DREPTURILE FUNDAMENTALE ALE OMULUI CA PRINCIPII GENERALE ALE DREPTULUI COMUNITAR

DREPTURILE FUNDAMENTALE ALE OMULUI CA PRINCIPII GENERALE ALE DREPTULUI COMUNITAR

1. Internationale Handelsgesellschaft - 11/70 - 1970, 1125

1. Validitatea masurilor adoptate de catre institutiile Comunitatii poate fi interpretata numai in lumina dreptului comunitar. Dreptul nascut din Tratat, izvor independent de drept, nu poate fi din pricina naturii sale interne speciale si originale, surclasat de catre prevederile legale interne, oricare ar fi fost forta lor juridica, fara a fi lipsit de caracterul sau de drept comunitar si fara ca insasi fundamentul juridic al Comunitatii sa fie pus sub semnul intrebarii. Prin urmare, validitatea unei masuri comunitare sau efectul sau in interiorul unui stat membru nu pot fi afectate pe motivul ca ar conveni fie drepturilor fundamentale, asa cum sunt ele definite de catre Constitutia acelui stat, fie principiilor structurii sale constitutionale (Hotararea din 15 iulie 1964, Cauza 6/64, CJCE Rep. 1964, pag. 594).

2. Respectarea drepturilor fundamentale este parte integranta a principiilor generale de drept aparate de catre Curtea de justitie. Protectia acordata unor asemenea drepturi, atata timp cat este inspirata de traditiile constitutionale comune statelor membre, trebuie sa fie asigurata in cadrul structurii si obiectivelor Comunitatii (Hotararea din 12 noiembrie 1969, cauza 29/69, CJCE Rep. 1969, pag. 425).

3. Cerinta din partea reglementarilor Comunitatii in domeniul agriculturii ca posesorii licentelor de import-export sa fie obligati sa efectueze tranzactiilor propuse sub conditia depunerii unei garantii constituie o metoda care este atat necesara cat si adecvata scopurilor art. 40 (3) si 43 din Tratatul CEE, pentru a permite autoritatilor competente sa-si aleaga in modul cel mai eficient interventiile pe piata cerealelor. Sistemul garantiilor nu incalca nici un drept fundamental.

4. Conceptul de forta majora adoptat de catre reglementarile din domeniul agriculturii nu se limiteaza la imposibilitatea absoluta, ci trebuie inteles in sensul unor imprejurari neobisnuite, care scapa controlului importatorului sau exportatorului, si ale caror consecinte, in ciuda tuturor precautiilor, nu ar fi putut fi evitate decat cu pretul unui imens sacrificiu (Hotararea din 11 iulie 1968, Cauza 4/68, CJCE Rep. 1968, pag. 563).

5. Restrangand posibilitatea renuntarii la obligatia de a exporta si limitand dreptul la eliberarea garantiei la cazurile de forta majora, legiuitorul comunitar a adoptat o prevedere care, fara a impune o povara exagerata importatorilor sau exportatorilor este adecvata asigurarii functionarii normale a organizarii pietei de cereale in interesul general, asa cum este definit in art. 39 din Tratat.

2. Nold - 4/73 - 1974, 0491

1. Comisia are dreptul de a autoriza reguli de comert care restrang dreptul la furnizarea directa de carburanti in temeiul necesitatii rationalizarii distributiei, cu conditia ca asemenea reguli sa fie aplicate in mod uniform tuturor operatorilor vizati.

2. Drepturile fundamentale constituie o parte integranta a principiilor generale de drept a caror respectare o asigura Curtea.

Asigurand protectia acestor drepturi Curtea este obligata sa se inspire din traditiile constitutionale comune ale statelor membre si nu poate confirma masuri care sunt incompatibile cu drepturile fundamentale stabilite si garantate prin Constitutiile acestor state.

In mod corespunzator, Tratatele internationale pentru protectia drepturilor omului la elaborarea carora statele membre au participat sau ale caror semnatare sunt acestea, pot oferi orientari care trebuie sa fie urmate in contextul general al dreptului comunitar.

