Notiunea de legitima aparare si trasaturile definitorii ale acesteia

Notiunea de legitima aparare si trasaturile definitorii ale acesteia

1. Legitima aparare ca stare de fapt.

Viata, integritatea corporala, libertatea, sanatatea, averea oamenilor sunt aparate preventiv impotriva oricarei atingeri sau stirbiri prin crearea acelui cadru juridic necesar existentei unei societati umane in care comportamentarile membrilor ei trebuie sa respecte anumite comandamente a caror incalcare atrage sanctiunile edictate.

Persoana este deci aparata preventiv de orice violare a dreptului sau prin incriminarea tuturor faptelor ce ar putea-o leza, iar in cazul in care este amenintata ea poate recurge la sprijinul autoritatii de stat pentru inlaturarea pericolului ivit.

In cazul in care vatamarea s-a produs, victima poate cere, potrivit legii, repararea prejudiciului suferit.

Ordinea de drept insa nu permite vreunei persoane lezate sa-si faca dreptate singura, oricat de evident ar fi dreptul sau. Recurgerea la cai de fapt pentru afirmarea unui drept constituie o fapta care angajeaza raspunderea celui care a comis-o, in masura in care aceasta intruneste caracteristicile unei infractiuni. Aceasta perspectiva produce un efect inhibator in determinarea persoanei tentate sa o faca.

Sunt insa situatii exceptionale in care o persoana este victima unei agresiuni si cand, in fata unui pericol iminent, lipsita de posibilitatea de a face apel la interventia autoritatilor, nu are uneori alt mijloc pentru evitarea vatamarii sale decat savarsirea faptei prevazuta de legea penala.

Victima este pusa in alternativa fie de a ramane pasiva, suportand consecintele vatamatoare ale agresiunii, fie sa devina activa zadarnicind atacul agresorului printr-o aparare cu urmari daunatoare acestuia din urma.

In fata pericolului existent, a perspectivei suportarii unor consecinte de multe ori iremediabile, persoana va reactiona asa cum ii dicteaza pe moment firescul instinct de conservare.

Riposta, act voluntar, nu este deci rezultatul alterarii activitatii de control a inteligentei, a factorului intelectiv, ci un act constient in care se apreciaza consecintele lui nocive, nedorite, dar impus tocmai prin fapta agresorului.

Actul este savarsit cu constiinta si vointa, este comis cu intentie, astfel cum se prevede in art. 19 din codul penal, in care este definita vinovatia. Cu toate acestea, asa cum vom vedea mai departe, fapta de aparare savarsita in conditiile legii nu poate fi considerata a fi comisa cu vinovatie.

2. Legitima aparare; cauza care inlatura existenta infractiunii.

Fapta savarsita in conditiile legitimei aparari, este prevazuta, in mod expres prin lege, in art. 44 C. Pen., ca nu constituie infractiune, stabilindu-se astfel natura juridica a legitimei aparari, drept o cauza care inlatura caracterul penal al faptei¹. Legitima aparare este o cauza de inlaturare a caracterului penal al faptei, cu aplicare generala la orice fapta prevazuta de legea penala, susceptibila de a fi comisa in conditiile legitimei aparari.

V. Dongoroz si colectiv, Drept penal roman, p. 350

Exista o corelatie perfecta intre infractiune si cauzele care inlatura caracterul penal al faptei, in sensul ca prezenta tuturor trasaturilor esentiale implica existenta infractiunii si, pe cale de consecinta atrage raspunderea penala, iar absenta oricarei trasaturi esentiale exclude existenta infractiunii si deci a raspunderii penale.

In consecinta, se impune a examina de ce fapta savarsita in stare de legitima aparare nu este considerata infractiune, sau mai exact, sa analizam care dintre trasaturile esentiale ale infractiunii lipseste in actiunea de aparare, asltfel incat aceasta sa constituie un obstacol in calificarea ei ca infractiune.

