Formele (felurile) de interpretare a normelor juridice

Formele (felurile) de interpretare a normelor juridice

Interpretarea dreptului, adica lamurirea sensului exact si complet al normelor juridice, constituie o conditie necesara procesului de realizare a dreptului. In activitatea de interpretare a dreptului se gasesc aspecte teoretice de o mare complexitate.

In doctrina interpretarii juridice, in perioada contemporana este cunoscuta conceptia libertatii interpretarii, culminand cu fundamentarea doctrinara a formarii unui drept nou pe calea interpretarii juridice. Teoriile voluntariste ale interpretarii dreptului cauta sa gaseasca o justificare a practicii interpretarii libere a dreptului prin sustinerea existentei opozitiei dintre limba si gandire, cu alte cuvinte, dintre textul formal si vointa pe care o cuprinde: diferenta dintre asa-zisul spirit al legii si litera legii. Potrivit acestei teorii, cuvintele nu ar putea exprima ideile legiuitorului decat aproximativ. Interpretarea trebuie sa constituie puntea dintre limba si gandire. Rolul interpretarii nu consta in descoperirea unui continut ascuns, diferit de forma de exprimare si deghizat prin ea, ci in lamurirea sau explicarea continutului de vointa real al regulii pe care organul de stat a dorit si a reusit sa o formuleze.

In elaborarea dreptului exista o preocupare deosebita pentru a asigura claritatea si accesibilitatea normelor juridice. In aplicarea dreptului organul de aplicare trebuie sa recurga adesea la unele procedee de analiza logico- rationala sau social- istorica, gramaticala a actului normativ pentru a dezvalui si intelesul corect. Acesta se explica prin urmatoarele:

Norma juridica are un caracter general, impersonal. Atunci cand intra in actiune, norma juridica se confrunta deci cu viata sociala in nesfarsita ei bogatie si in continua sa dezvoltare. Pentru a vedea in ce masura cazul concret este cuprins in ipoteza avuta in vedere de norma juridica se cere o cunoastere completa si exacta a prevederilor ei.

Pentru a fi pe deplin cunoscuta si corect aplicata, norma juridica trebuie sa fie coroborata cu celelalte norme, sa fie inteleasa ca o parte a unui sistem al reglementarii. Limbajul si stilul actelor normative, terminologia uzitata de legiuitor si de alte organe de competenta normativa, reclama lamuriri care, deseori, necesita cunostinta de specialitate, eforturi pentru a gasi sensul real al unor concepte.

S-ar putea invoca si alta cauza a necesitatii interpretarii dreptului, cauza ce-i drept cu o pondere tot mai mica, si anume, existenta unor texte normative confuz redactate al caror limbaj si stil nu se ridica la exigentele tehnicii normative.

Interpretarea dreptului constituie o activitate la care participa diferite subiecte, avand fiecare un rol deosebit, solutiile de interpretare la care ajung neavand aceeasi importanta si forta juridica.

A)    Interpretarea oficiala sau obligatorie provine de la un organ de stat competent. Ea se subdivide, in interpretare generala si interpretare cauzala.

Interpretarea generala se caracterizeaza prin faptul ca este data in forma unui act normativ. Este de principiu ca atunci cand o dispozitie dintr-un act normativ apare neclara sau confuza, organul emitent al actului normativ are dreptul de a da acelei dispozitii interpretarea autentica dintr-un nou act normativ. Interpretarea generala a actelor normative facuta de catre organul de la care emana acest act poarta denumirea de interpretare autentica, iar actul juridic ce cuprinde interpretarea are forta juridica a actului interpretat. Interpretarea cauzala (denumita si judiciara) este acea forma a interpretarii oficiale care este facuta de organele de aplicare a dreptului cu prilejul solutionarii unei cauze concrete, a unui anumit caz sau speta si care are caracter obligatoriu numai pentru acea cauza. Interpretarea este doar un mijloc pentru solutionarea unei cauze concrete.

B)     Interpretarea neoficiala (sau facultativa sau stiintifica ori doctrinara) nu are caracter obligatoriu, nu se concretizeaza in continutul unor acte juridice, a caror respectare sau aplicare  sa fie garantata de stat. Ea reprezinta opiniile unor persoane neoficiale asupra modului cum trebuie inteles continutul unor acte normative. Valoarea acestei interpretari este in functie de puterea argumentelor stiintifice pe care se sprijina. Se cere ca unicul scop al interpretarii sa fie dezvaluirea sensului real, al continutului exact al actului normativ.

Doctrina juridica are un rol important in fundamentarea stiintifica a dreptului, a elaborarii dreptului, precum si a aplicarii si interpretarii sale. Interpretarea doctrinara ofera practicienilor o serie de solutii, care apoi isi pot gasi locul in activitatea organelor competente de stat in forme cu caracter oficial si obligatoriu.