Organizarea de stat a Tarilor Romane in secolele XIV-XVII. Administratia centrala.

Organizarea de stat a Tarilor Romane in secolele XIV-XVII. Administratia centrala.

1. Caracteristici generale:

Statele medievale romanesti din spatiul extracarpatic s-au format prin reunirea tuturor voievodatelor si cnezatelor existente in jurul unui voievod intemeietor, care a devenit in acest fel un mare voievod. Forma de stat adoptata de romanii evului mediu pentru organizarea politica a celor doua state extracarpatice a fost aceea a monarhiei reprezentative pe stari, dupa modelul furnizat de Imperiul Bizantin. Motivatiile adoptarii acestui model politic sunt multiple: conservarea practicilor politice romane in partea rasariteana a fostului Imperiu Roman, practici care rezonau cu traditiile politice si amintirile locuitorilor de la nordul Dunarii; comuniunea confesionala existenta intre spatiul romanesc si lumea bizantina (religia ortoxoxa); eficienta ideologiei politice si a institutiilor bizantine (atat in organizarea si functionarea statului, cat si in lupta pentru mentinerea independentei politice a acestuia).

Intemeierea mitropoliilor Tarii Romanesti (1359) si Moldovei (1401) sub obladuirea Patriarhiei de la Constantinopol a contribuit si ea la integrarea tarilor romane in cadrul ierarhiei bizantine a statelor ortodoxe, inlesnind introducerea in societatea autohtona a unor structuri de sorginte bizantina (organizarea bisericeasca, institutiile juridice, modele culturale etc.) Receptarea acestora s-a facut insa prin adaptarea lor la nevoile locale, incorporand elemente traditionale si influente punctuale venite din partea altor state din zona (Ungaria, Polonia).

Formarea statelor medievale romanesti a condus la dezvoltarea si diversificarea functiilor publice pe care le indeplinisera in trecut obstile si uniunile de obsti. Pe parcursul secolelor XIV-XV, cea mai vizibila a fost functia externa, statele romanesti extra-carpatice reusind sa isi apere cu succes identitatea institutionala si independenta politica. Chiar daca aceasta din urma a fost pierduta la jumatatea secolului al XVI-lea, trebuie spus totusi ca sistemul institutional-politic romanesc a fost pastrat (cu schimbari minore) pana in secolul al XIX-lea, cand statele romanesti au iesit de sub suzeranitatea otomana.

Pe plan intern, statele medievale romanesti si-au asumat toate cele trei functii specifice unei organizari statale: mentinerea ordinii interne, impartirea dreptatii si strangerea darilor. Aceste functii au fost adaptate insa la realitatile social-politice ce caracterizau societatea medievala autohtona, astfel incat ele au fost subordonate intereselor clasei dominante (boierimea). Pentru a se putea ingriji de interesele generale ale societatii, statele medievale romanesti au dezvoltat un aparat administrativ care, in timp, s-a dezvoltat in dimensiuni si s-a diversificat din punct de vedere functional. Cum ambele state au fost organizate inca de la inceput ca monarhii centralizate, administratia medievala romaneasca a inregistrat atat o componenta centrala, cat si una teritoriala (locala). Administratia centrala era alcatuita din totalitatea organelor cu atributii administrative care aveau dreptul de a decide cum trebuiau sa fie urmarite si realizate interesele publice. Institutiile aparatului administrativ central erau Domnia, Sfatul domnesc, Adunarile de stari si corpul marilor dregatorilor, aflati in slujba Domnului sau a tarii.

2. Domnul:

2. 1. Trasaturile institutiei:

Principala institutie a aparatului administrativ central a fost Domnia. Aceasta asigura conducerea intregii administratii a tarii, asa cum o arata chiar titlurile purtate in epoca de titularii sai: Domn (din lat. dominus = stapan), cu semnificatia de stapan absolut al tarii; mare voievod (din slav. voina = razboi), cu intelesul de capetenie militara; si Io (din grec. ioanes = cel ales de Dumnezeu), avand menirea de a sublinia caracterul charismatic al puterii domnesti.

La baza functionarii institutiei se afla o conceptie teocratica, potrivit careia titularul tronului exercita puterea in virtutea vointei lui Dumnezeu. Din acest considerent, in afara de investitura laica, Domnul beneficia si de o investire mistica: ungerea cu mir de catre patriarhul constantinopolitan sau de catre mitropolitul tarii, urmata de rugaciunea de incoronare a imparatilor bizantini si depunerea unui juramant pe Evanghelie.