3. Daca dreptul de proprietate este protejat de legiuirile constitutionale ale tuturor statelor membre si daca garantii similare sunt acordate persoanelor fizice pentru dreptul lor de a-si alege si practica in mod liber ocupatia sau profesia, drepturile astfel acordate, departe de a constitui prerogative absolute, trebuie intelese in lumina functiei sociale a proprietatii si a activitatilor astfel protejate.

Pentru aceste motive, drepturile de o asemenea natura sunt protejate prin lege si supuse intotdeauna unor restrictii stabilite in conformitate cu interesul public.

In mod corespunzator si in cadrul ordinii juridice comunitare apare ca legitima, dupa caz, supunerea acestor drepturi anumitor limitari motivate prin obiectivele generale urmarite de Comunitate, cu conditia ca substanta acestor drepturi sa ramana neatinsa.

Garantiile mai sus aratate nu pot fi in nici un caz extinse pentru a proteja simple interese sau oportunitati comerciale, a caror nesiguranta tine de insasi esenta activitatii economice.

3. Hauer - 44/79 - 1979, 3727

1. Problema unei posibile incalcari a drepturilor fundamentale printr-o masura a institutiilor Comunitatii poate fi judecata numai in lumina dreptului comunitar insusi.

Introducerea unor criterii speciale de apreciere decurgand din legislatia sau dreptul constitutional al unui anumit stat membru ar conduce inevitabil, prin alterarea unitatii substantiale si eficacitatii dreptului comunitar, la distrugerea unitatii pietei comune si la amenintarea coeziunii Comunitatii.

Drepturile fundamentale formeaza o parte integranta a principiilor generale ale dreptului, a caror respectare este asigurata de catre Curte. In protejarea acestor drepturi, Curtea este obligata sa se inspire din traditiile constitutionale comune ale statelor membre, astfel incat masuri care sunt incompatibile cu drepturile fundamentale recunoscute de Constitutiile acestor state sunt inacceptabile in cadrul Comunitatii. Tratatele internationale pentru apararea drepturilor omului la elaborarea carora statele membre au colaborat sau ale caror semnatare sunt acestea pot de asemenea oferi orientari care trebuie urmate in cadrul general al dreptului comunitar.

In asemenea imprejurari, indoielile exprimate de o instanta nationala cu privire la compatibilitatea dispozitiilor unui act emanand de la o institutie a Comunitatilor cu normele privind protectia drepturilor fundamentale formulate prin trimitere la dreptul constitutional national trebuie intelese ca punand sub semnul intrebarii validitatea acelui act in raport cu dreptul comunitar.

2. Dreptul de proprietate este garantat in ordinea juridica comunitara in conformitate cu ideile comune Constitutiilor statelor membre, care sunt reflectate in primul Protocol la Conventia europeana pentru protectia drepturilor omului.

3. Luand in considerare preceptele constitutionale comune statelor membre, practicile legislative consecvente si art. 1 al primului Protocol la Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului, faptul ca un act emanand de la o institutie a Comunitatii impune restrictii privind replanarile de vii nu poate fi criticat in principiu ca fiind incompatibil cu respectul cuvenit dreptului de proprietate. Totusi, este necesar ca aceste restrictii sa corespunda intocmai obiectivelor de interes general urmarite de Comunitate si ca, in raport cu scopul urmarit, ele sa nu constituie o ingerinta disproportionata si intolerabila in dreptul proprietarului care sa ii afecteze substanta insasi a dreptului de proprietate.

4. Interzicerea replantarii de vii stabilita pentru o perioada limitata de Reglementarea nr. 1162/76 este justificata de obiectivele de interes general urmarite de Comunitate, care constau in reducerea imediata a surplusurilor de productie si in pregatirea, pe termen mai lung, a restructurarii industriei europene de vinuri. Prin urmare, masura nu incalca substanta dreptului de proprietate.

5. In acelasi mod ca si dreptul de proprietate, libertatea comertului sau a activitatilor profesionale, departe de a constitui o prerogativa absoluta, trebuie interpretata in lumina functiei sociale a activitatilor protejate de aceste libertati.

