Sistemul izvoarelor dreptului

Sistemul izvoarelor dreptului

In acceptia juridica a notiunii, izvorul de drept nu se refera la esenta dreptului, ci la formele specifice in care acesta isi gaseste expresia. Pentru a-si realiza menirea lor de ordonator al vietii sociale, normele juridice sunt exprimate in anumite forme proprii dreptului, care in majoritatea covarsitoare a lor poarta denumirea generica de acte normative.

In literatura juridica atat romaneasca cat si straina, se face distinctie intre formele de exprimare a normelor juridice (izvoarele formale) si sursele sau factorii de determinare si creare a acestora (izvoare materiale).

In doctrina juridica se mai face si o alta distinctie, intre izvorul direct si cel indirect al dreptului. Prin izvor direct, stiinta dreptului intelege actele normative in care se afla norma juridica avuta in vedere, iar prin izvor indirect (mediat sau complex) se inteleg unele reguli nejuridice (cum sunt: obiceiurile, actele unor organizatii nestatale, regulile de convietuire sociala, anumite principii de viata), la care aceste acte fac trimitere. Pentru a dobandi forta, regulile amintite au nevoie si de recunoasterea sau sanctionarea lor de catre autoritatea publica.

Din cele prezentate rezulta ca izvoarele dreptului alcatuiesc un ansamblu unitar de norme ierarhizate dupa forta lor juridica, tinand seama de locul pe care il ocupa in sistemul organelor statului, organul care a adoptat actul normativ. De aceea, in cele ce urmeaza se impun cateva aprecieri cu privire la sistemul izvoarelor dreptului.

Pentru ca o norma sociala sa dobandeasca forta juridica, ea trebuie sa fie exprimata ca vointa de catre un organ competent al statului. Formele prin care vointa statala isi gaseste expresia sunt importante intrucat, in functie de aceste forme poate sa se modifice forta juridica a normei sau actiunea ei in timp, in spatiu si asupra persoanelor.

In cadrul aceluiasi sistem juridic exista mai multe forme de exprimare a dreptului care se gasesc intr-o stare de interdependenta. Pluralitatea izvoarelor dreptului in orice sistem juridic se datoreaza complexitatii relatiilor sociale reglementate, varietatii organelor de stat, ierarhiei existente in cadrul structurii statale, traditiilor unui stat oarecare si nevoii gasirii unor variate modalitati de influentare a comportamentului uman. Corelatia dintre diferite izvoare de drept, inclusiv importanta ce-i revine fiecaruia in ierarhia dintre ele, difera de la un tip de drept la altul si nu rareori, chiar de la un stat la altul in cadrul aceluiasi tip. De aceea, unele izvoare exista preponderent sau exista numai in anumite epoci sau la anumite popoare, dupa cum exista categorii de izvoare pe care le intalnim in toate epocile, cum este, de exemplu, legea.

Cat priveste sistemul de drept romanesc, acesta se caracterizeaza prin suprematia legii ca principal izvor de drept. Termenul de lege poate fi folosit in sensul cel mai larg posibil - de norma juridica ce emana de la un organ de stat competent si in sens restrans de act normativ emis de organul suprem al puterii de stat, in anumite forma de legiferare. Pe baza si in vederea concretizarii dispozitiilor legii sunt adoptate toate celelalte acte normative (hotarari ale guvernului, instructiuni, ordine ale ministrilor, decizii cu caracter normativ ale prefecturilor si primariilor).

1. Clasificarea izvoarelor dreptului

O analiza spatiala cat si istorica a izvoarelor de drept dezvaluie o grupare, o ierarhizare a acestora care difera de la o epoca la alta si chiar de la un sistem de drept la altul in cadrul aceleiasi epoci. Pentru perioada de inceput a organizarii statale si chiar pentru evul mediu, izvorul de drept care domina, este obiceiul juridic . Epoca moderna se caracterizeaza prin 'guvernarea legii scrise' adoptata de reprezentanta nationala (parlament) ca expresie a suveranitatii statale. In prezent, exista o harta juridica contemporana care imparte planeta in mari sisteme de drept: sistemul romano - germanic, marile sisteme de common law, sistemele juridice traditionale (hindus, musulman, cel al extremului orient), sistemul socialist (cu o arie de raspandire in prezent, considerabil restransa).

a.     Obiceiul juridic sau cutuma

Potrivit unei opinii, obiceiul constituie izvor de drept ori de cate ori in legea scrisa lipseste cu desavarsire reglementarea unor relatii sociale, iar cu privire la chestiunea in litigiu exista reguli nescrise, recunoscute si practicate constant un timp indelungat[2].