Incepand cu jumatatea secolului al XVI-lea, investirea domnilor romani se va face si cu participarea turcilor. Sultanul acorda Domnului un firman imparatesc de investire si ii preda insemnele domniei: caftanul, steagul cu 2 tuiuri (cozi de cal), sabia si un cal de lupta, frumos impodobit. Ajuns in tara, Domnul trimis de turci era investit apoi conform traditiei bizantine. Conceptia teocratica a puterii domnesti impunea, pe de o parte, ascultare si veneratie din partea supusilor fata de persoana domnitorului, iar de cealalta parte, practicarea de catre aceasta din urma a virtutilor imperiale (de sorginte bizantina) in raport cu supusii: filantropia, generozitatea, cumpatarea, justitia etc. Tot de sfera conceptiei privitoare la sursa divina a puterii se leaga si prezenta unor atributii pe care Domnul le detinea in sfera dreptului bisericesc, atributii pe care insa le exercita in acord cu conducatorii Bisericii.

La originea institutiei si a functionarii monarhiei feudale (in fruntea careia se afla Domnul) statea contractul vasalic, potrivit caruia marii stapani de pamanturi si de oameni (boierii) i s-au inchinat Domnului in calitate de vasali, depunand un juramant prin care se angajau sa ramana credinciosi fata de acesta si sa-i ofere ajutor si sfat (concilium et auxilium). In calitate de suzeran, Domnul depunea de asemenea un juramant, angajandu-se sa-si "miluiasca" (danii de pamanturi) si sa-si protejeze vasalii (boierii).

Puterea Domnului era personala, indivizibila, netransmisibila si se exercita in absenta oricarui organ de control. Totusi nu era vorba despre o putere despotica, intrucat prerogativele sale erau limitate de normele dreptului cutumiar, de pravile (legislatia bizantina), iar incepand cu jumatatea secolului al XVI-lea, de suzeranitatea otomana.

Principiul in virtutea caruia se facea succesiunea la tron era cel ereditar-electiv. Conform acestuia, domnii erau alesi pe viata de catre boieri si de catre "tara" (Adunarea Starilor), din randul descendentilor de sex barbatesc ai unui domnitor anterior. Pentru a ocoli procedura de alegere a succesorului si a evita astfel competitia pentru tron, domnii titulari au apelat uneori la formula romano-bizantina a asocierii la tron. Aceasta insemna ca in timpul vietii Domnului titular, acesta isi asocia la guvernare pe unul dintre fii sau pe unul dintre frati, iar dupa moartea titularului, Domnul asociat ii urma la tron in mod automat. Principiul ereditar-electiv a functionat pana spre sfarsitul secolului al XVI-lea. Pe parcursul secolului al XVII-lea componenta ereditara s-a atenuat vizibil, mentinandu-se in schimb cea electiva. Domn putea fi ales acum oricare dintre marii boieri pamanteni.

Dupa instalarea dominatiei otomane la jumatatea secolului al XVI-lea, turcii au cautat sa introduca un alt principiu de transmitere a puterii: cel al numirii direct de catre Poarta (cel mai adesea fara consultarea boierimii). Trebuie recunoscut totusi, ca domnii numiti de turci proveneau din randul familiilor domnitoare, deci aveau legatura cu cele doua tari. In conceptia otomana, domnia era o functie administrativa, iar Domnul nu era altceva decat un functionar superior al statului otoman. In consecinta, durata domniilor a fost limitata, schimbarile titularilor devenind dese, ca si in cazul celorlalte slujbe din Imperiu. O alta consecinta a conceptiei otomane privitoare la domniei a fost aceea ca numirile si confirmarile se faceau in schimbul unor sume de bani. In secolul al XVII-lea Domnul trebuia confirmat de catre Sultan odata la 3 ani platind o suma mai mare (mucarerul mare), dar si in fiecare an, platind o alta suma, ceva mai mica (mucarerul mic).

2. 2. Prerogativele Domnului:

Atributiile Domnului vizau toate sectoarele vietii de stat a tarilor romane: politic, militar, judecatoresc, executiv, financiar, bisericesc.

