Stiinta dreptului

Stiinta dreptului

Prin stiinta in general intelegem un ansamblu de cunostinte despre o realitate exterioara verificabila (direct sau indirect) si care sunt exprimate intr-un limbaj propriu sub forma de principii, concepte si teorii perfectibile in timp.

Totalitatea stiintelor alcatuieste sistemul stiintelor, compus din subsisteme aflate in interactiune, interdependenta si conditionare reciproca.

Principalele trasaturi ale oricarei stiinte sunt:

a)     veridicitatea, adica aptitudinea de a se exprima sau a parea ca exprima adevarul despre obiectul sau de cercetare;

b)    verificabilitatea, ce da posibilitatea de a controla, examina ori confirma ca enunturile formulate corespund realitatii,adevarului;

c)     rationalitatea, adica enuntarile, cunostintele, judecatile sale sunt corecte sub aspect logic;

d) perfectabilitatea, in sensul ca cercetarile, studiile intreprinse pot fi desavarsite, perfectionate si apoi integrate sistemului sau de 'cunostinte, prin acumularile, descoperirile noi ce apar.

Pentru a se autonomiza, stiinta trebuie sa aiba delimitat domeniul sau dinstinct de cercetare cunoscut sub denumirea de obiect de cercetare, sa uziteze un limbaj propriu si sa foloseasca metode, tehnici si principii adecvate pentru a explica aspectele, fenomenele cercetate.

Evolutia continua a cunoasterii exclude existenta unoi granite fixe, rigide intre diferitele stiinte si presupune dimpotriva, posibilitatea aparitiei de noi stiinte, uneori de granita, de interferenta cu cele existente si consacrate deja. Pentru acest motiv privim stiinta nu doar ca un sistem static de idei, teorii si reprezentari, ci ca un sistem dinamic, in permanenta dezvoltare, care intretine procesul de investigare a lumii inconjuratoare cu noi cunostinte si teorii.

Din numeroasele clasificari ale stiintelor realizate de^ja lungul timpului o retinem pe cea trihotomica, de larga generalizare, in:

stiinte despre natura;

stiinte despre societate;

1. Stiinte de tip mnemotetic, avand ca obiect activitatile

umane si ca scop stabilirea legilor si relatiilor functionale

corespunzatoare (economia, politologia, sociologia, demografia, lingvistica, etc.);

2. Stiintele ce au ca obiect istoria,

iar ca scop reconstituirea si interpretarea trecutului (stiintele istorice);

3. Stiintele juridice sunt cele care delimiteaza lumea dominata de norme,

obligatii si atributii, avand drept obiect aspectele normative ale activitatii umane (stiintele juridice, etica);

4. Stiintele ce au ca obiect activitatea cognitiva,

ca activitate esential umana si ca scop cercetarea epistemologica a stiintei (epistemologia).

stiinte despre gandire (teoria cunoasterii). Potrivit datelor UNESCO, in anul 1987, existau peste 115( de stiinte actuale, structurate in:

stiinte fundamentale

stiinte particulare

stiinte tehnico-aplicative.

Mai amintim si o alta clasificare a stiintelor, in:

subsistemul stiintelor despre existenta (care se compun din stiintele naturii, socio-umane si stiintele despre gandire)

subsistemul stiintelor actiunii (formate din stiinta organizationale, tehnice si instructiv educationale).

Stiintele juridice

Care se preocupa de studiul aspectelor normative ale

activitatii umane .

Sistemul stiintei dreptului

In evolutia sa milenara stiinta dreptului a inregistrat un de

specializare .Proces in care s-au cristalizat acele valori ce constituie obiectul

specific de cercetare al acestei stiinte.Astfel se considera ca sistemul stiintei

dreptului este alcatuit din urmatoarele componente :

1. Teoria generala a dreptului care contine principiile generale ,institutiile si

categoriile juridice comune unui sistem de drept national si teoriile cu privire la

acestea .Aceasta stiinta studiaza statul de drept,dreptul ca fenomen social

,principiile care carmuiesc organizarea de stat si sistemul dreptului,modul de

realizare ,de interpretare si de aplicare a dreptului, studiul normei juridice al

raportului juridic si raspunderea juridica in forma cea mai cuprinzatoare . Aceasta

stiinta confera atat elementele generale ale dreptului cat si notiunile de baza ale

acestuia .

2. Stiintele juride de ramura cuprinde totalitatea fenomenelor particulare

juridice apartinand unei ramure de drept cum ar fi stiinta dreptului

constitutional,stiinta dreptului civil,stiinta dreptului penal ,stiinta dreptului

administrativ sau a dreptului financiar.Criteriul de departajare al acestor ramuri il

constituie obiectul de reglementare juridica si metoda specifica de cercetare

.Dreptul unui stat este alcatuit din numeroase norme si institutii juride.Ansamblul

acestora formeaza sistemul unitar al dreptului apartinator statului respectiv.Acest

sistem exista si se manifesta prin diversitatea ramurilor care il compun.Fiecare

ramura este alcatuita dintr-un grup de norme juridice organic legate ce

reglementeaza o anumita categorie de relatii sociale pe baza aceleiasi metode si in

temeiul unor principii comune de exemplu dreptul civil reglementeaza relatiile

sociale cu continut patrimonial dar si relatiile personale nepatrimoniale (fara

continut economic)utilizand o metoda specifica,metoda egalitatii partilor in

raportul juridic civil dat .Tot astfel dreptul penal are ca obiect relatiile de aparare

sociala ce se nasc intre stat prin autoritatile sale si persoanele care nesocotesc sau

incalca dispozitile legii penale .

