SISTEMUL ROMANO - GERMAN

SISTEMUL ROMANO - GERMAN

Sectiunea 1 Trasaturi si caracteristici

Denumirea "Marele sistem de drept romano-germanic" sau "familia de drept romano-germanic" grupeaza sistemul juridic francez si sistemele nationale inrudite: italian, spaniol, portughez, belgian, romanesc, cel din America latina etc., precum si sistemul german.

S-a remarcat faptul ca denumirea este conventionala, cu toata influenta hotaratoare a elementului romanic, cat si a celui germanic - in procesul de formare al acestui mare sistem, deoarece un mare numar de sisteme nationale cuprinse in aceasta arie, nu isi gasesc sorgintea in nici unul din aceste doua drepturi, ci reprezinta rezultatul exportului de legislatie practicat de state ce au detinut altadata intinse imperii coloniale, ca Franta, Spania, Portugalia sau, in mai mica masura, Italia .

Desigur ca aceasta fizionomie contemporana este rezultatul unui proces istoric indelungat, sinuos, cu perioade de acumulari si de salturi calitative, despre care se vor evoca doar cateva momente cardinale.

In acest sens, trebuie semnalat rolul pe care l-au avut universitatile medievale in procesul de sintetizare a dreptului, de formare a unei doctrine juridice cu caracter universal. S-a apelat in acest scop la marele fond juridic pe care il reprezenta dreptul roman, la virtutile sale incontestabile in raport cu diversele cutume locale. In receptarea dreptului roman, rolul esential avut de Corpus Juris Civilis al lui Iustinian, codificarile care au avut loc in secolele al XV-lea si al XVI-lea, aportul glosatorilor si postglosatorilor la nasterea unui drept roman modernizat cunoscut sub denumirea de "usus-modernus pandectorum" au pregatit terenul unor noi pasi unificatori in familia dreptului romano-germanic cum au fost: codul bavarez din 1756, codul prusian din 1794, ca si codurile civile adoptate in secolul al XIX-lea, cum ar fi codul francez sau codul austriac, codul german din 1900, ori codurile elvetiene din 1881, 1907 si 1911.

O influenta puternica asupra formarii sistemului de drept al statelor occidentale a avut-o si dreptul canonic catolic, cu partea sa de "drept canonic uman" avand ca sursa principala "Opus juris canonici", elaborat in secolul al XVI-lea si format din reunirea mai multor acte normative fundamentale ale bisericii catolice, precum decretul lui Gratian din anul 1150, "Decretaliile" papei Grigore al IX-lea s.a.

In afara izvoarelor traditionale, dreptul canonic catolic are si izvoare moderne. Principalul, pe care se bazeaza, de fapt, intregul drept canonic actual, este asa numitul "Codex juris canonici", adoptat in anul 1917 si datorat papei Benedict al XV-lea, act care avea in vedere transformarile care s-au produs in moravurile societatii occidentale.

"Inchegarea marelui sistem romano-germanic s-a infaptuit astfel in decursul multor secole, timp in care s-au diseminat diferite fonduri normative. Dreptul roman, cutumele "barbare" si dreptul canonic - dar indeosebi cel dintai - au reprezentat in acest proces sursele cele mai insemnate si mai bogate de principii si de norme. Sistemul rezultat nu se poate insa reduce la nici unul dintre acestea.

Sinteza care s-a produs a condus la aparitia unui drept nou, modern, care a stiut sa se degreveze de toate regulile medievale care ar fi reprezentat frane in calea dezvoltarii societatii" .

Liniile initiale ale acestei sinteze nu pot fi intelese fara analiza celor doi mari pioni, sistemul juridic francez si sistemul juridic german, cu privire la care mentionam doar cateva aspecte, in special din epoca moderna.

Istoria dreptului francez se imparte in trei perioade. Cea dintai, purtand denumirea de "ancien droit", se intinde de la origini pana la data de 17 iunie 1789, cand s-a format Adunarea Constituanta. Cea de a doua - care este perioada revolutiei franceze - este cunoscuta sub numele de "dreptul intermediar" si dureaza pana la inceputurile perioadei codificarilor napoleoniene.

In sfarsit, cea de a treia este cea inceputa in timpul imperiului si care continua si astazi, codurile elaborate sub Napoleon gasindu-si aplicarea pana in zilele noastre.

Prin "ancien droit" (dreptul vechi) se inteleg numeroasele cutume aflate in vigoare pe intreg teritoriul de astazi al Frantei. Contradictiile dintre cutume, caracterul fragmentar si incomplet al unora dintre ele au determinat necesitatea redactarii lor.

Astfel au aparut marile culegeri de cutume, denumite "cutumiere" dintre care amintim: "Marile cutumier al Normandiei" din secolul al XIII-lea sau "foarte vechea cutuma din Bretania" (le tres ancienne cutume de Bretagne) din secolul al XIV-lea.

In anul 1454, regele Charles al VII-lea a emis celebra ordonanta din Montil les Tours, prin care a stabilit obligatia redactarii cutumelor, ceea ce a condus la o activitate laborioasa care a durat mai mult de un secol si a avut ca rezultat stabilizarea cutumelor. In afara dreptului cutumiar trebuie semnalate ordonantele (edicte declaratii, scrisori patente), acte normative emanand de la puterea regala, care isi gaseau aplicare pe intreg regatul.

Revolutia franceza a furnizat substanta profundelor transformari legislative petrecute in perioada asa-numitului "drept intermediar".

Sensul numeroaselor legi adoptate dupa 17 iunie 1789 a constat in inlaturarea mecanismului statului feudal si in crearea unui mecanism propriu celui modern in conturarea cadrului juridic propice dezvoltarii relatiilor capitaliste.

Un moment de referinta in formarea marelui sistem ramano-germanic il reprezinta elaborarea si adoptarea codului civil al lui Napoleon, cel mai raspandit act normativ aflat in vigoare in lumea moderna.

Napoleon nu a fost jurist, ca cei chemati sa redacteze codul adoptat intre anii 1803 si 1804, sub forma unui numar de 36 de legi, care au fost reunite intr-un singur cod la 21 martie 1804. Dar, ca om de stat eminent, Napoleon a intuit necesitatea politica a legii civile, a luat parte activa la dezbateri, s-a ghidat dupa ideea de bine, a impulsionat si a perorat, a dovedit vointa si tenacitate, a imprimat un stil. A dorit un cod simplu, clar, logic si l-a avut. Multi recunosc in frazele scurte si limpezi, elocventa sa simpla, spiritul sau incandescent. Se spune ca Stendhal citea zilnic pentru a-si imbunatati stilul, o pagina sau doua din codul civil. Despre aceasta creatie juridica insusi imparatul afirmase: "adevarata mea glorie nu consta in a fi castigat 40 de batalii, Waterloo va sterge amintirea atator biruinte. Ceea ce va trai vesnic este codul meu civil" .