2.1. Lipsa vinovatiei in cazul faptei comisa in legitma aparare. Legea penala, pentru a fi dreapta si eficace, nu stabileste ingradiri decat pentru acele comportari omenesti care trebuie si pot fi respectate. Ea nu poate impune unei persoane sa accepte inerta lezare sau pieirea sa, sub sanctiunea unei pedepse.

O astfel de lege ar fi absurda si neputincioasa.

Perspectiva unei inevitabile si ireparabile leziuni exercita asupra persoanei o constrangere psihica de o asa mare intensitate incat efectul inhibator al imperativelor legii se anihileaza in acel moment, nemaigasind in constiinta faptuitorului vreo forta de natura a-l impiedica sa reactioneze asa cum ii dicteaza instinctul sau de conservare.

De aceea, o asemenea reactie, ca impuls natural, este incoercibila, orice comandament al legii fiind inlaturat de nevoia inexorabila a salvarii imediate. In asemenea conditii, pedeapsa inceteaza de a mai fi legitima cand ea este neputincioasa sa produca efectul in vederea caruia a fost stabilita.

Legiuitorul, din toate timpurile, a tinut seama de aceasta realitate obiectiva si de aceea a considerat ca vinovatia, potrivit legii penale, este exclusa in toate cazurile in care faptuitorul actioneaza sub presiunea constrangerii.

Este evident ca numai prevederea expresa a legii impiedica caracterizarea faptei ca infractiune, dar nu este mai putin adevarat ca nici nu s-ar fi putut impune existenta unei alte conduite.

O persoana nu poate fi considerata vinovata pentru ca a savarsit o fapta cu constiinta si vointa, ci pentru ca a comis-o in conditiile in care avea posibilitatea unei determinari libere. Este vinovata pentru ca a ales comportarea de incalcare a legii, dand preferinta pornirilor si mobilurilor antisociale².

Ori, conditiile in care a reactionat persoana atacata sunt departe de a evidentia pozitia condamnabila a infractorului fata de relatiile sociale existente, mobilul faptei rezumandu-se la inlaturarea pericolului existent, rezultat din agresiunea injusta.

Victima agresiunii savarseste fapta cu intentie, produce exact aceleasi urmari pe care le-ar produce si fapta agresorului, numai ca, in primul caz, victima este nevoita sa actioneze intr-un fel in care n-ar fi facut-o niciodata in conditii normale, spre deosebire de agresor care, in deplina libertate de determinare, pune in aplicare un atac meditat.

Iata de ce in categoria juridica a vinovatiei, conditia libertatii de determinare are un rol primordial. Vinovatia este exclusa ori de cate ori faptuitorul actioneaza lipsit de aceasta libertate.

V. Dongoroz, Drept penal roman, p. 419

2.2. Lipsa pericolului social al faptei comise in legitma aparare. Lipsa vinovatiei in sensul legii penale in actiunea de aparare face ca aceasta fapta sa nu prezinte nici un pericol social

Analizand fapta in conditiile in care s-a produs, cautand semnificatia si valoarea ei sociala in raport de fapta determinata, de agresiune, se constata ca in relatia agresiune-aparare, agresiunea este prin definitie o fapta care prezinta pericol social, intrucat tinde sa lezeze in mod injust valori ocrotite de lege.

Apararea, din contra, tinde sa ocroteasca ceea ce insasi legea protejeaza prin intreaga ordine de drept, aparare care, in conditiile date, nu poate fi facuta fara vatamarea agresorului.

Necesitatea care determina recurgerea la aparare invedereaza ca riposta celui atacat nu urmareste prejudicierea unor valori protejate de lege. Mobilul acestei actiuni nu este decat respingerea unui atac injust si numai in masura in care este necesar pentru salvarea dreptului amenintat.

Imprejurarea ca apararea are drept urmare si vatamarea agresorului este consecinta unei necesitati izvorate dintr-o stare de fapt creata de insasi fapta injusta a agresorului, ce constrange pe cel atacat sa reactioneze in fata pericolului iminent, iar logic nu se poate concepe ca actiunea intreprinsa pentru impiedicarea unui act injust sa fie apreciata ca prezentand pericol social prin faptul ca, in limitele prevazute de lege, produce o vatamare persoanei vinovate de agresiune.