3. Stiintele juride istorice cerceteaza istoria dreptului dintr-o anumita tara sau

numai ca fenomen juridic de ansamblu in sens istoric .Cercetarea istorica a

dreptului scoate la iveala vechile institutii juridice si evgolutia acestora sublinind

idea de progres juridic .De asemenea stiintele juridice istorice se preocupa de

studiul doctrinelor juridice ,a marilor curente si scoli de drept .

4. Stiintele ajutatoare sau participative acestea sunt criminalistica ,medicina

legala,statistica juridica,logica juridica,psihologia judiciara,etica.Toate aceste

stiinte fara sa faca parte in mod neaparat din stiinta dreptului sunt indispensabile

cunoasterii unor fenomene de drept sau bunei aplicari a normelor de drept .

Stiinte juridice istorice

Studiul istoric al dreptului face obiectul stiintelor juridice istorice; acestea pot aborda fenomenul juridic din doua perspective: studierea istoriei dreptului dintr-o anumita tara (ex. Istoria generala a dreptului, Istoria dreptului romanesc); sau istoria unei ramuri de drept, ca de exemplu Istoria dreptului

civil, sau a unei institutii, ca Istoria dreptului de proprietate sau Istoria doctrinelor sau gandirii juridice

Stiinta juridica de ramura

Stiintele juridice de ramura s-au constituit si dezvoltat pe masura extinderii reglementarilor

juridice in cele mai diverse domenii ale vietii sociale. Subsistemul stiintelor de ramura constituie, de

altfel, elementul de baza al sistemului stiintelor juridice.

Obiectul acestor stiinte il constituie studierea fenomenelor sociale particulare guvernate de reguli

juridice apartinand diverselor ramuri de drept. Acest criteriu este insotit de altele auxiliare, precum:

metoda de reglementare, calitatea subiectelor, caracterul normelor, natura sanctiunilor  si principiile

specifice fiecarei ramuri de drept.

Fiecare  stiinta juridica de ramura studiaza normele juridice apartinand ramurii de drept

corespunzatoare in stransa legatura cu relatiile sociale ce formeaza obiectul de reglementare juridica,

propriu ramurii respective. In principiu, ramura de drept formeaza obiectul unei stiinte juridice de ramura, de pilda, stiinta dreptului constitutional analizeaza normele juridice de drept constitutional in stransa legatura cu relatiile sociale reglementate de aceste norme, dupa cum stiinta dreptului civi analizeaza normele apartinatoare ramurii dreptului civil in stransa legatura cu relatiile sociale ce

formeaza obiectul de reglementare juridica, propriu ramurii respective.

In sistemul dreptului contemporan distingem ca ramuri de drept ramurile corespunzatoare diviziunii dreptului public si privat. Diviziunea dreptului obiectiv este in drept public si privat. Aceasta diviziune este foarte veche, chiar Ulpian in lucrarea sa "Digeste" afirmand ca "dreptul public este cel

care priveste situatia unei probleme romane, iar dreptul privat, cel care priveste folosul unei singure

persoane

Deosebirea dintre dreptul public si cel privat se caracterizeaza prin principiile diferite care

guverneaza dreptul aplicabil statului, de cele ale dreptului aplicabil particularilor.

In cadrul dreptului public, care contine totalitatea principiilor si regulilor aplicabile in

raporturile dintre stat si supusii sai, sau in raporturile dintre state, sunt cuprinse: dreptul constitutional,

dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal, dreptul procesual - penal, dreptul procesual civil,

dreptul international public.

Dreptul privat, care contine regulile aplicabile particularilor, cuprinde: dreptul civil, dreptul

comercial, dreptul international privat, dreptul comertului international etc.

Stiintele ajutatoare participative

Disciplinele ajutatoare sau participative nu fac parte din sistemul propriu-zis al stiintelor juridice, fiind stiinte de granita, interdisciplinare; ele au insa un rol semnificativ pentru ca ajuta la

cunoasterea fenomenului juridic si la corecta interpretare si aplicare a normelor juridice. In categoria

disciplinelor ajutatoare intra: criminalistica, medicina legala, statistica judiciara, sociologia juridica,

logica juridica etc.

Teoria generala a dreptului

Mircea Djuvara, Eugeniu Sperantia

Metodologia juridica

Metodele cercetarii stiintifice a dreptului

Termenul 'metoda' provine din limba greaca unde 'methodos' are semnificatia de cale, drum, mod de expunere. Preocuparile pentru perfectionarea metodei au dus la constituirea metodologiei - a teoriei, stiintei despre metoda.