Prerogativele militare. Domnul era comandantul suprem al armatei, urmand atat exemplul bizantin, cat si traditia voievodala prestatala. Domnul numea pe comandantii armatei tarii, acestia din urma depunand juramant in fata sa la inscaunare si inainte de fiecare expeditie. De asemenea, Domnul avea dreptul de a recruta trupe si de declansa mobilizarea oastei tarii.

Politica externa. Domnul reprezenta tara in relatiile externe, avand dreptul de a incheia tratate, de a declara razboi si a incheia pace, de a primi si a trimite soli, de a-si sprijini diplomatic supusii. Aceste prerogative au fost restranse de Imperiul Otoman incepand cu jumatatea secolului al XVI-lea. Pe parcursul secolelor urmatoare domnia a fost lipsita de dreptul de a declara razboi, de a incheia pace, aliante si de a avea reprezentanti diplomatici. Cu toate acestea, puterile europene vor recunoaste pe mai departe autonomia tarilor romane si vor intretine raporturi diplomatice directe cu monarhii romani. Incepand cu jumatatea secolului al XVI-lea, Imperiul Otoman nu a mai recunoscut domnilor romani aceste prerogative. Practic insa, domnii au continuat sa le exercite, in ciuda oprelistilor si a pericolului de asi pierde capul odata cu tronul.

Prerogative legislative. Domnul roman era, asemenea imparatului bizantin, unicul legiuitor al tarii, fiind intruchiparea terestra a vointei lui Dumnezeu. Aceasta prerogativa a fost exercitata in mod direct, prin emiterea de acte cu valoare normativa (hrisoave, asezaminte, testamente, legaturi), sau indirect, prin receptarea si aplicarea dreptului bizantin. Coexistenta dreptului receptat (canonic = legislatia bisericeasca si imperial = legislatia laica) cu cel cutumiar romanesc a dat nastere unei concurente intre cele doua sisteme, ceea ce a reclamat coordonarea lor din partea Domniei, puterea de decizie domneasca intre cele doua reprezentand tot o prerogativa legislativa. Puterea legiuitoare era exercitata de Domn, de obicei, dupa consultarea Sfatului domnesc si, uneori, chiar a Adunarilor de stari.

Prerogativele judecatoresti isi au radacinile atat in traditia prestatala romaneasca, in care voievozii si cnezii aveau drept de judecata, cat si in cea bizantina, in care imparatul era judecatorul suprem al statului. Principalele competente in materie judecatoreasca ale Domnului se refereau la dreptul de a judeca orice pricina in prima sau in ultima instanta; de a-si asuma judecarea oricarei pricini, indiferent de instanta la care aceasta se afla in curs de judecare; dreptul de a redacta propriile hotarari; de a pronunta orice pedeapsa, de a gratia orice vinovat; dreptul de a da instructiuni dregatorilor despre modul in care trebuie facuta o judecata sau alta. Domnul judeca, de obicei, impreuna cu Sfatul domnesc, insa hotararea ii apartinea cu desavarsire. Existau insa si spete in care judecata era facuta individual de catre Domn, acestea fiind atat pricini civile, cat si penale, mai ales cele referitoare la tradare (hiclenie).

Suzeranitatea otomana nu a afectat prerogativele judecatoresti ale Domnului, turcii respectand autonomia judiciara a tarilor romane. In consecinta, Domnul impartea dreptatea in numele sau si nu in cel al sultanului, ghidandu-se dupa legile autohtone ("obiceiul pamantului").

Hotararile judecatoresti pronuntate de Domn nu puteau fi atacate cu recurs la Poarta si nici nu aveau nevoie de intariri sau confirmari venite din exterior. Singurele restrangeri ale puterii judecatoresti a Domnului priveau pricinile care antrenau supusi crestini si supusi musulmani, pricini care reveneau dregatorilor otomani. Prerogativa judecatoreasca era exercitata cu ostentatie, intrucat de ea depindea, in mare masura, pastrarea prestigiului Domniei si al tronului.

Prerogativele executive. Domnul, in postura sa de varf al ierarhiei sociale, avea concentrate in mainile sale toate puterile executive. Astfel, Domnului ii revenea: asigurarea ordinii interne; numirea si revocare dregatorilor; emiterea de ordine, scrise sau verbale, cu privire la diversele activitati ale dregatorilor curtii sau ai tarii; acordarea de privilegii si ranguri boieresti; incuviintarea intemeierii unor sate sau targuri; impamantenirea strainilor. Acestora li se adauga o serie de prerogative pe care Domnul le exercita in mod indirect, prin intermediul dregatorilor sai: impunerea darilor; executarea muncilor datorate Domniei de catre populatia de rand; punerea in aplicare a hotararilor judecatoresti; reprimarea razvratirilor; urmarirea raufacatorilor; aducerea in satele de bastina a taranilor fugiti.