In forma sa finala codul cuprindea 2.281 de articole si inlatura vestigiile oranduirii feudale din regimul proprietatii mobiliare si imobiliare - dreptul de proprietate fiind "drept sacru si inviolabil de care nimeni nu poate fi privat decat in baza unei juste si prealabile indemnizatii" - din raporturile succesorale, din relatiile de familie, promovand constant principiile de libertate, egalitate si fraternitate promovate de revolutia franceza.

La codul civil s-au adaugat codul comercial (1806) si codul de procedura civila (1807), conturandu-se astfel dreptul privat francez, care a fost apoi receptat in teritorii prin diferite cai de raspandire, cu un numar enorm de locuitori.

Astfel, legea franceza a fost introdusa prin forta armelor in teritorii supuse imperiului (Belgia, Luxemburg, o parte din Elvetia, din Germania si Italia - pacea de la Amiens din 1802), infrangerea lui Napoleon neinsemnand abrogarea legislatiei napoleoniene.

Dreptul francez a fost receptat in unele tari datorita calitatilor sale incontestabile si ascendentei culturii franceze (Romania, Portugalia, Spania, Egipt). Tarile care erau posesoarele unor vaste imperii coloniale (Spania, Portugalia, Olanda) au exportat legislatia provocand receptari de gradele 2 si 3. Cel de-al doilea val al receptarii directe a dreptului francez s-a produs in prima jumatate a secolului nostru in colonii franceze, acesta ramanand in vigoare dupa dobandirea independentei fostelor colonii .

Cel de-al doilea mare pilon al dreptului romano-germanic il reprezinta sistemul juridic german. Un moment de seama in procesul de formare a sistemului german este reprezentat de codificarea realizata in Prusia in anul 1794 care cuprindea reglementari nu numai de drept privat, dar si de drept constitutional, administrativ, penal si drept canonic. Acesta exprima insa o epoca pe cale de disparitie, intruchipand spiritul statului politist.

Marea perioada de inflorire a dreptului german a ramas insa secolul al XIX-lea, cele mai insemnate realizari legislative ale acestui secol au fost codul civil (Bürgerliches Gesetzbuch - B.G.B.) promulgat in 1869 si intrat in vigoare la 1 ianuarie 1900 si codul civil general austriac (Allgemeines bürgerliches Gesetzbuch - A.B.G.B.).

Codul civil german (B.G.B.) - s-a apreciat - reprezinta unul dintre cele mai importante si originale monumente legislative ale marelui sistem juridic romano-germanic prin elementele sale inedite, limbajul tehnicist pe care il promoveaza definirea unor concepte de baza, structura sa originala. Astfel, codul consacra o parte generala care cuprinde toate principiile ce stau la baza reglementarii raporturilor civile; foloseste termeni cu sens invariabil; reglementeaza in detaliu promovand o "cazuistica abstracta" dar si clauze generale ca mijloc de adaptare la noi necesitati; are un grad de formalism mai redus in raport cu dreptul francez s.a.

Contributia adusa de dreptul german la configurarea marelui sistem romano-germanic nu se limiteaza la teritoriul Germaniei. Influenta germana poate fi mentionata in Grecia, Elvetia, Danemarca, Norvegia, Japonia) s.a.

Sectiunea 2 Romania apartinatoare a sistemului de drept romano - germanic

Prin origine, evolutie si trasaturile sale, dreptul romanesc se inscrie categoric in aria larga a dreptului romano-germanic.

Cat priveste romanitatea dreptului nostru, se stie ca instaurarea stapanirii romane in Dacia - a introdus, alaturi de dreptul local nescris, dreptul roman, cele doua randuieli juridice daca si romana, aplicandu-se paralel - in masura in care cutuma locala nu combatea principiile generale ale dreptului roman - pentru ca apoi, in cadrul unui proces de intrepatrundere si de influentare reciproca, sa ia nastere un sistem de drept nou, daco-roman, in cadrul caruia conceptele si institutiile juridice au dobandit noi functii si noi finalitati .

S-a apreciat ca mostenirea juridica daca si romana reprezinta "radacini profunde" ale vechiului drept romanesc, pe care poporul roman le-a contopit intr-o sinteza originala, intregita cu norme juridice proprii, elaborate treptat in epocile juridice urmatoare .

Normele juridice obisnuielnice care s-au cristalizat in perioada feudalismului timpuriu au format un ansamblu unitar care a fost denumit de catre romani Legea tarii, cu sensul de drept al unei societati organizate politic in tari. In epoca feudalismului dezvoltat "Legea tarii" a fost principalul izvor de drept, dar in paralel s-a aplicat si dreptul scris in forma pravilelor bisericesti si laice sau a codificarii unor obiceiuri juridice.

Astfel, din secolul al XIV-lea, acestor pravile sau manuale bizantine - care transmit de fapt principiile dreptului roman li s-au alaturat pravile romanesti precum: "Cartea romaneasca de invatatura" (1646) in Romania si "Indreptarea legii" datand din 1652 in Tara Romaneasca.

Pravilniceasca condica (1780), Legiuirea Caragea (1818), Codul Calimachi in Moldova inspirat din Codul civil austriac de la 1811, au fost actele normative cele mai importante ce s-au aplicat in Principate pana la adoptarea Codului civil. De mentionat, de asemenea, si cele doua Regulamente organice in Tara Romaneasca (1831) si in Moldova (1832), care au dat Principatelor o structura institutionala inspirata din dreptul francez.

Dn acest moment, incepe o adevarata epoca de inserare a legislatiei franceze in Principatele Romane. Intre anii 1831 si 1864 in ambele principate au aparut legi vadit inspirate din dreptul francez. Se traduce in romaneste si se adopta Codul comercial francez, ca lege nationala in Muntenia (1840). In Moldova, acest cod nu a fost adoptat oficial ca lege, dar a fost tradus in limba romana si aplicat in practica judiciara.

Prin decretul domnesc din 11 iulie 1864, Consiliul de stat, creat de curand de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, dupa modelul similar francez - care mai tarziu avea sa se transforme in Consiliul legislativ -, a fost insarcinat cu elaborarea unui proiect de Cod civil, avand indicatia de a urma modelul Codului francez si a modificarilor aduse acestuia prin Codul civil italian. Promulgat spre sfarsitul aceluiasi an, Codul a intrat in vigoare incepand cu 1 decembrie 1865, reprezentand - cu toate aspectele criticabile - un moment de seama in procesul de creare a Romaniei moderne.