La general, metoda poate fi definita drept un ansamblu concertat de operatii intelectuale (ce pot consta in principii si norme) care sunt utilizate pentru cunoasterea unor elemente ale unui fenomen sau a fenomenului in intregul sau.

Principalele metode ale cercetarii juridice sunt :

METODA LOGICA - in cercetarea fenomenelor juridice complexe se folosesc cate­goriile, legile si rationamentele logice, (analiza, sinteza, inductia, deductia etc.). Facandu-se abstractie de ceea ce este neesential, intamplator in existenta fenomenului juridic cercetat, se va cauta sa se dezvaluie esentialul, elementele lui caracteristice.

METODA ISTORICA - Potrivit acesteia se cerceteaza dreptul sau fenomenul

juridic concret in perspectiva si evolutia sa istorica, de-a lungul diferitelor oranduiri sociale. Se va analiza esenta, formele si functiile dreptului sau fenomenului raportate la etapa istorica pe care o strabate, deoarece va purta amprenta transformarilor istorice ale statului respectiv.

METODA COMPARATIVA - Utilizarea acesteia consta in confruntarea diver­selor sisteme juridice, a diferitelor institutii juri­dice, a fenomenelor juridice intalnite intr-o tara sau alta; se vor identifica factorii ce determina trasaturile comune si specifice pentru o mai buna cunoastere a institutiilor similare din alte state si pentru folosirea experientei legislative si judiciare (in masura in care este compatibila, aplicabila, specificului stalului dat). Reguli de utilizare a metodei comparative;

se vor compara doar termenii ce se pot compara;

termenii supusi comparatiei trebuie priviti in dimensiunile si conexiunile lor reale si plasati in contextul soc i al-pol iti c si cultural in care isi au originea;

se va cerceta sistemul izvoarelor dreptului, fapt ce va oferi imaginea pozitiei de ansamblu pentru situarea termenilor supusi compararii;

se tine seama nu numai de sensul initial al normei dar si de evolutia in timp a acestui sens.

METODA CERCETARILOR SOCIOLOGICE CONCRETE - Esenta metodei consta in utilizarea cercetarilor sociologice pentru studierea opiniei publice, studierea eficientei sociale a activitatii dife­ritor organe de stat, precum si aprecierea gradului de perfec­tiune a reglementarilor juridice in anumite domenii. Se folo­sesc pe larg:

sondajul de opinie;

anchetele sociologice;

interviul;

chestionarul etc.

METODA STATISTICA - serveste la studiul procesului general de elaborare si aplicare a dreptului mai ales pe cale judiciara.

METODA EXPERIMENTULUI - reprezinta introducerea experimentala a unor reglementari juridice novatoare la nivelul unei unitati administrativ-teritonale, regiuni etc. pentru a studia impactul acestora asupra rela­tiilor sociale, eficienta sau ineficienta lor; pre­cum si aprecierea faptului daca experimentul dat urmeaza a fi perfectionat sau urmeaza a fi aplicat la nivelul intregii tari.

METODA PROSPECTIVA - se urmareste descoperirea legitatilor dezvoltarii fenomenelor juridice prin prognoza juridica. Metoda prospectiva se utilizeaza in fundamen­tarea adaptarii unor noi acte normative, cuprin­zand si interpretarea data de organele de aplicare in procesul realizarii actelor date.

Stiintele ajutatoare (participative)

Cunoasterea in profunzime a fenomenului juridic, care se prezinta astazi intr-o deosebita dinamica si complexitate, precum si interpretarea si aplicarea corecta a normelor juridice, nu poate fi realizata de stiinta dreptului fara ca acesta sa faca apel la unele stiinte ajutatoare sau participative, care nu face parte din sistemul propriu-zis al stiintelor juridice.

Este locul sa subliniem faptul ca stiintele nu pot exista si nu se pot dezvolta detasate de alte ramuri ale stiintei. Multitudinea de relatii sociale create si amplificate in campul realitatii juridice contemporane, care trebuie studiate si cercetate atent, determina stiinta dreptului sa utilizeze mijloace si metode stiintifice proprii altor categorii de stiinte: stiintele medicale, chimia, fizica, anteopologia, balistica, stiintele economice, matematica, informatica etc.

In categoria stiintelor ajutatoare sau participative sunt incluse: criminalistica, medicina legala, sociologia juridica, statistica juridica, logica juridica etc.

Aceste discipline sunt, in extrem de numeroase cazuri, indispensabile cunoasterii si cercetarii unor aspecte concrete ale fenomenului juridic, precum si aplicarii corecte a normelor juridice, interpretarii stiintifice si valorizarii corespunzatoare a unor probe si mijloace de proba.