Actul de aparare impotriva agresorului nu trezeste dezaprobarea in constiinta sociala, pentru ca nu aduce atingere relatiilor sociale existente , el corespunzand sentimentului de dreptate al colectivitatii pe baza caruia se

V. Dongoroz si colectiv, Drept penal roman, p. 348

definesc exigentele ce se transpun in norme obligatorii de conduita.

Ca atare, fapta savarsita ramane numai material, nu si social periculoasa⁴.

Avand in vedere ca apararea contra agresiunii nu este socotita de constiinta sociala ca o actiune de pericol social, aceasta imprejurare va trebui sa schimbe calitativ aprecierea asupra faptei, stabileste - in abstract - conditiile in care o aparare nu este socotita ca atare. Prin aceasta operatie de aparare, din simpla stare de fapt, devine un fapt juridic.

Avand in vedere ca legitima aparare se poate ivi in legatura cu diverse fapte incriminate, textul - cu valoare de principiu - a fost introdus in partea generala a codului penal.

Obiectivitatea juridica a unei infractiuni oarecare nu mai poate fi deci data de simpla ei definitie abstracta, ci de corelarea acesteia cu cauzele de excludere a infractiunii, in speta, cu apararea legitima.

Fata de cele de mai sus ar fi gresit sa se mai sustina ca o fapta comisa in legitima aparare are aspectul "formal" sau "infatisarea obiectiva" a unei infractiuni, intrucat pentru considerentele aratate, acea fapta "formal" si "obiectiv", desi corespunde unei fapte prevazute de legea penala, deci avand numai aceasta singura trasatura a infractiunii, lipsind insa trasatura esentiala a vinovatiei si pe cale de consecinta si de aceea a pericolului social, nu mai poate fi incadrata intr-un text incriminatoriu, partea speciala impreuna cu partea generala formand un tot organic.

In asemenea conditii, cand fapta nu prezinta pericol social, fiind savarsita fara vinovatie, a nu considera ca infractor pe acel caruia nu i se poate reprosa nimic pentru reactia sa, constituie un mare castig pentru ideea de dreptate si legalitate.

V. Dongoroz si colectiv, Drept penal roman, p. 350

Aceasta insa nu trebuie sa duca la concluzia ca fapta poate imbraca forma unei actiuni utile pentru societate, pentru ca, pe de o parte, ideea de utilizare este straina de conceptia care a stat la baza stabilirii cauzelor care inlatura caracterul penal al faptelor, iar pe de alta parte, nu poate fi utila pentru societate o fapta care produce lezarea unor persoane, chiar in conditiile starii de legitima aparare.

Legtima aparare ca institutie de drept.

Legiutorul, cand a scos din orbita dreptului penal fapta savarsita in aparare, a conditionat aceasta excludere de anumite cerinte prealabile si limite in raport de situatia care a provocat constrangere psihica.

Legitima aparare ca institutie juridica apare deci ca un ansamblu de conditii legale necesare, a caror realizare cumulativa conduce la inexistenta intr-un caz concret.

Legitimitatea apararii este conditionata de implinirea tuturor conditiilor prevazute de lege cu privire la existenta agresiunii - producerea atacului si pericolul ce se naste - si la actiunea de aparare, raportata la "starea de legitima aparare".

Codul penal in art. 44 prevede: "Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, savarsita in stare de legitima aparare".

Este in stare de legitima aparare acela care savarseste fapta pentru a inlatura un atac material, direct, imediat si injust, indreptat impotriva sa, a altuia sau impotriva unui interes obstesc, si care pune in pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obstesc.

Este de asemenea in legitima aparare si acela care din cauza tulburarii sau temerii a depasit limitele unei aparari proportionale cu gravitatea si cu imprejurarile in care s-a produs atacul".

Stare de legitima aparare definita in art. 44 alin. 2 C. Pen. fixeaza tocmai complexul conditiilor atacului si pericolul care "legitimeaza" actiunea de aparare, circumscrisa si ea, in conditiile alin. 3 ale aceluiasi articol.