Adoptarea in vremea lui Alexandru Ioan Cuza si din dispozitia sa a Codului civil, Codului penal, Codului de procedura civila si Codului de procedura penala, precum si Constitutia din 1866 a constituit temelia sistemului de drept romanesc.

Evolutia si dezvoltarea acestui sistem, desigur cu accente specifice, a avut loc in cadrul marelui sistem de drept romano-germanic.

Dupa disparitia "sistemului mondial socialist", sistemul juridic din tara noastra - ca si sistemele juridice nationale ale celorlalte tari din Europa de Est - si-a reluat locul in marea familie de drept romano-germanic, reprezentand un aspect important in istoria noastra conetmporana.

Sectiunea 3 Traditie actualitate si perspective ale sistemului romano- germanic

In general, se considera ca sistemele juridice de traditie romanista (romano-germanica) se clasifica in: sisteme care cunosc o mai pronuntata influenta franceza; sistemul germano-elvetiano-italian si sistemul tarilor nordice. Fiecare din aceste sub-sisteme se caracterizeaza prin trasaturi ce le individualizeaza. Sistemele de inspiratie franceza (in care se incadreaza si dreptul civil roman) au ca model Codul civil francez de la 1804, cod introdus in Belgia, Luxemburg, Italia, Portugalia, Spania, Venezuela, Porto-Rico, Panama s.a. Codul civil francez a adoptat unele institutii din dreptul canonic (casatoria, filiatia) si altele din dreptul obisnuielnic.

Originea comuna a celor doua sisteme, care a determinat o anumita identitate de optica in acest mare sistem de drept, trasaturi comune precum preponderenta legii scrise, existenta codurilor civile si comerciale, sistematizare si rigoare in conturarea ramurilor de drept instituie o anumita fizionomie proprie familiei de drept romano-germanic, dreptului "continental" in primul rand in raport cu familia de common-law. Iata in continuare o scurta analiza a principalelelor sisteme de drept provenite din familia romano - germanica.

Sistemul dreptului civil francez

In doctrina acest sistem mai este denumit si sistem bazat pe institutii. Sistemul dreptului civil francez actual are ca sursa de inspiratie Codul civil francez din 1804. Parerile juristilor referitoare la acest cod sunt diverse: unii il califica drept exemplu fara precedent de logica juridica, de tehnica legislativa superioara, de stil concis si cu deosebite virtuti literare. Desi exista opinii contrare, totusi Codul civil francez este considerat cel mai raspandit act normativ si datorita faptului ca el reprezinta, incontestabil, expresia juridica a victoriei relatiilor economiei de piata. Dupa cum se afirma pe buna dreptate, acest Cod promoveaza constant principiile libertatii, egalitatii si fraternitatii proclamate de Marea revolutie franceza (1789).

Codul civil francez cuprinde 6 articole preliminare referitoare la aplicarea legilor in general, urmate de trei carti divizate in titluri.

Prima carte, intitulata Despre persoane, se refera la statutul juridic al persoanei. Aceasta a suferit cele mai mari modificari, indeosebi in anii 1964-1978, cand in Franta au fost adoptate un sir de legi in corespundere cu reformele efectuate in tara. Astfel, in 1964 a fost infaptuita reforma tutelei, in 1965 - reforma regimurilor matrimoniale, in 1968 a fost adoptata legea asupra protectiei incapabililor majori, ulterior, in 1970 a fost realizata reforma dreptului rudeniei, cu introducerea in lege a institutiei Autoritatii parintesti, menita sa substituie vechea Putere parinteasca, una din cele mai criticate institutii ale Codului, in 1972 - reforma filiatiei, in 1975 - reforma divortului, in 1977 - reforma institutiei absentei.

Dupa cum se poate observa, acest proces de modificare a Codului, care a durat 14 ani, a vizat indeosebi reforma relatiilor de familie, care aproape complet au schimbat "fizionomia" si conceptual institutiilor mentionate.

Reexaminarea si consfintirea noilor relatii de familie in Franta s-a produs in cadrul Codului civil, si nu in afara acestuia - aspect de o mare importanta, deoarece el explica de ce doctrina franceza nu pune problema existentei dreptului familiei ca o ramura de drept distincta de dreptul civil.

In perioada anilor 1970-1990 Codul civil francez a suferit si alte modificari, care au avut ca efect o reinnoire esentiala a dreptului civil francez. Reformele date prefigureaza un nou tip de legislatie civila, marcand o "revolutie pasnica a dreptului civil contemporan", avand o deschidere directa si asupra altor ramuri de drept. Anume in aceasta perioada legislatia civila franceza intra in sfera sa sociologica.

Raspandirea dreptului francez in unele tari din Europa

Dreptul civil francez a servit ca model atat pentru multe state din Europa, precum si de pe alte continente, de exemplu, pentru statele, foste colonii franceze. La acest capitol vor fi supuse analizei sistemele de drept civil de inspiratie franceza din statele membre ale UE, facandu -se referire cu precadere la Codurile civile din aceste state.

Belgia

In Belgia, legislatia civila, si in special Codul civil, au fost introduse in timpul ocupatiei acestei tari de catre Napoleon. Chiar si dupa aproape 19 decenii de aplicare se simte influenta in legislatia civila belgiana a Codului civil francez. Cu toate acestea, specialistii in materie sustin cu certitudine ca dreptul civil belgian difera categoric de dreptul civil francez, acesta fiind efectul unui proces de adaptare a Codului la cerintele specifice societatii belgiene. Mai este important de mentionat ca diferentierea dintre aceste doua coduri se datoreaza nu atat reglementarilor legislative, cat evolutiei jurisprudentei. Din momentul formarii Curtii de Casatie, practica judiciara belgiana si-a urmat propria sa cale. De aceea, pe buna dreptate, se sustine ca "dreptul belgian n-a fost facut de doctrina, ci de jurisprudenta". Aceasta practica este utila si accesibila tarilor in tranzitie, cand legislatia poate deveni o piedica in dezvoltarea noilor relatii de piata. Astfel, jurisprudenta poate servi un imbold pentru o aplicare justa si corespunzatoare starii de fapt a lucrurilor.

Olanda

Daca prin esenta Codul civil olandez nu difera de cel francez, in forma prezentarii exista o serie de deosebiri, indeosebi cu privire la structura sa generala. Astfel, Codul olandez este impartit in patru carti: Despre persoane, Despre bunuri, Despre obligatii si Despre probe si prescriptii. Incepand cu anul 1947, in Olanda s-a inceput elaborarea unui nou Cod civil, aflat in lucru pana in zilele noastre. Munca asupra Codului civil olandez poate fi considerata drept una din cea mai indelungate. Cartile I si a II-a cuprind dreptul persoanelor, al familiei si al persoanelor juridice si au fost adoptate in 1970 si, respectiv, in 1976. Cartile a III-a, a V-a si a VI-a cuprind Partea generala a dreptului patrimonial, bunurile si Partea generala a drepturilor obligatiilor si au fost adoptate in 1977 de prima Camera a Parlamentului, urmand sa fie supuse si celei de a doua. Intr-o situatie similara se afla si Cartile a IV-a si a VII-a.