Prerogativele financiare. Dreptul Domnului de a percepe darile este unul inradacinat in obiceiul pamantului, care poate fi documentat inca din primele decenii de existenta a tarilor romane extra-carpatice. In consecinta, acestuia ii revenea toata gama de drepturi conexe: dreptul de a aseza darile, stabilind cat urma sa plateasca fiecare colectivitate; de a introduce noi tipuri de dari; de a acorda scutiri de dari prin imunitati si scutiri temporare; dreptul de a bate moneda (mentinut pana la jumatatea secolului al XVI-lea).

Prerogativele in legatura cu Biserica. Domnul roman nu era seful Bisericii locale (asa cum se intamplase cu imparatul bizantin, avut ca model institutional), in schimb avea asupra acesteia un drept de patronat. In consecinta, nu avea putere decizionala in materie de dogma, insa detinea puterea de a legifera in domeniul administrarii vietii bisericesti. Din acest punct de vedere, Domnului ii revenea adoptarea unor decizii precum: infiintarea de mitropolii, episcopii, manastiri sau mutarea resedintelor acestora; numirea si revocarea mitropolitilor, a episcopilor si a egumenilor manastirilor; reglementarea competentei de judecata a organelor bisericesti si coordonarea acesteia cu competenta organelor laice (a dregatorilor domnesti); reglementarea activitatii cultelor straine aflate in tara; inchinarea sau revocarea inchinarii manastirilor autohtone in raport cu asezamintele religioase din strainatate.

In exercitarea acestor atributii, Domnul se consulta intotdeauna cu Sfatul domnesc sau cu Adunarea Starilor. La numirea si revocarea ierarhilor bisericii, Domnia era obligata sa urmeze normele dreptului canonic (bisericesc) bizantin, astfel incat numirile erau precedate de alegerea canonica, in vreme ce destituirile (acte administrative laice) erau urmate de caterisiri (destituiri canonice). Numirea mitropolitilor si a episcopilor se facea de catre Domn cu acordul Sfatului domnesc, investirea fiind data in cele din urma de catre Domn prin incredintarea carjei arhieresti. Numirea era adusa la cunostinta Patriarhiei de la Constantinopol, careia i se cerea binecuvantarea pentru noul ierarh. Numirea egumenilor, in general, era facuta de catre Domn la recomandarea mitropolitului, in vreme ce in cazul manastirilor inchinate egumenii erau, de regula, propusi de patriarh si numiti de catre Domn.

3. Sfatul domnesc:

3. 1. Denumire, principiul de functionare, componenta:

Sfatul domnesc reprezinta cel de-al doilea organ cu rol fundamental (constitutional) in organizarea si functionarea statelor medievale romanesti. Institutia era compusa din boierii mari pe care Domnul ii consulta in problemele curente legate de conducerea statului, momentul aparitiei sale fiind legat organic de intemeierea celor trei tari romane.

Terminologia documentelor si a cronicilor este destul de variata, institutia fiind desemnata in secolele XIV-XVI prin expresii precum: sfatul boierilor mari si credinciosi, svat, sfatul tarii. Incepand cu a doua jumatate a secolului al XVI-lea, odata cu accentuarea dominatiei otomane, se impune treptat termenul divan (de origine turceasca, insemnand consiliul sultanului), care ajunge sa-l inlocuiasca pe cel de sfat.

Principiul in virtutea caruia functiona institutia Sfatului domnesc isi are radacinile in mentalitatea medievala, potrivit careia relatiile din societate functioneaza in virtutea unui contract incheiat intre senior si vasalii sai. Potrivit acestuia, seniorul, in calitate de detinator al unei puteri temporale, pune la dispozitia vasalilor sai o serie de surse de venit (pamanturi, drepturi de redeventa, drepturi de incasare a unor taxe etc.), urmand sa beneficieze in schimb de consilium et auxilium. Aceasta insemna ca vasalii erau datori a-i oferi seniorului sfatul si ajutorul efectiv in chestiuni de ordin politic, militar, financiar, juridic si religios.