Legitima aparare trebuie sa intruneasca pe langa conditiile primordiale privind existenta atacului, a pericolului si a apararii, si o serie de cerinte complimentare referitoare la fiecare dintre conditiile primordiale.

1. Atacul (agresiunea). Prin atac, din punctul de vedere al legii penale, se intelege o fapta umana, violenta, indreptata impotriva unei valori protejate de lege.

a. Atacul - fapta a omului. Atacul trebuie savarsit de o persoana fizica si nu de un animal, intrucat apararea este calificata legitima aparare numai daca, printre altele, este intreprinsa pentru stavilirea unui atac injust, caracter pe care nu-l poate avea atacul unui animal. Raporturile juridice se statornicesc intre oameni si nu intre oameni si animale. Numai agresiunea facuta in dispretul ordinii juridice imprima apararii caracterul de legitimitate⁵. De aceea, actiunile de aparare impotriva unui atac din partea unui animal urmeaza a fi apreciate ca exercitate in stare de necesitate.

In cazul cand animalul este folosit ca instrument de atac, atacul devine injust in masura in care el reprezinta o agresiune deliberata a stapanului animalului impotriva unei persoane.

V. Dongoroz, Jurisprudenta generala, speta 943, p. 1073

b. Atacul - actiune, infractiune. Atacul sau agresiunea impotriva valorilor protejate de lege poate lua aspectul fie al unei actiuni, fie al unei inactiuni.

Daca asupra atacului, ca fapta pozitiva, toti autorii sunt de acord, in ce priveste existenta atacului comis prin omisiune, in teoria dreptului, parerile sunt impartite.

S-a aratat⁶ ca o infractiune, o omisiune, chiar intentionata, nu poate justifica o aparare, aceasta neputandu-se exercita ca urmare a unei stari de pasivitate a celui ce incalca un interes sau valoare legal protejata.

Este adevarat ca insasi notiunea de atac sugereaza ideea de actiune. Sunt insa situatii cand o fapta negativa, o omisiune intentionata, poate fi cauza unor prejudicii ireparabile.

De aceea, in teoria si practica dreptului⁷ s-a facut distinctia intre omisiunea simpla, care nu poate constitui un atac, si omisiunea de a face ceva cand exista o obligatie in acest sens.

In acest de-al doilea caz, omisiunea (non fare), pentru ca lasa sa actioneze alte cauze care au aptitudinea sa produca consecinte daunatoare, a fost echivalata cu un atac si in consecinta faptuitorul omisiv se poate vedea expus unor actiuni in stare de legitima aparare. De exemplu, intr-o cabana singurul medic dintre turisti refuza sa dea primele ajutoare unui grav ranit, sau mecanicul unui teleferic refuza sa repare instalatia care s-a defectat, in timp ce pe traseu se gasesc imobilizati turisti sub amenintarea inghetului.

C. Mitrache, Consideratii privind legitima aparare, p. 92

V. Dongoroz si colectiv, Drept penal roman, p. 351

Credem ca o reactie violenta pentru determinarea persoanelor care nu-si executa obligatia poate fi considerata ca o aparare impotriva unui atac sub forma unui comportament omisiv.

Atacul, in conceptul legitimei aparari, trebuie sa indeplineasca si anumite conditii complimentare - sa fie material, direct, imediat si injust - care vor fi analizate in capitolul urmator.

2. Pericolul.

a. Pericolul generat de atac. A doua conditie a legitimei aparari este ca atacul sa puna "in pericol grav" persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obstesc.

Nu este suficient sa se constate existenta atacului in formele prevazute de lege, ci mai este necesar ca acesta sa creeze o "stare de pericol" pentru valorile protejate. Starea de pericol trebuie deci considerata in stransa relatie cu situatia creata de iminenta sau declansarea atacului material, direct, imediat si injust.

Baza obiectiva a pericolului este actiunea sau inactiunea agresiva. Pericolul, consecinta initierii atacului, indica ori o probabilitate imediata de leziune, ori in unele cazuri, o certitudine.