Spre exemplu, astazi nu se poate concepte ca stiinta dreptului sa nu apeleze la exceptionalele posibilitati pe care le ofera criminalistica, definita ca stiinta a investigatiei penale. Prin caracterul sau pluridisciplinar, criminalistica a fost una dintre primele stiinte de granita care s-a dezvoltat in stransa legatura cu stiinta dreptului.

Criminalistica utilizeaza astazi tehnici moderne de examinare a urmelor si a corpurilor delicte in diferite radiatii, din spectrul vizibil si invizibil, microscopia electronica, identificarea pe baza AND-ului (amprenta genetica), aplicatii ale tehnicii de calcul in identificarea persoanelor dupa urmele papilare (este vorba de tratarea matematica a analizei imaginilor care permite identificarea automata a amprentelor)

Statistica judiciara ofera stiintei dreptului concluzii extrem de valoroase si obiectivs prin analizele statistice privitoare la dimensiunea fenomenului criminalitatii, tendintele de evolutie ale acestuia, domenii noi in care se manifesta criminalitatea, forme noi de producere a infractiunilor '(Sfinte organizata, coruptia, traficul de stupefiante, spalarea banilor, criminalitatea informatica etc.).

Sociologia politica si sociologia juridica ofera stiintei dreptului pe si concluzii generale rezultate din cercetarea fenomenului politic si juridic prin intermediul procedeelor, metodelor si tehnicilor specifice. La randul sau sociologia juridica recepteaza rezultatele cercetarii concrete a statului si dreptului realizate de stiintele juridice.

Interferenta care se creaza intre stiinta dreptului si stiintele sociologice particulare (socilogia politica si sociologia juridica) este -determinata de faptul ca cea dintai (dreptul) studiaza numai o latura a vietii sociale, respectiv fenomenul juridic, pe cand celelalte doua cerceteaza statul si dreptul in special sub aspectul legaturii acestora cu celelalte fenomene sociale.

Logica juridica este definita in manualul prof. Petre Bieltz -Bucuresti 1998 - pag. 13 ca: 'o disciplina logica relevanta pentru studiul problematicii dreptului si pentru activitatea juridica in general, mai exact, ca disciplina ale carei rezultate sunt semnificative in elaborarea, interpretarea si aplicarea dreptului.

Conceptul dreptului

Dreptul desemneaza ansamblul regulilor asigurate si garantate de catre stat, care are ca scop organizarea si disciplinarea comportamentului uman in principalele relatii din societate (respectand insa libertatea individului, drepturile lui fundamentale, justitia sociala).

In inventarul stiintelor, dreptul figureaza ca stiinta sociala normativa (ca si etica/morala, dreptul studiaza normele de conduita ale oamenilor).

Teoria generala a dreptului are un trecut indelungat, primul studiu general asupra dreptului datand din anul 1275. De atunci, subdenumit sub diferite denumiri (enciclopedie juridica, filosofia dreptului, drept natural, drept pur, drept general, etc.) teoria generala a dreptului a persistat in programul de invatamant juridic pana in vremea noastra.

Dreptul ca notiune este utilizat cu mai multe semnificatii:

Drept = Drept obiectiv: ansamblul normelor legale care prefigureaza si promoveaza scopurile generale ale vietii sociale (libertate, prosperitate, etc.). Dreptului obiectiv i se mai spune si drept pozitiv, intrucat el reprezinta ansamblul normelor juridice existente in vigoare intr-un stat.

Drept = Drept subiectiv care desemneaza facultatea unui subiect de a-si valorifica sau apara un anumit interes impotriva tertilor, interes protejat de catre legile in vigoare. Altfel spus, dreptul subiectiv desemneaza ansamblul drepturilor individuale ale persoanelor, drepturi ce nu pot fi numarate, nici consacrate in legi, dar pe care legile le ocrotesc daca ele sunt licite (legale).

Originea dreptului a generat unele controverse doctrinare. Marea majoritate a teoreticienilor sunt de acord ca dreptul numai statul putea sa-l creeze, si sa finanteze organele specializate in realizarea justitiei (nimanui nefiindu-I permis sa-si faca dreptate singur). Exista insa si un punct de vedere initiat de cativa mari antropologi ai secolului al XIX-lea, care au sustinut existenta unui drept anterior statului ("drept traditional", "drept primitiv", "drept tribal"). Acest punct de vedere nu se justifica stiintific, dar este luat in considerare datorita renumelui celor care l-au sustinut.

Primele legiuri (colectii de norme juridice) apar in Orientul antic (Babilon, India, China).

Factori de configurare a dreptului -> factori care influenteaza in mod evident crearea si aplicarea dreptului:

1. Prima categorie de astfel de factori este aceea a cadrului natural (mediul geografic, factorii biologici, demografia, etc.). In acest sens, actele normative sunt de multe ori influentate in continutul lor de mediul geografic - de ex.: protectia unei zone; de factorii demografici - incurajarea/descurajarea cresterii demografice, s.a.
2. Cadrul social - politic - influenteaza continutul legislatiei atat din directia vietii economice, pe care legislatia trebuie s-o stimuleze, cat si din directia structurilor organizatorice care au o tot mai influenta asupra puterii legislative din tara (grupurile de interese, grupurile de presiune, sindicatele).
3. Factorul uman - calitatea oamenilor si nivelul lor cultural intr-o tara.