Analiza Codului civil olandez conduce la concluzia ca acest cod se departeaza sub multe aspecte de modelul francez, evoluand, indeosebi, sub influenta Codului civil german.

Spre deosebire de Codul francez, unele compartimente ca Regimurile matrimoniale, inclusiv contractul de casatorie, sunt incluse in Cartea I, in timp ce Cartea a II-a cuprinde numai succesiunile, testamentele si ipoteca. Deosebiri insemnate fata de modelul francez intalnim in prevederile cu privire la conditia copiilor, regimul sotilor, posesiunea, transmisiunile imobiliare si mobiliare, privilegiile si ipotecile etc.

Italia

In Italia Codul civil este in vigoare din 24 aprilie 1942. Se sustine ca in marele sistem romano - Germanic, dreptul italian ocupa un loc de frunte. Si aceasta se datoreaza nu numai faptului ca insusi dreptul roman s-a nascut pe pamantul Italiei de astazi, ci si pentru ca dreptul modern italian reprezinta, pe de o parte, un sistem juridic de drept privat, care, in linii mari, a reusit sa pastreze principiile fundamentale ale sistemului romano-germanic, iar pe de alta parte - reprezinta o remarcabila originalitate.

In evolutia dreptului civil italian se disting doua perioade: prima, caracterizata prin puternica influenta a legislatiei franceze, care a durat aproximativ pana la mijlocul secolului trecut; iar cea de a doua, dimpotriva - caracterizata prin tendinta de iesire de sub aceasta influenta, care a fost marcata prin intrarea in vigoare, la 21 aprilie 1942, a Codului civil.

In opinia majoritatii savantilor, inovatia cea mai importanta de ordin tehnico-legislativ pe care o prezinta Codul din 1942 este includerea dreptului comercial in Codul civil, realizandu-se prin aceasta o reglementare unitara a relatiilor de drept privat, pozitie care ulterior a fost preluata si de statele exsovietice.

Codul civil italian a suferit schimbari esentiale in ceea ce priveste reglementarile relatiilor de familie. In acest sens, legea italiana a eliminat o serie de principii si reglementari depasite, facand loc ideii de egalitate intre soti.

Spania

Desi Codul civil spaniol, in fond, este inspirat din Codul civil francez, totusi el a fost adoptat in 1889, dupa intrarea in vigoare a Codurilor italian si portughez, imbogatindu-se cu un sir de reglementari din aceste acte normative. Printre particularitatile acestui Cod am putea mentiona stabilirea majoratului civil la 23 de ani.

Codul civil spaniol este impartit in patru Carti: prima se refera la persoane, cea de a doua la bunuri si proprietate, cea de a treia cuprinde diferite moduri de dobandire a proprietatii si cea de a patra priveste obligatiile si contractele.

Portugalia

Dintre toate codurile civile, adoptate pe continentul european sub influenta dreptului francez, cel mai discutat pentru originalitatea sa a fost Codul civil portughez, adoptat in 1807. In primul rand, in multe cazuri continutul lui capata amprenta doctrinei, adica acest Cod civil capata mai degraba aspectul unui tratat de drept civil decat al unei legi. Cu toate ca amprenta teoretica in lucrare era impresionanta, Codul civil portughez nu se abatea, in marea majoritate a dispozitiilor normative, de la modelul francez, motiv pentru care incadrarea sa in marele sistem romano-germanic apare pe deplin justificata.

La 1 iunie 1967 in Portugalia a intrat in vigoare un nou Cod civil. Este semnificativ ca acest Cod se indeparteaza de la predecesorul sau prin forma si se apropie de legislatia germana si cea franceza din acest timp.

Influenta Codului civil german se manifesta prin introducerea unei Parti generale, caracteristice legislatiei germane. Cartea a II-a se refera la dreptul obligatiilor, urmat de materia contractelor speciale, dreptul de proprietate, uzufructul, uzul si abitatia, emfiteoza, superficia, servitutile. Cartea a III-a este dedicata dreptului familiei, iar ultima reglementeaza dreptul succesoral.

Sistemul juridic german

A doua veriga a sistemului de drept romano - germanic o constituie sistemul de drept bazat pe pandecte. Sursa principala de inspiratie a acestui sistem este Codul civil german, adoptat in 1896 si intrat in vigoare incepand cu 1 ianuarie 1990. Astfel, inceputul secolului a fost marcat de aparitia unui nou Cod civil, care isi pastreaza originalitatea sa pana in zilele noastre. Intreaga evolutie a dreptului privat in tarile de limba germana s-a desfasurat in jurul acestui Cod civil.

Codul civil german, cunoscut indeosebi dupa initialele denumirii sale B.G.B., reprezinta unul dintre cele mai importante, dar si cele mai originale monumente legislative ale marelui sistem juridic romano-germanic. Elementele inedite, limbajul tehnicist pe care il promoveaza, anumite particularitati in definirea unor concepte de baza, structura sa originala, toate acestea il fac sa difere esential de Codul civil francez, asigurandu-i o pozitie deosebita in cadrul sistemului de drept continental.

Principala particularitate a B.G.B. in raport cu Codul civil francez este structura acestuia, care contine o Parte generala, aplicabila celeilalte parti, mai numita si Parte speciala. Partea generala a Codului civil german cuprinde cele mai importante principii, care stau la baza reglementarii raporturilor civile.

Structural, Codul civil german include 5 carti, dupa cum urmeaza: Cartea I - Partea generala; Cartea a II-a - Dreptul obligatiilor; Cartea a III-a - Drepturile reale; Cartea a IV-a - Dreptul familiei si Cartea a V-a - Mostenirea.

O alta particularitate a B.G.B. este limbajul sofisticat, cu un nivel inalt de abstractizare, greu de inteles pentru persoanele neinitiate. Aceasta il face sa fie un act normativ in exclusivitate pentru profesionisti, fapt ce il departeaza mult de Codul civil francez, care are un limbaj mult mai simplu, accesibil chiar cititorului de rand.

Codul civil german se mai deosebeste de alte coduri si prin cazuistica sa abstracta. In conceptia autorilor B.G.B.-lui, codul trebuie sa reglementeze in detaliu toate efectele, sa cuprinda toate aspectele ce s-ar putea infatisa instantelor. In vederea atingerii acestui scop, Codul civil german evita formularile generale, foarte rar contine definitii, precum si evita regulile cu un continut desfasurat, foarte frecvent intalnite in Codul civil francez.