Trebuie facuta diferentierea intre pericol si leziune (vatamare).

Legea nu cere conditia producerii vreunei leziuni a drepturilor persoanei sau interesului obstesc, ci numai conditia ca atacul sa puna in pericol anumite valori. Conditia referitoare la existenta numai a starii de pericol este logica, avand in vedere finalitatea actiunii in aparare.

Legitima aparare isi gaseste ratiunea tocmai in nevoia de a salvgarda valorile amenintate, scop care nu ar mai putea fi atins dupa realizarea leziunii.

Pentru aceleasi considerente, legiuitorul a prevazut, printre conditiile referitoare la atac, si iminenta lui. Ori, iminenta unui atac exclude in mod necesar producerea consecintei vatamatoare pentru atingerea careia va fi declansat.

b. Pericolul real (efectiv). Pericolul trebuie sa aiba o existenta reala, obiectiva, sa nu fie o creatie a mintii persoanei.

In cazul in care faptuitorul presupune eronat existenta unui atac si, pe cale de consecinta, si starea de pericol, sau, desi confruntat cu un atac real care nu pune in pericol valorile protejate, dar pe care eronat il apreciaza ca apt sa le lezeze, conditia pericolului nefiind indeplinita, nu se poate vorbi de stare de legitima aparare.

Apararea. Paralizarea sau respingerea agresiunii care expune la pericol grav persoana sau drepturile ei, ori interesul obstesc, in conditiile respective, se efectueaza printr-o actiune de aparare. Apararea este motivata de existenta pericolului creat prin declansarea agresiunii.

a. Conditia obiectiva a apararii. Apararea consta dintr-o reactie care tinde sa faca inofensiva actiunea sau inactiunea agresorului. Ea este o fapta pozitiva, o actiune violenta prin care se incearca inlaturarea starii de pericol creata de agresor, o reactie necesara, de indata (in continenti).

Apararea nu este numai o simpla parare a atacului, ci se prezinta sub forma unei riposte, a unui contraatac cu consecinte pagubitoare pentru agresor. Riposta la atac este caracteristica legitimei aparari.

Riposta este deci o fapta prevazuta de legea penala, dar savarsita in conditii care exclud existenta infractiunii. Din punct de vedere obiectiv, apararea poate consta din fapte prevazute de legea penala ca: omor, vatamari, distrugeri, folosite ca mijloace de aparare. Sunt insa o serie de fapte prevazute de legea penala care, prin natura lor intrinseca, sunt incompatibile cu ideea de reactie contra unei agresiuni. In comentarea unei spete ivite in practica judiciara s-a aratat ca denuntarea calomnioasa contra persoanei care efectueaza atacul nu poate constitui o aparare, spre deosebire de starea de necesitate in care o asemenea fapta poate beneficia de impunitatea acestei cauze de excludere a caracterului penal al faptei⁸.

Daca reactia nu este o fapta prevazuta de legea penala, invocarea legitimei aparari ramane fara interes.

b. Conditia subiectiva a apararii

1. Cerinta lui "animus defendendi". Din punct de vedere subiectiv, conditia primordiala a legitimei aparari este manifestarea de constiinta si vointa sub presiunea constrangerii de a efectua actiunea de aparare. Constrangerea, intr-adevar, in cazul legitimei aparari este dublata si de o revolta⁹ fireasca impotriva agresorului, dar atata timp cat reactia este impusa de nevoia de a se apara si efectuata in conditiile legii, ea este legitima. Faptei ii lipseste trasatura esentiala a infractiunii, vinovatia.

Tocmai aceasta pozitie psihica a faptuitorului, de nevinovatie in sensul legii penale, exclude periculozitatea sociala a faptei, desi actiunea lui este vatamatoare.

De aici rezulta ca cerinta esentiala a legitimei aparari, cunoasterea existentei pericolului si ca atare o reactie in cunostinta de cauza, cu animus defendendi¹⁰.Precizam insa ca simpla existenta a lui animus defendendi ramane neconcludenta sub raportul atragerii beneficiului legitimei aparari, daca acest animus nu este urmarea directa a unei constrangeri de a se apara

V. Dongoroz, Jurisprudenta generala, p. 34

V. Dongoroz, Jurisprudenta generala, speta 943, p. 1073

(de exemplu, si cel ce respinge un atac care nu prezinta pericol grav are animus defendendi, dar nu va beneficia de legitima aparare).