In spatiul romanesc, unde relatiile de tip feudal nu au fost atat de dezvoltate, precum in Europa Occidentala, singurul senior este Domnul, in vreme ce boierii reprezinta corpul vasalilor. In virtutea contractului vasalic, Domnul daruieste si apoi intareste boierilor dreptul de stapanire asupra satelor din tara, acestea furnizandu-le beneficiarilor venituri consistente (dari in bani, produse si munca). In schimbul acestora, boierii vasali sunt datori Domnului cu prestarea slujbei credincioase: prezenta in Sfatul domnesc (pentru marii boieri) si in structurile administrativ-judecatoresti ale statului (pentru marea masa a boierimii mici si mijlocii), precum si participarea la oastea Domnului atunci cand tara este in primejdie.

De-a lungul secolelor XIV-XVII, componenta Sfatului domnesc a variat. Initial, ponderea cea mai mare o detineau boierii fara dregatorii, care erau convocati de Domn in calitatea lor de mari proprietari. In cursul secolului al XV-lea raportul se schimba in favoarea boierilor cu dregatorii, pentru ca in cursul secolelor XVI-XVII boierii fara dregatorii sa dispara cu desavarsire din componenta institutiei. Dregatorii care intrau in componenta Sfatului, in secolele XVI-XVII sunt: marele ban, marele vornic, marele logofat, marele spatar, marele vistier, marele comis, marele paharnic, marele stolnic, marele clucer, marele sulger si marele pitar.

3. 2. Atributii:

Ideologia politica care a functionat in Tarile Romane, prin teoreticienii sai (Neagoe Basarab, Grigore Ureche, Miron Costin etc.) a subliniat faptul ca Domnul nu poate conduce singur tara, astfel incat Sfatul domnesc trebuie sa fie prezent in toate probleme ridicate de activitatea de guvernare a tarii. Din aceste considerente, institutia Sfatului domnesc a avut atributii corespunzatoare prerogativelor domnesti.

Atributiile politice. In plan intern, sfatul avea datoria de a-l informa pe Domn asupra starii de spirit din tara, mai ales a celei a boierimii. In plan extern, Domnul consulta Sfatul cu privire la incheierea tratatelor cu tarile vecine, precum si la eventualele schimbari de politica in raport cu puterea suzerana. Semnificativ din acest punct de vedere este faptul ca in momentul in care domnii romani depuneau juramant de vasalitate fata de regii poloni sau maghiari, acestia erau insotiti intotdeauna de membrii Sfatului domnesc, care depuneau un juramant similar cu cel al Domnului, uneori fiind stabiliti drept garanti ai respectarii relatiei vasalice.

Atributiile judiciare. Sfatul domnesc este institutia cu care, in mod obisnuit, Domnul se consulta atunci cand impartea dreptatea. Consultarea era justificata atat de traditia politica sau obiceiul tarii, cat si din motive practice, Domnul apeland la cunostintele juridice ale membrilor Sfatului atunci cand persoanei Domnului ii lipseau aceste cunostinte. Sfatul domnesc nu era insa o instanta de judecata in sine. Membrii sai doar il asistau pe Domn in cercetarea si judecarea pricinilor, exprimand o parere si nu un vot, intrucat decizia finala apartinea exclusiv Domnului.

In marea majoritate a cazurilor, Sfatul judeca in prezenta si sub presedintia Domnului. In secolul al XVII-lea exista insa si cazuri in care Sfatul judeca singur, in urma unei delegatii tacite a Domnului, acesta din urma insusindu-si hotararea propusa de Divan. In materie judiciara, Sfatul avea si atributii de notariat. Partile care incheiau diverse tipuri de intelegeri sau contracte se puteau prezenta in fata boierilor din Sfat pentru ca acestia sa le elibereze o carte de marturie, aceasta servind drept dovada de autenticitate pana la obtinerea unui inscris oficial din partea cancelariei domnesti.

Atributiile financiare. Una dintre cele mai importante probleme cu care s-a confruntat Domnia pe parcursul secolelor XV-XVII a fost achitarea tributului datorat puterii suzerane, motiv pentru care aceasta trebuia sa gaseasca mijloacele optime de repartizare si incasare a darilor, precum si noi modalitati de impunere fiscala. Din aceste considerente, consultarea boierilor devenea o necesitate atunci se dorea introducerea unor noi dari sau se cauta evitarea evaziunii fiscale.