Intrucat prezenta cauza priveste interzicerea, printr-un act emanand de la o institutie a Comunitatilor, a replantarii de vii, se cuvine sa retinem ca o asemenea masura nu afecteaza in vreun fel accesul la ocupatia de viticultor sau libera desfasurare a acestei ocupatii pe terenurile anterior plantate cu vii. Intrucat prezenta cauza priveste noi plantatii, orice restrangere a liberei desfasurari a ocupatiei de viticultor este un paliativ al restrangerii exercitiului dreptului de proprietate.

4. National Panasonic - 136/79 - 1980, 2033

1. Cu toate ca art. 11 al Reglementarii nr. 17 supune exercitarea de catre Comisie a competentei sale de a solicita informatii de la o intreprindere sau asociatie de intreprinderi unei proceduri in doua faze, dintre care faza a doua implicand adoptarea de catre Comisie a unei decizii care precizeaza ce informatii sunt cerute, poate fi initiata numai daca prima faza, in care o solicitare de informatii este trimisa, a fost indeplinita fara succes, art. 14 al aceluiasi Regulament privind puterile de "investigare" ale Comisiei nu contine nimic care sa indice ca aceasta poate adopta o decizie prin care dispune o investigatie in intelesul art. 14 (3) numai daca a incercat in prealabil sa desfasoare o investigatie prin simpla autorizare.

Mai mult, art. 13 (1) al aceleiasi Reglementari prevede ca, la solicitarea Comisiei, autoritatile nationale trebuie sa desfasoare investigatiile pe care Comisia le considera necesare in temeiul art. 14 (1) sau pe care aceasta le-a dispus printr-o decizie emisa in temeiul art. 14 (3) arata clar - prin folosirea termenului "sau" - ca aceste doua proceduri nu se suprapun in mod necesar ci constituie doua posibilitati alternative de control a caror alegere depinde de caracteristicile particulare ale fiecarei cauze.

2. Faptul ca functionarii autorizati de catre Comisie, in desfasurarea "investigatiei" de care se face vorbire in art. 14 al Reglementarii nr. 17, sunt investiti cu dreptul de a solicita in cursul acestei investigatii informatii asupra unor probleme specifice decurgand din consultarea evidentelor contabile si a facturilor pe care le examineaza, nu este suficient pentru a trage concluzia ca o investigatie este identica cu o procedura care urmareste numai sa obtina informatii in intelesul art. 11 al aceleiasi Reglementari.

3. Drepturile fundamentale formeaza o parte integranta a principiilor generale ale dreptului, a caror respectare este asigurata de catre Curtea de justitie, in conformitate cu traditiile constitutionale comune ale statelor membre si cu tratatele internationale la elaborarea carora statele membre au colaborat sau ale caror semnatare sunt acestea.

4. Scopul competentelor cu care este investita Comisia prin art. 14 al Reglementarii nr. 17 este de a-i permite acesteia sa isi indeplineasca obligatia de a asigura aplicarea regulilor privind concurenta in piata comuna, obligatie care ii revine potrivit Tratatului CEE. Functia acestor reguli este de a preveni distorsionarea concurentei in detrimentul interesului public, al intreprinderilor si al consumatorilor. Prin urmare, nu rezulta ca Reglementarea nr. 17 incalca drepturile fundamentale ale intreprinderilor prin faptul ca atribuie Comisiei competenta de a desfasura investigatii fara notificare prealabila.

5. Exercitiul dreptului unei intreprinderi de a fi ascultata inainte ca decizia ce o priveste sa fie luata in temeiul dreptului comunitar al concurentei este in mod fundamental inscrisa in procedurile judiciare sau administrative pentru obtinerea incetarii unei incalcari sau pentru obtinerea unei declaratii potrivit careia o intelegere sau o practica concertata este incompatibila cu art. 85 asa cum prevad procedurile la care trimite Reglementarea nr. 99/63/CEE a Comisiei. Pe de alta parte, procedura investigarii la care trimite art. 14 al Reglementarii nr. 17 nu urmareste sa obtina incetarea unei incalcari sau declararea ca o intelegere, decizie sau practica concertata este incompatibila cu art. 85.