Sunt autori care nu considera ca necesara existenta cerintei subiective a apararii, sustinand ca legitima aparare se realizeaza obiectiv.

2. Critica "legitimei aparari obiective". Autorii care au sustinut ca legitima aparare se poate face si involuntar, prin simpla realizare a acesteia, admit asa-zisa aparare obiectiva.

Astfel se arata ca, daca cineva, din neglijenta, scapa un obiect de pe terasa casei sale in capul unei persoane tocmai in momentul cand aceasta din urma era pe punctul sa incendieze casa, actiunea persoanei va constitui legitima aparare, desi nu a fost savarsita in scopul de a se apara.

S-a pus, pe drept cuvant, intrebarea cum se poate concepe un act de aparare care n-ar fi expresia unei vointe constiente si deliberate de salvgardare a unui drept sau interes amenintat¹¹ . Plecand de la ideea ca intensitatea reactiei defensive trebuie sa fie proportionala cu gravitatea agresiunii, s-a ajuns la concluzia¹² ca, atunci cand exigenta proportionalitatii se va gasi materialmente satisfacuta, autorul nu va raspunde intrucat se va

face abstractie de orice consideratie psihologica. Si, se arata in continuare ca, chiar daca autorul, ignorand gravitatea pericolului la care era expus si, manat de un sentiment de razbunare, intentioneaza sa-i cauzeze adversarului un rau mai mare decat cel pe care acesta isi inchipuia ca il ameninta, el va beneficia totusi de "faptul justificativ", a carui ratiune trebuie sa subziste, pentru ca "finalmente" actul sau este conform interesului colectiv.

Buzea N. T., Principii de drept penal p. 203

Antonoiu G., Raportul de cauzalitate in dreptul penal p. 255

G. Penso, Legitima aparare, p. 151

Sa ne inchipuim ca A, vrand sa-l suprime pe B, trage un foc de arma din strada in camera lui B si-l raneste grav, fara sa stie ca exact in acel moment B era pe punctul de a ucide pe C (fiica sa).

Ce reprezinta fapta lui A? Luata izolat ea este tentativa de omor impotriva lui B. Analizata insa in contextul imprejurarilor, ea apare ca o actiune obiectiv necesara pentru salvarea vietii lui C.

Potrivit teoriei de mai sus, fapta lui A este savarsita in legitima aparare datorita faptului ca, desi A si-a condus la bun sfarsit rezolutia infractionala, totusi fapta lui nu poate fi considerata infractiune, deoarece, fara ca el sa-si dea seama, a savarsit o fapta care, din cauza imprejurarilor aratate, era necesara salvarii unui interes protejat de lege, comitand deci un act licit.

Situatia pe pozitia cerintei lui animus defendendi ar conduce - s-ar putea sustine - la consecinte neechitabile. S-ar ajunge la condamnarea lui A pentru o fapta care din punct de vedere obiectiv a condus la salvarea vietii fiicei sale, fiind o actiune socialmente utila.

Acesta este rationamentul pe care se sprijina partizanii punctului de vedere potrivit caruia, in legitima aparare propriu-zisa, existenta conditiei obiective (agresiunea) face inutila cercetarea conditiei subiective, evident atata vreme cat actiunea ce intervine impotriva agresiunii este circumscrisa in limitele apararii proportionale.

Socotim ca, in conceptul legitimei aparari, conditia subiectiva animus defendendi este absolut indispensabila, ea fiind de esenta acestei institutii.

Sub raportul materialitatii faptelor, cat si al intentiei de a le comite, nu exista nici o deosebire intre infractiunea de omor si uciderea in legitima aparare, in sensul ca faptuitorii ucid cu intentie.