Intr-o alta opinie, obiceiul constituie izvor de drept numai cand legea insasi consacra obligativitatea acestuia sau jurisprudenta il impune dandu-i o recunoastere oficiala. Diversitatea de pareri poate fi explicata in primul rand, prin lipsa unei definitii legale a obiceiului juridic. In al doilea rand, investigand literatura de specialitate constatam ca in incercarea de elaborare a acestui concept, s-au conturat doua sensuri: un sens larg si un sens restrans.

In sens larg, notiunea ar include toate regulile care nu au o consacrare textuala: principii generale ale dreptului, jurisprudenta, traditii, practici recunoscute de autoritatea publica etc.

In sens restrans, cutuma juridica este definita ca o regula de conduita stabilita in practica vietii sociale si respectata un timp indelungat in virtutea deprinderii, ca o norma socotita obligatorie. Cat priveste investirea cu autoritate juridica a obiceiurilor amintite, puterea statala poate avea atitudini variate. Ea poate recunoaste si dota cu forta juridica obiceiurile convenabile consolidarii ordinii de drept sau le poate interzice pe acelea care contravin acestei ordini.

Succinta prezentare istorica

In evolutia istorica a dreptului, locul si rolul obiceiului juridic a variat de la o epoca la alta. Initial, el apare ca o forma de exprimare a unor reguli care s-au format de-a lungul timpului si care au fost respectate, in virtutea unor deprinderi indelungate, fara a fi impuse prin constrangere. Odata cu aparitia statului, acestor reguli li s-a recunoscut forta juridica si ele au devenit veritabile izvoare de drept, mai ales in statele sclavagiste si feudale . Existenta la aceste state a cutumei juridice ca principal izvor de drept se explica prin caracteristicile acesteia de a fi o regula sociala care corespunde cel mai bine societatilor in care dinamica vietii sociale este lenta, iar unitatea statala nu s-a realizat inca.

Primele acte normative scrise (sclavagiste si feudale) nu sunt decat culegeri de cutume juridice.

De asemenea, la romani dupa formarea statului, obiceiurile stravechi se transforma in cutume juridice in conformitate cu interesele guvernantilor. Iar cea mai veche lege romana (Legea celor 12 table) cuprinde in afara de unele dispozitii noi si multe obiceiuri stravechi adaptate realitatilor vremii.

Numarul cutumelor fiind in continua crestere, s-a ridicat problema sistematizarii si incorporarii acestora in legi scrise. Ca urmare a eforturilor de selectare si sistematizare, au aparut o serie de culegeri de cutume in Franta, Asezamintele lui Ludovic cel Sfant (1270) 'Oglinda saxona' (1230) si Oglinda svaba (1273-1282) in Germania, Pravila Rusa (sec. IX-XIII) in Rusia.

In dreptul romanesc cutuma juridica a continuat sa se aplice pe toata durata epocii medii. Dreptul cutumiar (obisnuielnic) cunoscut in izvoarele istorice ca 'Jus Valachicum' se intalnea atat la populatia romana din Tarile Romane, cat si la romanii din statele vecine (Bulgaria, Polonia, Serbia, Ungaria). Odata cu formarea statelor feudale romanesti Jus Valachicum este recunoscut ca 'legea tarii' (lex terrae), ceea ce consfinteste legatura acestui drept cu populatia romaneasca si teritoriul pe care ea era asezata.

Obiceiul juridic isi pastreaza importanta si in dreptul modern si contemporan, dar locul si rolul acestuia nu este acelasi in toate statele ce cunosc acest drept. In sistemul dreptului romanesc cutuma juridica se mentine mai ales in dreptul civil (in materie de servitute, raporturi de vecinatate). In materie de raporturi de vecinatate, de exemplu, Codul Civil face trimitere la obiceiuri care , in acest fel, devin un izvor de drept, fiind incorporate in mod indirect in reglementarea juridica respectiva. Este ilustrativ, in acest sens, art. 610 din Codul Civil care prevede ca <<cel care face o constructie langa un zid comun sau necomun este obligat sa respecte distanta stabilita de normele speciale si de 'obiceiurile particulare' cu privire la asemenea lucrari>>.

b.     Actul normativ

Obiceiul juridic nu a putut acoperi in totalitate nevoile reglementarii, consacrarii si apararii relatiilor sociale care s-au format odata cu inceputurile vietii statale. Noile cerinte au reclamat formarea unor norme juridice noi - acte normative - care in ierarhia izvoarelor dreptului s-au situat si au ramas, pana in prezent, pe primul loc. Particularitatea acestui izvor de drept rezida in faptul ca norma juridica provine preponderent de la un organ statal ce are competenta de a reglementa relatiile sociale. Sub aspect terminologic trebuie precizat ca notiunea de act normativ (sau act juridic normativ) desemneaza formele sub care apar normele juridice edictate de organele competente ale statului: lege, decret, hotarare, ordonanta, regulament etc.