Esenta dreptului desemneaza vointa generala, oficializata, adica reprezinta vointa majoritatii cetatenilor exprimata in legi (se considera ca orice regula de conduita cuprinsa in normele juridice reprezinta vointa a cel putin jumatate+1 din numarul de cetateni).

Continutul dreptului il reprezinta ansamblul elementelor, laturilor si conexiunilor sale. De fapt, continutul dreptului consta in ansamblul normelor juridice precum si in ansamblul normelor tehnice in conformite cu care se fac normele juridice.

Tipologia dreptului (clasificarea dreptului)

Exista mai multe clasificari ale tipurilor de drept, in functie de criteriile utilizate. Astfel, in functie de sistemul de organizare sociala existent (oranduire) avem:

drept sclavagist

drept feudal

drept burghez

drept socialist

Conform criteriului apartenentei la un "bazin de civilizatie juridica", avem urmatoarele familii de drepturi:

1. Familia romano-germana: reprezinta sistemul de drept utilizat in intreaga Europa, cu exceptia Marii Britanii, si care provine din dreptul roman post clasic.

Familia juridica romao-germanica sau continentala (Franta, Germania, Italia, Spania si alte tari) are o istorie indelungata. Ea s-a format in Europa in baza studierii dreptului roman la universitatile italiene, franceze si germane, care au intemeiat in sec. XII-XVI in baza culegerii de legi a lui Iustinian o stiinta juridica pentru multe tari europene. A avut loc procesul cu denumirea "preluarea si adaptarea dreptului roman ".

La prima sa etapa aceasta preluare si adaptare avea un caracter doctrinar, deoarece era independent de politica, fiindca nu se aplica nemijlocit, se studiau notiunile de baza ale dreptului roman. La urmatoarea etapa, aceasta familie a inceput sa se supuna legitatilor comune a dreptului cu economia si politica, mai intii de toate in legatura cu proprietatea, schimbul etc. Codificarile nationale au atribuit dreptului o anumita claritate, au facilitat aplicarea si au devenit o consecinta logica a conceptiei formate in Europa continentala desre norma juridica si despre drept in general. Ele au incheiat formarea familiei juridice romano-germanice ca fenomen integru.

Pentru familia romano-germanica sint caracteristice existenta dreptului scris, sistemul ierarhic unic al izvoarelor dreptului, divizarea lui in public si privat, precum si divizarea lui in ramuri de drept. Comun pentru dreptul tuturor tarilor din familia juridica romano-germanica este caracterul lui codificat, fondul de notiuni comune, un sistem mai mult sau mai putin comun al participiilor juridice.

In toate aceste tari exista constitutii scrise, normele carora au o autoritate juridica superioara, care este sustinuta si de stabilirea in majoritatea tarilor a unui control juriciar al constitutionalitatii legilor ordinare. Constitutia delimiteaza competenta elaborarii dreptului a diferitelor organe de stat si in corespundere cu aceasta competenta infaptuiesc diferentierea diferitelor izvoare ale dreptului.

Doctrina juridica romano-germanica deosebesc trei tipuri de legi ordinare:

codurile, legile speciale (legislatia curenta) si culegere de norme .

In majoritatea tarilor continentale actioneaza coduri civile, penale, procesual civile, procesual penale si altele.

Sistemul legislatiei curente este de asemenea destul de ramificat. Legile reglementeaza sfere distincte ale vietii sociale, numarul lor in fiecare tara este semnificativ. Printre izvoarele dreptului romano-germanic este semnificativ rolul actelor normative subordonate legilor: regulamente, decrete etc.

Situatia obiceiului in sistemul de izvoare al dreptului romano-germanic este specifica, neobisnuita, el poate actiona nu numai in completarea legii dar si pe linga lege. Sint posibile situatii cind obiceiul ocupa o pozitie impotriva legii, de exemplu, in dreptul navigatiei italiene, unde obiceiul maritim preveleaza asupra normei codului civil. In general, insa, obiceiul in prezent si-a pierdut caracterul de sursa independenta a dreptului cu rare exceptii.

Cit priveste practica juduciara ca izvor de drept, aici pozitia doctrinei este destul de contradictorie. Cu toate acestea practica judiciara poate fi referita la numarul izvoarelor auxiliare.

In sistemul juridic romano-germanic un loc deosebit il ocupa doctrina ce a elaborat principiile generale ale structurii acestei familii juridice. Doctrina joaca un rol important in activitatea de elaborare, pregatire a legilor, precum si in activitatea de aplicare a actelor normative.

Odata cu dezvoltarea legaturilor internationale capata o mare importanta pentru sistemele juridice nationale dreptul international. In unele tari conventiile internationale au o putere juridica mai mare decit legile nationale.

