Obligativitatea inceperii urmaririi penale inainte de solicitarea emiterii unui mandat de perchezitie

Obligativitatea inceperii urmaririi penale inainte de solicitarea emiterii unui mandat de perchezitie.

Sub aspect terminologic, trebuie facuta pentru inceput distinctia cuvenita intre perchezitiile cu caracter judiciar, care cad sub incidenta Codului de procedura penala si activitatile extrajudiciare supuse unor reglementari speciale, ca de exemplu, perchezitia vamala, perchezitia antiterorista la patrunderea pe un aeroport, perchezitionarea in vederea dezarmarii unui infractor periculos, ori perchezitia corporala obligatorie la primirea in arest a retinutilor, arestatilor preventiv sau condamnatilor.

Consideratiile juridice ce urmeaza se refera la perchezitia cu caracter judiciar. Potrivit art. 100 alin. (6) C.proc.pen., pentru a solicita emiterea unei autorizatii de perchezitie este necesara inceperea urmaririi penale. Cerinta legala de a situa astfel, din punct de vedere procedural, perchezitia in cadrul procesului penal este pe deplin justificata. Efectuarea unei perchezitii vizeaza unul dintre drepturile fundamentale ale omului - inviolabilitatea domiciliului sau a persoanei - si autorizarea sa nu se poate situa in afara procesului penal. Este necesar sa existe un minim de date cu privire la savarsirea unei infractiuni care sa permita inceperea urmaririi penale. Procedura inceperii urmaririi penale este, in general, simpla si sumara si nu ar trebui sa reprezinte un obstacol pentru realizarea operativa a unei perchezitii domiciliare.

In opinia practicienilor care efectueaza urmarirea penala, de la momentul comiterii unei infractiuni si pana la finalizarea actelor premergatoare in vederea inceperii urmaririi penale, precum si pana la data obtinerii mandatului de perchezitie, trece in general o perioada mare de timp, fapt care duce, de cele mai multe ori, la pierderea momentului operativ, propice efectuarii perchezitiei. Mai mult, in acest interval lung de timp, probele ce se cauta pot disparea sau pot fi distruse. De asemenea, exista posibilitatea ca faptuitorul sa ia cunostinta, prin intermediul celorlalte persoane implicate in procesul penal (martori, partea vatamata, etc.), de activitatile desfasurate de organele de ancheta, fapt ce il poate determina sa ascunda, sa instraineze ori sa distruga mijloacele de proba necesare solutionarii cauzei[1].

O alta situatie semnalata de practica se refera la distinctia facuta de unele instante intre inceperea urmaririi penale in rem si in personam. Desi izolat, exista in practica judiciara solicitari de autorizare a perchezitiei respinse de catre instantele de judecata, cu motivarea ca urmarirea penala nu a fost inceputa in personam sau ca nu vizeaza persoana ce urmeaza a fi perchezitionata.

Analizand dispozitiile legale in aceasta materie, in sprijinul infirmarii unei asemenea practici s-ar putea aduce urmatoarele argumente:

. Art. 100 alin. (6) C.proc.pen. nu distinge cu privire la tipurile de incepere a urmaririi penale, deci nici instanta nu ar trebui sa o faca;

. Urmarirea penala priveste fapta si nu faptuitorul, astfel incat este irelevant daca s-a inceput urmarirea cu privire la persoana cunoscuta si presupusa a fi comis fapta, sau mai intai cu privire la fapta, urmand a se identifica ulterior faptuitorul;

. Probele ridicate in cursul efectuarii unei astfel de perchezitii pot conduce la identificarea faptuitorului si, deci, la inceperea urmaririi penale si in personam;

. Sunt des intalnite situatiile in care instantele de judecata au autorizat perchezitionarea unui domiciliu apartinand unei alte persoane decat cea care este cercetata.