In limbaj juridic, insa, pentru acoperirea intregii palete de acte normative, se utilizeaza si termenul de 'lege' intr-un sens foarte larg. In cuprinsul prezentei lucrari termenul de 'lege' va fi folosit in sensul sau strict pentru a desemna actul normativ cu forta juridica superioara adoptat de organul suprem al puterii de stat, fie el unipersonal sau colegial, monarhic sau republican.

Primele acte normative au aparut in statele sclavagiste si ele au cuprins pe langa reguli cutumiare stravechi, reglementari noi privind proprietatea, familia, statutul persoanei. Cele mai vechi legi au aparut la popoarele Orientului antic si ele au fost cele din Summer (Codurile Lipit - Istar, Ur - Nammu), Codul lui Hammurabi, Mesopotamia (Babilon), Egipt (Legea lui Bokoris). Aceste reglementari au avut o larga aplicare in Orientul antic, apropiat si mijlociu. Trebuie sa adaugam, de asemenea, ca fiind reprezentative pentru perioada in discutie: Legile lui Manu (India), Legea Mu (China), Legile lui Moise - Decalogul (la evrei), Legea celor 12 table (Roma Antica), Legile lui Solon si ale lui Dracon - in Grecia antica.

Importanta legii creste in feudalism pe masura centralizarii vietii economice si politice si formarii de state mari centralizate. Sunt edictate acum legi si coduri, cum au fost: Codul penal Carolina (1532) in Germania, Codul maritim (1673) si Codul comercial (1601) in Franta, iar in tara noastra: Pravilniceasca Condica (1780), Codul Calimach (1817), Codul Caragea (1818).

In epoca moderna, capata din ce in ce mai mult contur tendinta spre un drept scris. Unul dintre principiile ce s-au impus din perioada de pregatire a revolutiilor burgheze era cel al suprematiei legii in cadrul reglementarilor juridice si actelor normative. Preluand puterea politica in stat, burghezia a creat un sistem al actelor normative, potrivit ierarhiei aparatului de stat, denumirea de 'lege' fiind atribuita de regula, actelor normative adoptate de parlament potrivit procedurii de legiferare. Apar acum primele constitutii ca legi fundamentale edictate de un organ suprem, special constituit.

c) Precedentul judiciar

In doctrina juridica, notiunea de jurisprudenta (precedent judiciar) este utilizata pentru a desemna totalitatea hotararilor judecatoresti, a deciziilor arbitrale prin care s-au aplicat sau interpretat normele juridice.

Dar in prezent, cel putin in conceptia dreptului romanesc (ca si a altor sisteme de drept) precedentul judiciar nu este, in principiu, acceptat ca un izvor de drept. Hotararile judecatoresti sunt acte care nu contin reguli juridice, ci solutii concrete, individuale, date pe baza unor acte de jurisdictie si in vederea aplicarii lor.

Desigur, in anumite perioade istorice, tari sau circumstante, precedentul judiciar a fost (si este) apreciat ca un veritabil izvor de drept, solutiile instantelor judecatoresti devenind obligatorii pentru alte instante judecatoresti sau pentru alte organe de stat, confruntate cu solutionarea unor cauze asemanatoare.

Rolul precedentului judiciar nu a fost acelasi in toate timpurile si sistemele de drept. Prezenta sa printre izvoarele dreptului este semnalata inca din dreptul sclavagist.

Pentru ca cele mai importante relatii sociale sunt acum reglementate prin legi scrise, prin coduri cuprinzatoare, precedentul judiciar decade, fiind chiar interzis in unele legislatii. Codul penal german (de la 1794), de exemplu, continea o dispozitie expresa in acest sens: 'In hotararile care urmeaza sa fie pronuntate - preciza codul mentionat - nu trebuie luate in considerare nici parerile oamenilor de stiinta, nici hotararile precedente aduse de tribunale'.

In epoca moderna problema precedentului judiciar s-a pus diferit de la un sistem de drept la altul.

Cat priveste doctrina si practica dreptului romanesc, acestea oscileaza intre a contesta valoarea de izvor de drept a precedentului judiciar si a recunoaste forta obligatorie solutiilor practicii judiciare.

Intr-o opinie mai veche (mai ales dupa al doilea razboi mondial) practicii judiciare nu i s-a recunoscut valoarea de izvor de drept. In mod constant doctrina juridica s-a exprimat in sensul ca o regula de conduita, conturata in practica judecatoreasca, nu este echivalenta cu regula propriu-zisa de drept. Este adevarat ca uneori, in activitatea organelor judecatoresti se pot cristaliza anumite reguli de conduita, dar ele au o importanta scazuta in raport cu normele juridice propriu-zise. Regulile jurisprudentei nu au autoritatea normelor elaborate de legiuitor, ele putand fi modificate ori de cate ori apar cazuri sau imprejurari noi.