In toate tarile familiei romano-geranice este cunoscuta divizarea dreptului in public si privat. Aceasta divizare poarta un caracter general, este preponderent doctrinara si in ultimul timp si-a pierdut insemnatatea de cindva. In linii generale se poate spune ca la dreptul public se atribuie acele ramuri care determina statul, activitatea organelor de stat, si relatiile individului cu organele statului; iar la

dreptul privat - ramurile ce reglementeaza relatiile reciproce ale indivizilor. In fiecare dintre aceste sfere in fiecare dintre tarile familiei juridice respective nimeresc aproximativ aceleasi ramuri.

Apartenenta dreptului diferitor tari europene la familia juridica romano-germanica nu exclude anumite deosebiri intre sistemele juridice nationale. Astfel, dreptul francez pe de o parte si dreptul german pe de alta parte au servit drept model in baza caruia in interiorul acestei familiei juridice se deosebesc doua grupuri juridice: romanic, din care fac parte Belgia, Luxemburg, Olanda, Italia, Portugalia, Spania si cel germanic care include Austria, Elvetia si alte tari.

2. Familia de drept anglo-saxona (anglo-americana): si aceasta familie se origineaza tot in dreptul roman, dar in cel clasic. Daca in dreptul comun romano-german primordiala este legea, in dreptul anglo-american primordiale sunt jurisprudenta si precedentul judiciar.

Spre deosebire de tarile romano-germanice unde izvorul de baza al dreptului este legea, in tarile familiei juridice anglo-saxone ca izvor de baza a dreptului este norma formulata de judecatori si exprimata in precedente judiciare.

Dreptul comun anglo-saxon ca si dreptul roman s-a dezvoltat dupa principiul "Dreptul este acolo unde este apararea ". Si necatind la toate incercarile de codificare dreptul comun englez, completat si perfectionat de legile "dreptului de echitate", are la baza un drept de procedent creat de judecatorii. Acest fapt nu excludee cresterea rolului dreptului statular (legislativ).

Astfel, dreptul a obtinut o tripla structura:

dreptul comun bazat pe precedent, izvor de baza;

dreptul de echitate - care completeaza si corecteaza izvorul de baza;

dreptul statular - dreptul scris de origine parlamentara.

Trasaturile specifice intelegerii juridice in acest sistem de drept se explica prin formula: Mijlocul apararii judiciare e mai important decit dreptul, deoarece greutatea de baza se reduce la posibilitatea adresarii in jurisdictia regala. La

sfirsitul sec. XIII creste rolul si importanta dreptului statutar, in legatura cu ce rolul judecatorilor in crearea dreptului a inceput sa fie restrins, limitat. In sec. XIV-XV in legatura cu dezvoltarea relatiilor burgheze a aparut necesitatea de a iesi din limitele rigide ale precedentului. Rolul de judecata si l-a asumat cancelarul regal, care a inceput sa solutioneze in ordinea anumitei proceduri litigiile privind adresarea catre rege. Ca rezultat, de rind cu dreptul comun, s-a creat dreptul de echitate. Pina la reforma din 1873-1875 in Anglia exista dualismul judiciar: inafara judecatilor, care aplicau dreptul comun, exista judecata Lordului-Cancelar. Reforma a intrigat dreptul comun cu dreptul de echitate intr-un sistem integru al dreptului de precedent.

In familia juridica anglo-americana se deosebesc grupurile de drept englez si legat de el prin originea sa - dreptul SUA. In grupul de drept englez intra Anglia, Irlanda de Nord, Canada, Austria, Noua Zelanda, fostele colonii britanice (in prezent 36 de state sint membre ale Comunitatii). Dreptul SUA, avind drept sursa dreptul englez, in prezent este destul de independent. Exceptii fac statul Luiziana, unde un rol considerabil il joaca dreptul francez si statele cele mai sudice, pe teritoriul carora este raspindit dreptul Spaniei.

Dreptul comun este un sistem, care poarta amprenta istoriei, iar aceasta istorie pina in sec. XVIII este o istorie exclusiv a dreptului englez care s-a dezvoltat, dupa cum am mentionat deja, pe trei cai: formarea dreptului comun, completarea lui cu dreptul de echitate si interpretarea statutelor.

Insa, daca juristii familiei juridice romano-germanice considera dreptul o totalitate de norme juridice stabilite dinainte, atunci pentru un englez dreptul este in general aceea la ce va ajunge examinara judiciara. Pe continent juristii sint interesati in primul rind de faptul cum este reglementata situatia data, in Anglia - in ce ordine ea trebuie corectata pentru a ajunge la o hotarire judiciara corecta.