Consultarea Sfatului in astfel de situatii avea si sensul unei justificari venite din partea Domnului fata de reprezentantii celorlalte stari privilegiate din tara, evidentiindu-se astfel prezenta unei solidaritati intre principalii factori politici decizionali. Exista insa si situatii cand aceasta justificare este considerata de Domn ca fiind insuficienta, motiv pentru care acesta apela la Adunarea Starilor pentru aprobarea masurilor sale.

Sfatul domnesc nu avea insa atributii de control asupra modului de gestionare a banilor din visteria tarii. Desi marele vistier tinea catastifele de venituri si cheltuieli, el nu raspundea pentru gestiunea banilor decat in fata persoanei Domnului sau a unor boieri delegati de acesta.

Atributiile bisericesti. In deciziile pe care le lua Domnul fata de organizarea Bisericii, Sfatul domnesc era consultat pentru: infiintarea unei noi episcopii; mutarea scaunelor episcopale sau mitropolitane dintr-o localitate in alta; alegerea inaltilor ierarhilor (ocazii in care Sfatul participa in cadrul unui sobor, alaturi de Domn, de episcopi si de egumenii principalelor manastiri din tara); destituirea ierarhilor Bisericii (urmata de caterisirea acestora pe linie canonica); numirea egumenilor manastirilor importante din tara; inchinarea manastirilor catre locurile sfinte din afara tarii sau scoaterea lor de sub inchinare.

Atributiile militare. Consultarea de catre Domn a membrilor Sfatului domnesc in chestiuni militare era dictata atat de traditia politica cat si de motivatii de ordin practic, dat fiind ca boierimea romana este o aristocratie militara. In acest fel Domnul putea beneficia de experienta si cunostintele sfetnicilor sai, acestia fiind angrenati in luarea unor decizii precum: adoptarea strategiilor de lupta; elaborarea planurilor tactice pentru purtarea unei batalii; oportunitatea angajarii unei lupte; stabilirea locului unde urma a se desfasura o batalie.

3. 3. Procedura de lucru:

In secolele XIV-XVI, domnia este o institutie itineranta, aflata de cele mai multe ori in deplasare, motiv pentru care Domnul impreuna cu Sfatul domnesc calatoresc prin sate si targuri, unde rezolva chestiunile administrative si judecatoresti locale. La curtile domnesti, sedintele cu Sfatul se desfasurau in sali destinate special acestor activitati, care ulterior au si preluat denumirea institutiei (divan). In functiei de subiectul dezbaterii, sedintele Sfatului domnesc erau publice sau secrete. De regula sedintele de judecata erau publice, aceasta intrucat actul de dreptate era unul solemn, facand parte din aparatul imagologic al Domnului. In schimb cele cu subiect politic erau, in mod firesc, sedinte secrete.

4. Adunarile de stari:

4. 1. Terminologia si principiul de functionare:

Adunarile de stari reprezinta cea de-a treia institutie fundamentala (constitutionala) pentru functionarea statelor medievale romanesti. In documente si cronici ea este intalnita sub diverse denumiri: sobor, mare sobor, sfat de obste, adunare obsteasca, sfat cu toata tara, adunare a toata tara.

Institutia este caracteristica pentru toate statele medievale europene, fiind regasita in Franta (Statele Generale), Germania (Reichstag, Hofstag), Anglia (Conventuc, Parliament), Italia (Parliamento), Serbia (Sobor), Polonia (Sejm), Ungaria (Dieta) etc.

Institutia Adunarilor de stari se leaga prin definitie de existenta in evul mediu a unei societati structurate pe prezenta unor stari privilegiate. Acestea sunt cele care au dreptul de a participa la viata de stat si la conducerea politica a societatii, formula de participare fiind aceea a unor structuri reprezentative colective.

Principiul in virtutea caruia functionau era acela ca ca "ceea ce priveste pe toti, de toti trebuie sa fie aprobat", mostenit din organizarea prestatala a obstilor autohtone, principiu care dupa intemeiere a fost limitat, aplicandu-se doar in raport segmentele sociale care beneficiau de un statut privilegiat. Astfel, robii, taranimea dependenta, taranimea libera, preotii de tara si, de cele mai multe ori, targovetii erau exclusi din componenta Adunarilor de stari din tarile romane, dreptul de participare revenind boierimii mari (membrii Sfatului domnesc), boierimii mici si mijlocii (curteni, slujitori, mazili), precum si ierarhiei superioare a bisericii (mitropoliti, episcopi, arhimandriti si egumeni).