Pe de alta parte, nici un judecator nu este tinut de solutia pe care rezolvarea unei cauze anterioare o ofera. Daca o instanta se inspira din solutia oferita de o alta instanta, intr-o cauza similara, preluand chiar acea solutie, o face numai pentru ca are convingerea legalitatii si temeiniciei acesteia.

Cum este cunoscut, in cadrul competentei sale de control a activitatii instantelor judecatoresti, instanta noastra suprema elaboreaza decizii de indrumare, in vederea interpretarii si aplicarii uniforme a legilor. Aceste decizii nu sunt solutii de speta, ci indrumari de principiu pentru solutionarea unor cauze de catre instante. Asa privite ele nu pot fi incadrate in ceea ce am denumit, mai sus, jurisprudenta.

d.     Contractul normativ

Articolul 942 din Codul civil defineste contractul ca fiind 'acordul incheiat intre doua sau mai multe persoane pentru a constitui sau stinge un raport juridic'.

Contractul este, de regula, un act individual care stabileste drepturile si indatoririle unor subiecte precis determinate, vizand un raport juridic concret cum ar fi cel de vanzare - cumparare, donatie, schimb. Uneori, insa, contractul stabileste in urma acordului dintre doua sau mai multe persoane o regula generala dupa care se vor conduce acele parti si astfel el poate dobandi valoare de izvor de drept. Date fiind situatiile de exceptie in care contractul poate deveni 'act normativ', acesta ocupa un loc secundar in raport cu celelalte izvoare de drept. Sunt cotate drept contracte normative: 'Magna Charta Libertatum' (1215) incheiata intre feudali si regele Angliei[4] si Intelegerea de la Cluj - Manastur, incheiata la 6 iulie 1437 intre taranii iobagi si feudali ca urmare a victoriei rasculatilor de la Bobalna.

e.      Principiile generale de drept

Cum aratam intr-o sectiune anterioara, principiile generale ale dreptului au forta si semnificatia unor norme superioare generale, pe care instanta le are in vedere atunci cand nu exista reglementari de detaliu intr-o anumita problema. Unele dintre ele sunt exprimate sub forma unor adagii, in special cele formulate inca in dreptul roman (specialia generalibus derogant , bona fides prezumitur , nemo censettur ignorare legem ) .

Principiile generale sunt izvoare formale ale dreptului de o mare generalitate de care trebuie sa se tina seama atat in elaborarea dreptului, dar mai ales in aplicarea sa. Ele pot fi de inspiratie filosofica, politica, sociala (principiul pluralismului politic, pluralismul formelor de proprietate). Unele principii au insa un caracter exclusiv juridic (principiul neretroactivitatii legii, autoritatii lucrului judecat, independentei judecatorilor). Multe dintre principiile analizate sunt inscrise in Constitutie, capatand, in felul acesta, o forta juridica superioara fata de toate celelalte reglementari. Astfel, articolul 124 al. 3 din Constitutia Romaniei consacra principiul independentei judecatorilor, statuand ca 'Judecatorii sunt independenti si se supun numai legii'.

f.      Doctrina juridica

Notiunea de doctrina juridica poate fi abordata intr-un sens larg sau intr-un sens restrans. In sens larg, notiunea desemneaza totalitatea lucrarilor elaborate si publicate in sfera vietii juridice (cursuri universitate, tratate, monografii, articole, comunicari stiintifice). In acest inteles orice lucrare de natura juridica indiferent de autoritatea stiintifica a celui ce a elaborat-o si de calitatea sa, s-ar circumscrie notiunii de 'doctrina juridica'. Intr-un sens restrans doctrina juridica retine doar elaborarile celor mai calificati, mai prestigiosi autori. Dar in conceptia dreptului romanesc, doctrina nu poate avea rol direct creator de drept (izvor de drept) si sub acest aspect exista unanimitate de pareri. Punctul de vedere al unui specialist, oricata autoritate stiintifica ar avea si oricat de fundamentat ar fi, nu poate imbraca trasaturile unei reguli de drept: generalitatea si obligativitatea.

Chiar daca nu are valoare de izvor de drept, doctrina juridica a reprezentat dintotdeauna o importanta sursa de inspiratie pentru legiuitor, ca si pentru judecatori sau ceilalti interpreti ai dreptului. Influenta doctrinei asupra elaborarii, perfectionarii si aplicarii dreptului nu se exercita prin caracterul sau obligatoriu pentru ca acesta lipseste.

In epoca moderna stiinta juridica si-a mentinut si chiar adancit rolul in unificarea, dezvoltarea si adaptarea la realitatile sociale in continua schimbare. Dar functia de izvor de drept a doctrinei juridice a incetat practic. Numai in cazuri izolate, legea permite instantei judecatoresti sa adopte solutii inspirate din doctrina, daca reglementarile existente sunt lacunare.