Ceea ce le deosebeste insa fundamentul este cerinta subiectiva a scopului in vederea caruia s-au desfasurat actiunile.

Daca in ceea ce priveste infractiunea, aceasta cerinta subiectiva nu constiutuie o conditie indispensabila in continutul ei, avand doar rolul de circumstantiere, in legitima aparare scopul actiunilor caracterizeaza si legitimeaza apararea.

Intr-adevar, intentia de a ucide, existenta in momentul savarsirii faptei, se naste spontan datorita constrangerii psihice in care se gaseste cel ce reactioneaza, ca o solutie impusa de necesitati pentru (in scopul) inlaturarea unei agresiuni injuste. Iata deci ca cerinta subiectiva a scopului urmarit (al apararii) legitimeaza intentia de a ucide, cu alte cuvinte animus defendi determina si justifica animus neccandi.

Revenind la exemplul analizat pentru sustinerea teoriei legitimei aparari obiective, aratam ca faptuitorul a realizat in actele sale continutul infractiunii in forma sa perfecta.

Partizanii teoriei legitimei aparari obiective nu si-au pus insa problema altor "consecinte suparatoare", si anume ca in ipoteza aplicarii punctului lor de vedere s-ar ajunge la citarea lui A pentru o fapta care, atat din punct de vedere obiectiv cat si subiectiv, este o infractiune.

Faptul ca rezultatul ilicit - moartea victimei - a impiedicat consumarea unei alte fapte infractionale, nu vad cum ar putea transforma in act licit o actiune care, atat obiectiv cat si subiectiv, indeplineste toate cerintele unei infractiuni.

Pentru infractor este o pura intamplare - un casus - ca actiunea sa infractionala a avut si un rezultat util, pe langa cel infractional.

Faptuitorul, afland deci ulterior consumarii faptei sale, de consecinta ei neprevazuta si neprevizibila, nu va putea invoca legitima aparare pentru motivul ca - asa cum cere textul - el nu a savarsit fapta pentru a inlatura o agresiune; cu alte cuvinte, in cauza nu ar fi satisfacuta conditia subiectiva a scopului actiunii animus defendendi.

Sa luam un alt exemplu: A il ataca pe B, care reactioneaza in conditiile starii de legitima aparare si il ucide pe A.

Se dovedeste insa ca B urmarea de mult sa-l suprime pe A, iar intamplarea a facut ca reactia sa legitima sa materializeze o intentie criminala manifestata.

Faptul ca intentia de a ucide era preexistenta declansarii agresiunii il poate inlatura pe B de la beneficiul legitimei aparari?

Evident ca nu, deoarece indiferent de pozitia sa psihica anterioara, in momentul atacului reactia sa era necesara pentru inlaturarea agresiunii. Animus defendendi, nascut din nevoia de a inlatura agresiunea, reprezinta conditia subiectiva a actiunii si nu animus neccandi care il stapanea pe faptuitor inainte de producerea atacului.

"Consecintele suparatoare" pe care le-au subliniat sustinatorii legitimei aparari obiective vor putea fi desigur evitate, in mare masura, pe calea unei individualizari a sanctiunii si nu prin artificii de natura sa compromita esenta unei institutii.

Notiunea de infractiune este data de intrunirea tuturor trasaturilor esentiale care o caracterizeaza si intre care exista unitate dialectica; tot asa si in legitima aparare se cere intrunirea tuturor conditiilor referitoare la atac, pericol si aparare.

Aceste conditii sunt legate intre ele printr-un nexum cauzal¹³ in sensul ca atacul trebuie sa fie cauza pericolului, iar pericolul sa provoace nevoia apararii.

Atacul din punct de vedere obiectiv si subiectiv poate sa indeplineasca toate conditiile cerute de lege, dar daca el nu creeaza un pericol actual, simpla sa existenta nu poate legitima o aparare¹⁴. Atacul nu este considerat actual daca nu s-a ivit inca un pericol (sine periculum) sau daca pericolul a trecut (periculum ortum), fie ca si-a realizat sau nu amenintarea. Existenta pericolului este asadar o conditie a actualitatii atacului.