Unicul sau obiectiv este de a permite Comisiei sa stranga informatiile necesare pentru a verifica existenta actuala si scopul urmarit de o situatie de fapt si de drept data. In plus, o decizie prin care se dispune o investigatie in intelesul art. 14 (3) al Reglementarii nr. 17 nu este enumerata intre deciziile care, potrivit art. 19 (1) al Reglementarii nr. 99/63/CEE, nu pot fi luate de Comisie inainte de a acorda celor interesati posibilitatea de a-si exercita dreptul de aparare.

5. Dow Benelux NV - 85/87 - 1989, 3137

1. Insusi art. 14 (3) al Reglementarii nr. 17 stabileste continutul esential al expunerii de motive pe care o decizie este intemeiata. Obligatia Comisiei de a arata obiectul si scopul investigatiei reprezinta o garantie fundamentala a dreptului la aparare al intreprinderilor interesate. Rezulta ca cuprinsul obligatiei de a declara motivele pe care se intemeiaza deciziile prin care se dispun investigatii nu poate fi restrans pe temeiul considerentelor legate de eficienta investigatiilor. Desi Comisiei nu i se cere sa comunice destinatarului unei decizii prin care se dispune o investigatie toate afirmatiile de care dispune privind presupusele incalcari, dupa cum nici nu i se cere sa faca o incadrare juridica precisa a acestei incalcari, ea este obligata totusi sa arate clar presupusele fapte pe care intentioneaza sa le cerceteze.

2. Din art. 20 (1) si 14 (3) ale Reglementarii nr. 17 rezulta ca informatiile obtinute in cursul investigatiilor nu pot fi utilizate in alte scopuri decat cele aratate in ordinul sau in decizia in baza careia investigatia are loc. Aceasta exigenta, alaturi de obligatia de pastrare a secretului profesional expres aratata in art. 20, urmareste sa protejeze dreptul la aparare al intreprinderilor garantat prin art. 14 (3).

Pe de alta parte nu se poate trage concluzia ca exista vreo interdictie adresata Comisiei de a institui o cercetare in vederea verificarii sau obtinerii de informatii suplimentare in raport cu cele obtinute in cursul unei investigatii anterioare, daca aceste informatii dovedesc existenta unui comportament contrar normelor privind concurenta din Tratat. O asemenea interdictie ar excede necesitatea de a respecta secretul profesional si dreptul la aparare si ar constitui astfel o atingere necuvenita adusa modului in care Comisia isi indeplineste obligatia de a asigura respectarea regulilor privind concurenta in piata comuna si de a aduce la lumina incalcarile art. 85 si 86 ale Tratatului.

3. Respectarea dreptului la aparare constituie un principiu fundamental si trebuie de aceea asigurata nu numai in cursul procedurilor administrative care pot conduce la impunerea de sanctiuni, ci si in timpul procedurilor de cercetare preliminara cum sunt investigatiile desavarsite in temeiul art. 14 al Reglementarii nr. 17, care pot fi hotaratoare in obtinerea de dovezi cu privire la natura ilegala a conduitei intreprinderilor, pentru care acestea pot fi tinute raspunzatoare.

4. Cu toate ca existenta unui drept fundamental la inviolabilitatea domiciliului trebuie sa fie recunoscut in ordinea juridica comunitara ca un principiu comun legiuirilor statelor membre cu privire la domiciliul persoanei fizice, acest principiu nu este valabil in privinta intreprinderilor, deoarece exista divergente considerabile intre sistemele juridice ale statelor membre in privinta naturii si gradului de protectie acordat localurilor destinate desfasurarii afacerilor impotriva interventiei autoritatilor publice. Nici un alt amestec nu poate fi dedus din art. 8 al Conventiei Europene a Drepturilor Omului.

Nu este mai putin adevarat ca in toate sistemele juridice ale statelor membre, orice amestec al autoritatilor publice in sfera activitatilor particulare ale oricarei persoane, fie aceasta fizica sau juridica, trebuie sa aiba un temei legal si sa fie justificata prin motivele inscrise in lege si, prin urmare, aceste sisteme ofera - chiar daca in forme diferite - protectie impotriva ingerintelor arbitrare sau disproportionate. Nevoia unei asemenea protectii trebuie sa fie recunoscuta ca un principiu general al dreptului comunitar.

5. Atat scopul Reglementarii nr. 17 cat si lista competentelor cu care sunt investiti functionarii Comisiei de art. 44 al acesteia arata ca scopul investigatiilor poate fi foarte larg.