O trasatura caracteristica a Codului german o reprezinta existenta clauzelor generale, cum este, de exemplu, clauza cu privire la buna-credinta. O norma cu caracter general din acest Proiect dispune: "Persoanele fizice si persoanele juridice participante la raporturile juridice civile trebuie sa isi exercite drepturile si sa isi execute obligatiile cu buna-credinta in acord cu ordinea publica si bunele moravuri (evident. n.)"

Sensul acestei clauze este ca incheierea, perfectarea, talmacirea contractelor trebuie sa se bazeze pe prevederile legii si increderea reciproca. Pornind de la aceste cerinte, in Germania instantele desfasoara o adevarata opera de creatie, dincolo de continutul textului, dezvoltand ceea ce se numeste o "jurisprudenta echitabila". In acest mod in dreptul german jurisprudenta a dezvoltat si a concretizat teoria abuzului de drept, recurgand la clauza generala a bunelor moravuri.

Jurisprudenta a recurs la aceasta clauza generala pentru a asigura stabilitatea circuitului comercial. Invocand aparitia calitatii de proprietar a celui cu care contractase, paratul poate respinge pretentiile unui adevarat proprietar pe care nu il cunoscuse la incheierea contractului. Buna-credinta a persoanei care s-a increzut intr-o aparenta inselatoare este de natura sa-i consolideze acesteia dreptul asupra bunului dobandit, urmand ca adevaratul proprietar sa se despagubeasca ulterior de la cel aparent.

Astfel putem afirma ca sistemul clauzelor generale din B.G.B. reprezinta, in fond, o adevarata supapa in mainile judecatorului modern, care gaseste deschisa posibilitatea de a ocoli textele neconvenabile in numele unor principii generale de larga aplicare. Tinand cont de faptul ca deseori legiuitorul nu reactioneaza rapid la modificarile ce au loc in sfera relatiilor private, existenta unor asemenea clauze generale o gasim foarte utila.

Raspandirea dreptului german in unele tari din Europa

Dreptul german, la fel ca si dreptul francez, s-a raspandit in mai multe tari din Europa, printre care Grecia, Austria, Ungaria, Elvetia, Turcia.

Grecia

In aceasta tara este aplicat Codul civil grec din 1946, Cod care se inscrie in categoria actelor normative de inspiratie germana, si anume din operele pandectistilor germani, reproducand textual multe din articolele B.G.B.-ului.

Unicul domeniu ce delimiteaza Codul civil grec de cel german este cel referitor la reglementarile relatiilor de familie, care au fost influentate puternic de Biserica Ortodoxa.

Austria

Codul civil austriac (mai numit si A.B.G.B.) este considerat unul dintre cele mai vechi coduri civile, inca in vigoare pe continentul european. Codul austriac nu este voluminos: cele 1502 de articole sunt cuprinse in trei parti. Prima parte vizeaza dreptul persoanelor, incluzand materia casatoriei, raporturile dintre parinti si copii, precum si curatela. Cea de a doua parte cuprinde dreptul bunurilor cu materia drepturilor reale, inclusiv regimul succesiunilor. Partea a treia include dispozitii comune cu privire la dreptul persoanelor si al bunurilor, reprezentand materia consolidarii si modificarii drepturilor si obligatiilor, stingerii acestora, prescriptiei extinctive si uzucapiunii.

Ungaria

Asemenea Codului civil francez sau B.G.B., Codul civil austriac, in perioada dintre anii 1867-1918, pe timpul Imperiului austro-ungar, s-a aplicat si pe teritoriul Ungariei. Acest Cod a fost utilizat chiar si dupa destramarea Imperiului o perioada de timp in Ungaria. Elaborarea Codului civil ungar a inceput in 1953, proiectul fiind amplu dezbatut in forurile stiintifice si universitare, precum si in instantele judiciare.

Codul civil ungar, din punct de vedere structural, se deosebeste putin de Codul civil german si de cel austriac. Astfel, legiuitorul maghiar a renuntat la conceptia Partii generale, Codul debutand in 1960 cu o Parte de dispozitii preliminare. In aceste dispozitii se constata doar scopul Codului si se precizeaza modul in care are loc exercitarea drepturilor si obligatiilor, accentuandu-se faptul ca se interzice abuzul de drept. Partea a doua este consacrata materiei persoanelor, Partea a treia - reglementarii proprietatii, Partea a patra - dreptului obligatiilor, iar ultima Parte - dreptului succesoral.

Sectiunea 5 Dreptul comunitatilor europene (dreptul comunitar)

In primele organizari juridice (in Orientul antic), normele juridice se gasesc in stransa legatura cu regulile religioase, obisnuielnice. Codul lui Hamurabi, Legile lui Manu, Codul lui Mu atesta acest lucru. Nu exista inca suficienta discriminare intre normele juridice si cele extrajuridice. Astfel, in cartea sfanta a persilor, Zend - Avesta, se intalnesc prescriptii cu caracter religios, moral, ceremonial, juridic, prescriptii superstitioase, sfaturi practice etc. Este momentul in care dreptul nu s-a delimitat, nu si-a conturat un ansamblu de forme care sa-l reprezinte.

Mai tarziu, la romani, dreptul cutumiar n-a avut prea mare intindere, data fiind grija jurisconsultilor Romei de a reglementa raporturile sociale prin legi scrise.

Dupa caderea imperiului, dreptul roman, cu rigurozitatea elaboratelor sale si cu eleganta si eficienta constructiilor sale tehnice, este treptat subminat de obiceiurile barbare. In perioada Evului Mediu, dreptul consuetudinar inregistreaza o mare extindere. S-a incercat chiar si strangerea (incorporarea) obiceiurilor, pentru o mai buna cunoastere si aplicare a lor. Sunt cunoscute celebrele Oglinzi germane: Oglinda Saxona (Sachsenspiegel), 1230, si Oglinda Svaba (Schwabenspiegel), 1273 - 1282, iar in Franta: Asezamintele lui Ludovic cel Sfant 1270. Aceeasi nevoie l-a determinat, mai tarziu, pe regele Carol al VII-lea al Frantei sa dispuna printr-o ordonanta, in anul 1453, sa se redacteze toate cutumele si sa se publice intr-un cod.

Acest proces de strangere treptata si publicare a cutumelor le rapeste acestora caracterul lor fundamental de drept nescris. Observand acest fenomen si comentandu-l, Hegel nota: ".prin faptul ca ele (obiceiurile) sunt scrise si adunate, legile in vigoare ale unei natiuni nu inceteaza prin aceasta de a fi si ele obiceiuri. Cand cutumele ajung sa fie adunate si stranse la un loc, atunci culegerea acestora constituie Codul de legi."

