jucat un rol deosebit de important ca izvor de drept,mai ales in dreptul antic si in dreptul feudal. Acest lucru se explica prin caracteristicile obiceiului, care este o regula sociala ce corespunde cel mai bine societatilor cu dezvoltare lenta a fortelor de productie si a intregului sistem de relatii sociale. De asemenea, obiceiul, ca izvor de drept, poate exprima mai bine decat orice alt izvor de drept particularitatile locale, precum si faramitarea politica, specifica perioadelor istorice premergatoare centralizarii vietii economice si politice. Obiceiul juridic isi pastreaza importanta si in dreptul modern, dar rolul lui nu este acelasi in toate statele. Astfel, el constituie un important izvor de drept (laolalta cu practica judiciara) in dreptul anglo-saxon, in timp ce rolul lui este redus in dreptul de pe continent.

In dreptul roman, obiectul juridic se mentine doar in unele reglementari ale dreptului civil, unele articole din Codul civil roman facand trimitere la obiceiurile locale, care in acest fel devin izvor de drept, fiind incorporate in mod indirect in reglementarea juridica respectiva.