In aceasta privinta, dreptul de a patrunde in orice local, pe orice teren sau in orice mijloc de transport al intreprinderilor este de o importanta deosebita, cu atat mai mult cu cat aceasta urmareste sa permita Comisiei sa obtina probe ale incalcarilor regulilor privind concurenta in locurile in care asemenea probe este de asteptat sa fie gasite, cu alte cuvinte in localurile intreprinderilor destinate desfasurarii afacerilor.

Acest drept de acces nu ar servi la nimic daca functionarii Comisiei nu ar putea face nimic mai mult decat sa ceara documente sau dosare pe care ei sa le fi identificat cu precizie in prealabil. Dimpotriva, un asemenea drept implica puterea de a cauta diferite informatii care nu sunt deja cunoscute sau pe deplin identificate. Fara o asemenea putere ar fi imposibil pentru Comisie sa obtina informatiile necesare pentru desfasurarea investigatiei in conditiile in care intreprinderea interesata ar refuza sa coopereze ori adopta o atitudine de obstructie.

Totusi, exercitarea marilor puteri de investigatie puse in sarcina Comisiei este supusa conditiilor menite sa asigure respectarea drepturilor intreprinderilor. In aceasta privinta obligatia Comisiei de a preciza obiectul si scopul investigatiei este o cerinta fundamentala nu numai pentru a arata ca aceasta investigatie este justificata, ci si pentru a permite intreprinderilor sa aprecieze intinderea obligatiei lor de a coopera, precum si pentru a proteja dreptul la aparare.

6. Atunci cand investigatiile sunt desfasurate cu cooperarea intreprinderilor interesate in temeiul unor obligatii decurgand dintr-o decizie prin care se dispune o investigatie, functionarii Comisiei au, intre altele, si puterea de a obtine sa li se prezinte documentele pe care le solicita, sa patrunda in orice localuri pe care ei le aleg si de a obtine sa li se prezinte continutul oricarei piese de mobilier pe care o indica. Pe de alta parte, ei nu pot obtine acces in localuri sau la piese de mobilier prin forta si nici nu pot obliga personalul intreprinderii sa le acorde un asemenea acces. Ei nu pot nici sa desfasoare perchezitii fara permisiunea administratiei intreprinderii care poate, totusi, sa fie dedusa in special din acordarea de asistenta functionarilor Comisiei.

Pe de alta parte, daca intreprinderile interesate se opun investigatiei Comisiei, functionarii acesteia pot - in temeiul art. 14 (6) al Reglementarii nr. 17 si in absenta cooperarii din partea intreprinderilor - sa perchezitioneze in cautarea oricarei informatii necesare pentru investigatie, cu sprijinul autoritatilor nationale, care sunt obligate sa acorde acestora intreaga asistenta necesara pentru indeplinirea obligatiilor lor. Cu toate ca un asemenea sprijin este necesar numai daca intreprinderea isi manifesta opunerea, el poate fi solicitat si ca o masura preventiva, pentru depasirea oricarei opuneri din partea intreprinderii.

7. Din art. 14 (6) al Reglementarii nr. 17 rezulta ca revine fiecarui stat membru sarcina de a stabili conditiile in care autoritatile nationale vor acorda sprijin functionarilor Comisiei. In aceasta privinta, statelor membre li se cere sa asigure conditiile necesare pentru ca actiunea Comisiei sa fie eficienta, cu respectarea totodata a principiilor generale ale dreptului comunitar. In aceste limite, normele procedurale adecvate in vederea asigurarii respectarii drepturilor intreprinderilor sunt acelea pe care le prevede dreptul national.

Comisiei i se cere sa respecte normele procedurale adecvate prevazute de dreptul national si trebuie sa se asigure ca autoritatea competenta potrivit dreptului national dispune de tot ceea ce are nevoie pentru a-si indeplini propriile sale functii de supraveghere.