Treptat, dupa revolutiile burgheze, sistemele de drept din familia romano-germanica reduc sfera de influenta a obiceiului printr-o masiva politica legislativa, atat in dreptul privat, cat si in dreptul public (in mod special in dreptul penal). Acest lucru este explicabil, date fiind rapidele schimbari in planul economico-social, care impun o dinamica specifica dreptului. Or, obiceiul, cu tenta sa conservatoare, nu poate raspunde necesitatii de celeritate (rapiditate) a schimbarilor in plan legislativ. Totusi, obiceiul este inca prezent in dreptul privat (civil si comercial) si in dreptul public (constitutional si administrativ). In dreptul constitutional, el este prezent in mod deosebit sub forma traditiilor (traditiile constitutionale, parlamentare, republicane, monarhice, traditiile organizarii administrativ- teritoriale etc.).

Sistemele de drept apartinand familiei anglo-saxone (Common Law) mentin in continuare dreptul cutumiar ca un izvor important al dreptului.

In dreptul international public, cutuma este un izvor principal de drept (alaturi de tratat). Cutuma internationala este o exprimare tacita a consimtamantului statelor cu privire la recunoasterea unei reguli determinate, ca norma de conduita obligatorie in relatiile dintre ele . Statutul Curtii Internationale de Justitie mentioneaza expres cutuma ca "dovada a unei practici generale, acceptate ca drept". Observam ca si in domeniul dreptului international public cutuma isi pastreaza elementul material, constand dintr-o practica constanta a statelor.

Totodata, aceasta practica trebuie sa imbrace si elementul psihologic - convingerea ca aceasta practica are valoare obligatorie. Este interesant de remarcat faptul ca in aceasta ramura de drept s-a vorbit uneori de asa-numitele obiceiuri spontane (instant custom) cand o anumita practica este imediat adoptata ca norma in relatii dintre state, fara sa se astepte validarea sa in timp.

Ca realitate a dreptului pozitiv contemporan, dreptul comunitar are o anumita istorie si un anumit specific. Abordandu-se problema viitorului Ruropei dupa cel de-al doilea razboi mondial s-a afirmat necesitatea unei Europe unite. Pentru inceput concretizarea ei s-a produs prin crearea la 5 mai 1949 a Consiliului Europei a adoptat si deschis spre semnare la 4 noiembrie 1950, la Roma, Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

In cadrul procesului sinuos si complex de reconstructie si integrare europeana care a urmat mentionam, in primul rand, adoptarea Tratatului privind Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului - C.E.C.O. - la 18 aprilie 1951, intrat in vigoare la 25 iulie 1952. Apoi, Tratatul privind Comunitatea Economica Europeana si Tratatul privind instituirea Comunitatii Europene a Energiei atomice, semnate la Roma, la data de 25 martie 1957 impreuna cu Tratatul C.E.C.O., au constituit cadrul legislativ fundamental al integrarii economice europene. O faza decisiva a procesului integrarii europene a inceput odata cu semnarea de catre membrii Comunitatii Europene la 7 februarie 1992, a Tratatului de la Maastricht privind instruirea unei Uniuni Europene. Obiectivul major al Uniunii vizeaza organizaarea coerenta si solidara a relatiilor intre statele membre si intre popoarele lor.

In asigurarea coerentei si continuitatii actiunilor intreprinse in scopul indeplinirii obiectivelor Uniunea dispune de un cadru institutional unic perfectionat si adaptat, constituit, in principal, de Consiliul european, Parlamentul european, Consiliul, Comisia si Curtea de Justitie.

Cu privire la o problema controversata in literatura juridica s-a remarcat faptul ca tratatele care pun bazele Comunitatii Europene nu au fost inlocuite prin tratatul de la Maastricht, ci modificate. uniunea este bazata pe Comunitatile Europene, care functioneaza potrivit tratatelor lor constitutive, modificate prin tratat. Comunitatile sunt completate de politicile si formele de cooperare instituite prin Tratatul de la Maastricht.

Integrarea economica vest-europeana a realizat treptat si un drept institutional si substantial comunitar. Acest corp de legi formeaza deja un sistem juridic ce se individualizeaza prin trasaturi specifice, ca sistem cu structura si functii unitare care au conturat o ordine juridica comunitara.

Care sunt premisele dreptului comunitar, ca tipologie juridica specifica? Consideram ca posibilitatea acestei noi tipologii este sustinuta de o noua tipologie a sistemelor de organizare sociala europeana, corespunzatoare tendintei obiective de integrare complexa - economica, politica si, deci, juridica. Atata timp cat Piata Comuna nu a fost decat un spatiu economic mai mult sau mai putin omogen, nu se poate vorbi despre o ordine juridica apta sa se diferentieze atat in raport cu ordinea interna a statelor, cat si in raport cu ordinea juridica internationala traditionala. A fost, cel mult, o ordine juridica interna largita, cu accente deosebite puse pe preocuparea de a contura armatura juridica a sistemului institutional comunitar.

Tratatul de la Maastricht a prefigurat bazele unei noi Europe, care reprezinta mult mai mult decat un spatiu economic omogen. Filosofia care a prezidat intelegerile incheiate la Maastricht si-a propus sa readuca intr-un cadru unitar si supranational cele trei mari aspecte tipice ale suveranitatii statale: moneda, siguranta interna si justitia; politica externa si apararea. Traditionalelor politici deja de competenta comunitara, cum ar fi agricultura, concurenta, li se adauga altele: de la sanatate la transporturi, de la mediu la politica sociala, industria, educatia, cultura. Europa decide astfel sa renunte progresiv la dimensiunea nationala si in sectoarele mai delicate, cum ar fi: politica externa si securitatea.

Intr-o atare situatie, constructia juridica vizeaza o tipologie noua, a carei structura a putut fi uneori asemuita fie unei ordini de tip federal, fie uneia de tip confederal. In orice caz, consideram ca pentru a putea vorbi despre o tipologie juridica noua este nevoie mai intai de existenta unei vointe autonome, care comanda procesul decizional juridic, vointa care nu reprezinta o simpla suma aritmetica a vointelor individuale ale statelor. In acest proces, statele se angajeaza sa se supuna unei vointe juridice distincte de a lor. Uniunea Europeana imbina, intr-o dialectica specifica, supranationalul cu nationalul, in cadrul unei ordini cu determinatii calitative noi.

In afara unei vointe autonome care comanda creatia juridica, noua tipologie implica si existenta unor prescriptii fundamentale, a unor principii generale care sa comande directiile esentiale ale construirii si dezvoltarii ordinii juridice comunitare.