In tarile din familia romano-germanica justitia se face de catre judecatori care poseda diploma de juristi; in Anglia chiar si judecatorii din Tribunalul Suprem

pina in sec. XIX nu trebuiau sa aiba neaparat studii juridice universitare: ei insusiau profesia lucrind ca avocati si studiind practica de procedura judiciara. Abia in timpurile noastre dobindirea diplomei universitare a devenit o conditie importanta pentru a deveni avocat sau judecator. Examenele profesionale care permit ocuparea de profesii juridice au devenit foarte serioase. Dar si in prezent, dupa parerea englezilor, principalul este ca dosarele sa fie examinate in judecatorii de catre oamenii practici. Dupa pareea lor, pentru a judeca bine este de ajuns sa se respecte principiile de baza ale procedurii judiciare, care sint o parte componenta a eticii generale.

Dreptul englez si astazi ramine un drept judiciar, elaborat de catre judecatori in procesul examinarii cazurilor aparte. Luind in consideratie regulile precedentului, o asemenea abordare asigura situatia in care normele de drept ale sistemelor romano-germanice, in schimb fac dreptul mai cazuistic si mai putin concret.

Structura dreptului in familia juridica anglo-saxona, conceptia dreptului, sistemul de izvoare ale dreptului, limbajul juridic - totul este diferit de cele din sistemele juridice ale familiei romano-germanice. In cadrul dreptului englez lipseste divizarea dreptului in public si privat, care este inlocuita aici cu divizarea in drept comun si dreptul de echitate.

Ramurile dreptului englez nu sint atit de bine pronuntate ca in sistemele de drept continentale, fapt ce l-au determinat doi factori: in primul rind, toate judecatoriile au o jurisdictie comuna, adica pot examina diferite categorii de dosare - de drept public si privat. Jurisdictia impartita duce la delimitarea ramurilor dreptului, iar cea unificata are efect opus. In al doilea rind, dreptul englez s-a dezvoltat treptat, pe calea practicii judiciare si a reformelor legislative in cazuri aparte. In Anglia nu exista coduri de tip european. Deaceea pentru un jurist englez

dreptul este omogen. Doctrina engleza nu cunoaste discutii despre diviziunile structurale ale dreptului, preferind mai mult rezultatul decit argumentari teoretice.

Revolutia Americana a inaintat pe primul plan ideea dreptului american national independent, care ar rupe legaturile cu trecutul sau englez. Adoptarea Constitutiei federale scrise din 1787, a constitutiilor statelor ce au intrat in competenta SUA, a fost un prim pas pe aceasta cale. Se presupunea o respingere totala a dreptului englez, iar odata cu el - a principiului precedentului si altor semne caracteristice pentru dreptul comun. Dar trecerea dreptului american in familia juridica romano-germanica nu a avut loc. Numai unele state, fostele colonii franceze sau spaniole ( Luiziana, California ) au adoptat coduri de tip european, care cu timpul s-au pomenit absorbite de dreptul comun.

In general, in SUA s-a format un sistem dualist, asemanator celui englez: dreptul precedentului in interactiune cu cel legislativ. In Anglia si SUA exista aceeasi conceptie a dreptului si a rolului sau. In ambele tari exista aceesi divizare a dreptului, se folosesc aceleasi metode de interpretare a dreptului. Pentru un jurist american ca si pentru unul englez, dreptul este mai intii de toate un drept al practicii judiciare. Normele elaborate de legiuitor patrund cu adevarat in sistemul de drept americat numai dupa o aplicare si interpretare a lui repetata de catre judecatorii si numai dupa ce se va putea face referire la hotaririle judiciare care l-au aplicat si nu la norme nemijlocit. Prin urmare, dreptul SUA, in general, are o structura analogica cu structura dreptului comun. Dar numai in general. In procesul examinarii unei probleme apar diferite deosebiri structurale dintre dreptul englez si cel american, multe din care sint considerabile cu adevarat si nu pot fi neglijate .

Una din aceste deosebiri considerabile este legatura de structura federala a SUA. Statele din componenta SUA sint dotate cu o competenta destul de larga, in cadrul careia ele isi fauresc legislatia lor si sistemul de drept precedent, in legatura cu aceaste se poate spune ca in SUA exista 51 sisteme de drept - 50 a statelor membre si una federala. Judecatoriile feicarui stat isi exercita jurisdictia independent una fata de alta si de aceea nu este neaparat conditia de respectare a

hotaririi luate de judecatoria unui stat in altul.

Cit de puternica nu ar fi tendinta spre un caracter unitar al practicii judiciare, nu sint rare cazurile cind judecatoriile state adopta asupra unor dosare asemanatoare hotarira neidentice, uneori chiar contradictorii. Acest fapt provoaca coliziuni.

Inca o deosebire a dreptului american de cel englez este actiounea putin mai libera a regulii precedentului, instantle superioare judiciare ale statelor si Curtea Suprema a SUA nici odata n-au fost legate de propriile lor precedente. De aici libertatea considerabila si capacitatea de manevre in timpul procesului de adaptare a dreptului la conditia ce se schimba. Aceasta comportare mai libera cu precedentul capata o deosebira importanta in legatura cu competenta judecatoriilor americane, necunoscuta judecatoriilor engleze, de a exercita controlul asupra constitutionalitatii legilor. Dreptul controlului constitutional, folosit activ de Curtea Suprema, subliniaza rolul puterii judiciare in sistemul american.