Acea autoritate, fie ea judiciara sau de alta natura, nu poate in aceasta privinta sa isi substituie propriile sale evaluari ale necesitatii investigatiilor dispuse evaluarii facute de Comisie. Legalitatea aprecierilor de catre Comisie a aspectelor de fapt si de drept este supusa numai autoritatii Curtii de justitie. Pe de alta parte, autoritatii nationale ii apartine competenta de a aprecia, dupa ce se asigura ca decizia prin care se dispune investigatia este certa, daca masurile de constrangere avute in vedere sunt arbitrare sau excesive in considerarea obiectului investigatiei, precum si competenta de a asigura ca normele dreptului national sunt respectate in timpul aplicarii acestor masuri.

8. Valabilitatea unei decizii nu poate fi afectata de acte subsecvente adoptarii sale, cu consecinta ca orice nereguli savarsite in aplicarea deciziei sunt irelevante in aprecierea valabilitatii acesteia.

6. Grogan - C-159/90 - 1991, I-4685

1. O instanta nationala nu are competenta de a sesiza Curtea pentru pronuntarea unei hotarari premergatoare in temeiul art. 177 al Tratatului daca o cauza nu este pendinte inaintea sa, in care cauza sa se fi ivit nevoia de a pronunta o hotarare in care sa se tina seama de hotararea premergatoare. In mod reciproc, Curtea de justitie nu este competenta sa examineze o cerere pentru pronuntarea unei hotarari premergatoare daca in momentul in care cererea este formulata procedura dinaintea instantei care o formuleaza s-a incheiat deja.

2. Oprirea sarcinii pe cale medicala, efectuata in conformitate cu dreptul statului in care aceasta are loc, reprezinta un serviciu in intelesul art. 60 al Tratatului.

3. Furnizarea de informatii asupra unei activitati economice nu trebuie inteleasa ca prestare de servicii in intelesul art. 60 al Tratatului, daca informatia nu este distribuita din partea unui operator economic ci reprezinta numai o manifestare a libertatii de exprimare.

In consecinta, nu incalca dreptul comunitar acel stat in care oprirea sarcinii pe cale medicala este interzisa si care interzice asociatiilor studentesti sa distribuie informatii cu privire la identitatea si adresa clinicilor din alte state membre in care oprirea voluntara a sarcinii se desfasoara in conditii legale, precum si distribuirea de informatii cu privire la modul de comunicare cu aceste clinici, in conditiile in care clinicile respective nu au nici o implicare in distribuirea respectivelor informatii.

7. Kalanke - C-450/93 - 1995, I-3051

Art. 2 (1) si (4) al Directivei Consiliului nr. 76/207 privind punerea in aplicare a principiului egalitatii de tratament intre barbati si femei cu privire la accesul la munca, pregatirea profesionala si promovare, precum si la conditiile de munca se impune reglementarilor nationale care, atunci cand candidati de sexe diferite selectionati pentru promovare dispun de calificari egale dau automat prioritate femeilor in sectoarele in care acestea sunt subreprezentate, subreprezentarea fiind considerata ca existand atunci cand femeile nu alcatuiesc cel putin jumatate din personalul inscris pe statele de salarii ale unui anumit grup de personal sau in ierarhia de functii pe care o prevede schema de organizare.

Art. 2 (4) al acestei Directive, care trebuie interpretat in mod strict si care prevede ca Directiva nu trebuie sa aduca prejudicii masurilor de promovare in mod egal al barbatilor si femeilor in special prin inlaturarea inegalitatilor existente care afecteaza posibilitatile de care dispun femeile, este menit in mod expres si exclusiv sa permita masuri care, chiar daca in mod aparent dau nastere discriminarii bazate pe sex, urmaresc de fapt sa elimine sau sa reduca numarul cazurilor de inegalitate intre barbati si femei care exista in viata sociala reala. Dispozitia permite masuri nationale privind accesul la munca, inclusiv la promovare, care acorda un avantaj specific femeilor in vederea sporirii capacitatii lor de a concura pe piata muncii si de a dezvolta o cariera pe picior de egalitate cu barbatii. O dispozitie nationala care asigura femeilor prioritatea absoluta si neconditionata pentru numire sau promovare nu este o masura de acest fel intrucat excede promovarea egalitatii de sanse si o inlocuieste cu rezultatul - egalitatea de reprezentare - la care trebuie numai sa se ajunga prin asigurarea egalitatii de sanse.