Din punctul de vedere al vointei generale care comanda elaborarea normativa si contureaza ordinea juridica comunitara, tipul dreptului comunitar se structureaza in: drept originar si drept derivat.

Dreptul comunitar originar isi are izvoarele, mai intai, in tratatele constitutive - cel de la Paris si tratatele de la Roma, apoi in tratatele si acordurile care au modificat si adaptat pe cele constitutive si, in sfarsit, in protocoalele si conventiile pe care Curtea de Justitie le defineste ca avand forta imperativa.

Dreptul comunitar derivat este alcatuit din actele unilaterale ale institutiilor comunitare. Institutiile comunitare sunt abilitate sa adopte o serie de acte - regulamente, directive, decizii, recomandari, avize. Art. 14 CECA , art. 189 CEE si art.161 CEEA enumera aceste acte in raport de natura si efectele pe care le produc

Se impune in acest moment o prima constatare: autoritatile care elaboreaza regulile de drept ale comunitatilor europene sau care colaboreaza la formarea lor sunt variate. Necesitatea avizului prealabil, de la o alta autoritate, este institutionalizata. Astfel, avizul Adunarii Parlamentare precede regulamentele si directivele. Este prescris, de asemenea, avizul prealabil al Comitetului Economic si Social. Pe langa Comisie, sunt organizate si functioneaza comitete consultative, formate din reprezentanti ai statelor membre si din delegatiile profesiilor interesate.

Cat priveste competenta normativa propriu-zisa, trebuie remarcate cateva particularitati:

Adunarea Parlamentara isi exercita competenta normativa la propunerea unei alte autoritati si in conditii strict precizate.

Din perspectiva primului Tratat de la Roma, Consiliul de Ministri are o competenta normativa accentuata.

Dreptul comunitar cunoaste si practica deciziilor luate de 6 ministri in calitatea lor de reprezentanti ai guvernului unui stat membru si nu in calitatea lor de membri ai organului comunitatilor - Consiliul de Ministri.

Directivele apar uneori ca acte preparatorii ale legilor si reglementarilor nationale ele lasa instantelor nationale competenta privind forma si mijloacele prin care sa se reglementeze in vederea atingerii scopului "recomandat" (principiul subsidiaritatii).

Pozitia "dreptului jurisprudential"- Curtea de Justitie, asemenea oricarei supreme instante, este abilitata sa interpreteze texte normative (sa explice sensul, importanta si campul de aplicare al acestora), precum si sa umple lacunele regulilor de drept ale Comunitatilor. Curtea face acest lucru fie cu ocazia solutionarii litigiilor aduse in fata sa, fie cand, prin aplicarea art. 177 al Tratatului CEEA, tribunalele nationale invita Curtea sa interpreteze o norma comunitara pe care aceste tribunale trebuie sa o aplice. Curtea asigura astfel o interpretare cu caracter autentic si unitar.

Trebuie sa retinem insa faptul ca puterea Curtii este cu atat mai reala cu cat aceasta, spre deosebire de ordinea juridica interna, nu are o contrapondere institutionala sau functionala.

Este in afara discutiei faptul ca nu poate fi antamat discursul teoretic asupra existentei posibile a unei tipologii juridice noi atata timp cat nu se poate stabili atasamentul normelor acestui tip de drept la un numar de principii. Unitatea acestei totalitati de norme nu poate fi realizata decat in conditiile consecventei tuturor normelor fata de ideile conducatoare pe care le degaja principiile generale. Este larg acceptat faptul ca un principiu general de drept poate fi de natura constitutionala, de natura legala sau poate fi dedus pe cale de interpretare.

Crearea normelor si aplicarea lor implica existenta (si, deci, cunoasterea) prescriptiilor cu vocatie de expansiune, in raport cu cazurile concrete. In general, recunoasterea acestor principii s-a facut pe cale de interpretare - fie doctrinara, fie judiciara. Doctrina a sesizat preocuparea permanenta a Comisiei CE de a asigura specificitatea dreptului comunitar si de a garanta transpunerea principiilor de drept national in principii juridice comunitare. O asemenea transpunere poate fi realizata cu minima conditie ca principiul avut in vedere sa poata fi conciliat cu structura si obiectivul dreptului comunitar.

Din natura Comunitatilor si din chiar ideea de Piata Comuna au fost extrase cateva principii: solidaritatea intre statele membre, echilibrul institutional, nediscriminarea si egalitatea de tratament, proportionalitatea si preferinta comunitara.

Examinarea de catre Curtea de Justitie a compatibilitatii principiilor de drept national cu structura si obiectul dreptului comunitar a permis acesteia sa delimiteze, pe cale de interpretare si prin analize de drept comparat, o serie de alte principii. Spre exemplu: principiul egalitatii in fata reglementarilor economice, principiul distinctiei intre impozite si taxe, principiul responsabilitatii puterii publice pentru daunele cauzate particularilor prin actele normative, principiul dreptului intreprinderilor de a nu le fi divulgate secretele in afaceri etc. Acestora li se adauga principii generale procedurale, intalnite in orice sistem juridic - dreptul la aparare, buna-credinta prezumata, increderea legitima, echitatea etc.

Existenta unei vointe autonome care comanda elaborarea normativa si consecventa normelor fata de un numar de principii, ofera imaginea unui tip de drept autonom. Autonomia sistemului dreptului comunitar este afirmata in decizii ale Curtii de Justitie in care se vorbeste fie de o noua ordine juridica de drept international, fie direct despre o ordine juridica proprie. Caracterul imediat executoriu al normei de drept comunitar si preeminenta dreptului comunitar asupra dreptului national se infatiseaza ca note calitative specifice noii ordini juridice.

In cazul existentei unor antinomii intre normele comunitare si de drept intern, acestea se rezolva in functie de competentele la care statele au inteles sa renunte sau pe care au vrut sa le rezerve in virtutea tratatelor. Analiza competentelor va avea ca rezultat sa opreasca efectele legii interne in masura necesara eficacitatii dreptului comunitar.

O alta caracteristica a ordinii juridice comunitare este aceea ca ordinea juridica comunitara se integreaza in ordinile juridice nationale, iar dispozitiile sale creeaza in mod direct drepturi si obligatii pentru particulari, judecatorii nationali trebuind sa le garanteze respectarea.