Posibilitatile mari ale influentei judiciare asupra legislatiei nu exclude faptul ca legislatia in sistemul juridic al SUA sa aiba o pondere mare si sa fie mai importanta decit dreptul statular in Anglia. Aceasta se datoreaza in primul rind existentei constitutiei scrise, mai corect constitutiilor, si in plus competentei legislative destul de largi a statelor, folosita destul de activ de catre ele.

In dreptul statular al SUA se intilnesc numeroase coduri, care sint cunoscute dreptului englez. In citeva state actioneaza codurile civile, in jumatate din statele SUA coduri de procedura civila, in toate penale, in unele de procedura penala.

O forma de codificare deosebita in SUA a devenit crearea asa numitelor legi si coduri cu caracter unitar, scopul carora este de a stabili o posibila unitate a acelor parti ale dreptului, unde acest lucru este deosebit de necesar. Pregatirea proiectelor acestor legi si coduri este infaptuita de Comisia Nationala a reprezentantilor tuturor statelor impreuna cu Institutul American de drept si Asociatia Americana a avocatilor. Pentru ca proiectul sa devana lege, el trebuie sa

fie adoptat de state. Printre codurile de acest gen, primul si cel mai cunoscut este Codul comercial unitar, care a fost adoptat oficial in 1962.

In SUA ca si in Anglia aplicarea legii depinde de precedentele judiciare, de interpretarea lor si nu sint garantii ca legile sau codurile unitare vor fi interpretate peste tot la fel de practica judiciara.

Deci, intr-o viziune generala, preocuparea dominanta a normelor de common-low este restabilirea imediata a ordinii juridice tulburate si nu stabilirea normelor de baza ale societatii .

3. Familia dreptului musulman: este un sistem juridic in care infrastructura (fundamentul_ sistemului juridic nu este Constitutia ci legea islamica numita saria (sharia'h). Acest drept este utilitzat in statele fundamentaliste. Este primitiv si dominat de solutii inumane.

Exista de asemenea o familie de drept a extremului Orient (hindus, chinez, japonez, o familie de drept a Africii Negre, Madagascarul). De asemenea, o importanta deosebita a dobandit-o in prezent dreptul comunitate (al Uniunii Europene).

Dreptul comunitar european

Izvoarele dreptului comunitar european

Izvoarele scrise ale dreptului comunitar european arata ca, DREPTUL COMUNITAR PRIMAR constituie izvorul fundamental al dreptului comunitar european.

Dreptul primar se constituie din totalitatea normelor juridice cuprinse in tratatele de constituire ale comunitatilor europene, in anexele, protocoalele si actele aditionale la aceste tratate, in tratatele de aderare a unor state precum si in tratatele si actele cu caracter international de modificare sau completare a tratatelor constitutive.

DREPTUL COMUNITAR SECUNDAR ( derivat ) :

Dreptul comunitar secundar desemneaza ansamblul normelor juridice elaborate de catre organele comunitatilor europene an baza si pentru executarea normelor de drept comunitar primar.

PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI COMUNITAR EUROPEAN, implica, pe de o parte, principiile generale care fundamenteaza legislatia comunitara si, pe de alta parte, principiile fundamentale care stau la baza sistemelor legislative ale statelor membre ale comunitatilor europene.

Sistemul dreptului

Complexitatea domeniilor, a situatiilor in care intervine reglementarea juridica, dinamica schimbarilor de situatie, de necesitati creeaza dificultati si disfunctionalitati in reglementarea si aplicarea dreptului. Dreptul statului este unitar, fiindca el provine de la un sistem unitar de organisme si este reglat de asa natura incat intregul organism social sa functioneze corect. Din aceasta perspectiva, sistemul dreptului ne apare ca un 'ansamblu organizat si logic' ce implica relatia intreg-parte specifica oricarui sistem si care consta in prezenta obligatorie a unei structuri comune, ce reuneste elementele.

Sistemul dreptului sau sistemul juridic cuprinde rezultanta unitatii ramurilor si institutiilor de drept. Normele juridice nu exista izolat. Ele se regasesc grupate pe institutii si ramuri de drept, ceea ce denota ca norma juridica reprezinta elementul de baza al sistemului dreptului, al sistemului juridic. Sistemul dreptului scoate in evidenta unitatea dreptului si structurarea, diferentierea sa pe ramuri si institutii.

Ramura de drept este definita ca totalitatea normelor juridice ce reglementeaza acele relatii sociale care au un grad ridicat de asemanare, ce intrunesc anumite principii comune si au un specific calitativ apropiat. In cadrul fiecarei ramuri de drept, normele juridice se grupeaza in structuri normative mai restranse, denumite institutii juridice.

Institutia juridica poate fi definita ca un ansamblu de norme juridice care reglementeaza relatii sociale apropiate; exemplu: institutia casatoriei din ramura dreptului familiei, institutia dreptului de proprietate, a prescriptiei, a nulitatii etc.