In ceea ce priveste izvoarele dreptului comunitar, acestea pot fi grupate in mai multe categorii. Astfel, distingem:

- izvoare primare, in care sunt incluse actele juridice fundamentale ale dreptului comunitar (tratatele de instituire a celor trei Comunitati europene, Actul unic european si Tratatul de fuziune din 1967, deciziile si tratatele de aderare, Tratatul de la Maastricht etc.);

- izvoare secundare, categorie ce cuprinde actele adoptate de institutiile comunitare in scopul aplicarii prevederilor Tratatului, regulamente, directive, decizii. Acestea au un caracter juridic obligatoriu, dar nu pot contraveni dreptului primar;

- izvoare tertiare, care pot include acele regulamente, directive, decizii ce dobandesc forta juridica din regulile de drept comunitar secundar;

- principiile generale ale dreptului, avand in vedere noutatea dreptului comunitar;

- jurisprudenta Curtii comunitare de Justitie, intrucat in numeroase probleme Curtea de Justitie completeaza si precizeaza dispozitiile Tratatului, concomitent cu asigurarea respectarii lor;

- regulile dreptului international, care desi nu au o natura obligatorie, ele sunt aplicate ca reguli de drept cutumiar sau ca principii generale de drept;

- dreptul national, care uneori poate constitui izvor al dreptului comunitar prin referiri fie exprese, fie implicite.

Natura juridica in general si identitatea Comunitatii europene au constituit problema fundamentala ce s-a pus in doctrina dupa ce a fost instituita prima dintre Comunitatile europene, respectiv C.E.C.O.

Curtea de Justitie a subliniat specificitatea Comunitatilor europene astfel: "instituind o Comunitate pe o durata nelimitata, dotata cu atributii proprii, cu personalitate, capacitate juridica, cu o capacitate de reprezentare internationala si mai ales cu puteri reale izvorate dintr-o limitare a competentei sau un transfer de atributii de la state la Comunitate, acestea si-au limitat, desi in domenii restranse, drepturile lor suverane si au creat un corp de drept aplicabil resortisantilor lor si lor insisi" (hot. Costa c. Enel, 1964). Dat fiind aceasta specificitate, Comunitatile europene, Uniunea Europeana sunt ireductibile la multiplele teorii federaliste, internationaliste, supranationale, constituite in incercarea de a explica natura lor juridica.

Astfel Comunitatile nu au gradul de integrare a unui stat federal, ele isi au originea si statutul intr-un tratat, act de drept international si nu intr-o constitutie, act de drept intern. Statul federal monopolizeaza in principiu calitatea de subiect de drept international pe care statele membre i-o abandoneaza, lucru care nu s-a intamplat in cazul Uniunii Europene.

In cadrul tezei internationaliste se considera ca oricare ar fi particularitatile lor, comunitatile europene raman in intregime in campul de aplicare al dreptului international ca organizatii internationale cu caracteristici proprii.

S-a obiectat insa faptul ca raporturile dintre statele membre ale Uniunii Europene ies total de sub incidenta dreptului international pentru a fi guvernate de un drept propriu.

Teoriile supranationale releva in cadrul Uniunii Europene "reorganizarea suveranitatilor", inlaturarea conceptiei traditionale a indivizibilitatii suveranitatii si conchid ca Comunitatile europene intra in specia organizatiilor supranationale. S-a argumentat apartenenta comunitatilor europene la organizatii de tip "autonom" deoarece: a) revizuirea tratatelor necesita o interventie a institutiilor comunitare; b) institutiile comunitare au competente proprii, exclusive de orice interventie a statelor; c) ele dispun de o putere normativa, care nu implica, in mod necesar, interventia statelor pentru a produce efecte. In acest caz, se stabileste o legatura directa intre Comunitati si resortisantii lor; d) organele de decizie statueaza in numeroase cazuri cu majoritate calificata.

Comunitatea a fost calificata ca putere publica "comuna" si, ca atare, independenta, desigur, de state; dar, prin organizarea sa aceasta putere ramane legitima deoarece "exercita in comun suveranitatile" si face sa fie suportabile inevitabilele limitari de suveranitate inerente construirii sistemului comunitar (G.Issac).

In aceasta optica, Comunitatile reprezinta un ansamblu specific bazat pe o repartizare a competentelor suverane intre acestea si statele membre, competentele comunitare fiind exercitate in comun in cadrul sistemului institutional comunitar. In acest sens se poate vorbi de o integrare (J.P. Jacque).

In acest context, sistemul normelor juridice comunitare a fost caracterizat de catre Curtea de Justitie ca "o ordine juridica proprie, integrata sistemului juridic al statelor membre si care se impune jurisdictiilor lor".

Rezulta de aici ca trasaturi definitorii:

- calitatea de ordine juridica, ceea ce inseamna ca normele juridice comunitare formeaza un ansamblu organizat si structurat de norme juridice avand propriile sale izvoare, dotat cu proceduri apte sa le emita, sa le integreze, precum si sa constate si sa sanctioneze, daca este cazul, incalcarile;

- ordinea juridica comunitara este proprie, fiind autonoma in raport cu ordinea juridica internationala intemeiata in principal pe ideea de cooperare, ca urmare a mentinerii integrale a suveranitatii. De asemenea, ordinea juridica comunitara este relativ autonoma fata de dreptul intern al statelor membre (Curtea de Justitie nu aplica reguli de drept intern, nu e competenta sa verifice legalitatea unui act sau a unei masuri interne, ea nu are misiunea de a da interpretare dreptului intern etc.). S-a considerat ca, in realitate, este preferabil ca relatiile dintre ordinea juridica interna si ordinea juridica comunitara sa fie privite in termeni de cooperare, cu respectarea trasaturilor proprii fiecaruia dintre ele, avand in vedere ca: jurisdictiile nationale au sarcina sa aplice dreptul comunitar; unele norme comunitare necesita o interventie a autoritatilor nationale pentru a avea deplina lor eficacitate; sunt efectuate retrimiteri de catre dreptul comunitar la dreptul national;

- ordinea juridica comunitara este integrata sistemului juridic al statelor membre si se impune jurisdictiilor lor. Aceasta trasatura explica raporturile dintre ordinea juridica comunitara si ordinea juridica interna si ea a fost abordata in literatura juridica utilizandu-se expresii diferite ca: aplicabilitate directa, aplicabilitate imediata, efect direct, efect imediat, existand o anumita ambiguitate terminologica, ceea ce solicita precizarea continutului termenilor folositi. Astfel, s-a precizat ca:

- aplicabilitatea directa a dreptului comunitar desemneaza ca eficacitatea regulilor sale nu ar putea fi subordonata anumitor formalitati pentru introducerea acestuia in ordinea interna a statelor membre si cu atat mai putin transformarii sale in drept intern;

- efectul direct al dreptului comunitar, releva posibilitatea de invocare a normelor comunitare in fata instantelor statale;

- prioritatea dreptului comunitar consacra faptul ca o lege nationala posterioara intrarii in vigoare a unei reguli comunitare trebuie sa respecte aceasta regula, astfel ar pune in cauza existenta insasi a Comunitatii.