4. 2. Trasaturile institutiei:

Privita in raport cu schema tipologica a institutiei la nivel european, institutia romaneasca a avut cateva caracteristici distinctive.

Din punct de vedere teritorial, Adunarile de stari europene sunt generale, regionale (provinciale) si locale (orasenesti). In Tarile Romane insa nu au existat adunari provinciale sau locale, datorita politicii centralizatoare a domniei, astfel incat Adunarile de stari au reprezentat starile de pe intregul teritoriu al tarii.

Din punct de vedere structural, Adunarile puteau avea una pana la patru camere, dupa numarul starilor reprezentate. In Tarile Romane au functionat trei astfel de entitati, corespunzatoare marii boierimi, boierimii mici si clerului.

Din punctul de vedere al modului in care se configurau, Adunarile de stari din Europa Apuseana erau elective sau cu membri desemnati autoritar de catre monarh. In Tarile Romane membrii acestora erau alesi de catre Domn in functie de raporturile de putere dintre acesta si diversele grupari boieresti existente. Cum rolul acestor adunari era acela de a da greutate hotararilor adoptate cu acest prilej, Domnul era interesat sa aiba acordul tuturor categoriilor privilegiate, fiind convocati inclusiv reprezentanti ai boierimii sau clerului care nu reprezentau neaparat politica sa.

Din punctul de vedere al competentei, marea majoritate a Adunarilor europene erau consultative sau deliberative, uneori cu drept de control in raport cu institutia monarhului. In cazul institutiei romanesti, rolul sau a fost, in marea majoritate a cazurilor, unul consultativ; sunt cunoscute insa si situatii in care hotararile au avut un caracter obligatoriu pentru domni, chiar daca acestia din urma nu au fost de acord cu ele.

Din punctul de vedere al stabilitatii, Adunarile de stari europene erau permanente (Anglia si Polonia), periodice sau neregulat intermitente (Spania, Franta). Cazul Tarilor Romane se apropie de cel al Frantei si al Spaniei, Domnul convocandu-le cand considera de cuviinta. In istoria institutiei romanesti sunt consemnate insa si cazuri in care Domnul a fost silit sa le convoace sub presiunea diverselor grupuri interesate in reglementarea unei probleme.

Efectivele Adunarilor de stari din Tarile Romane nu au depasit cifra de 200 de persoane. De regula era vorba despre 100-120 de participanti, dar numarul acestora putea sa scada pana la 30-40 de membri.

Dezbaterile constau in expunerea de catre Domn a nevoilor si a dorintelor sale, urmate de oferirea sfatului (consilium) si a ajutorului (auxilium) de catre participanti. In aceasta din urma faza de desfasurare a dezbaterilor documentele lasand sa se intrevada uneori si existenta unor curente de opinie diferite. Pe baza sfatului tinut, se adopta hotarari prezentate sub forma de hrisov domnesc, pe marginea carora cei mai importanti participanti isi pot depune sigiliile alaturi de cel al Domnului.

4. 3. Atributii:

Atributiile Adunarilor de Stari in Tara Romaneasca si Moldova au vizat reglementarea (legiferarea) celor mai importante probleme de factura interna si externa. Prerogativele de factura interna se refereau la: alegerea Domnului, atributie urmata, cu cateva exceptii, pana la inceputul secolului al XVIII-lea; adoptarea unor decizii importante in materie de organizare a vietii bisericesti (mutarea centrelor episcopale autohtone, infiintarea de noi episcopii etc.); adoptarea reglementarilor privitoare la statutul taranilor; introducerea sau desfiintarea unor categorii de dari; introducerea unor regimuri fiscale speciale pentru repopularea unor sate (regimul sloboziilor); delimitarea hotarelor dintre cele doua tari romane; judecarea unor pricini pe care domnii doreau sa le judece impreuna cu "toti boierii si toata tara". Prerogativele de natura externa vizau: declararea razboiului si incheierea pacii; reglementarea relatiilor cu statul otoman; plata tributului; intarirea juramantului de credinta fata de suzeran (regele maghiar, regele polon, sultanul otoman); reglementarea relatiilor cu biserica catolica; inchinarea manastirilor autohtone fata de centrele monahale importante ale lumii ortodoxe sau scoaterea lor de sub autoritatea acestora.

5. Dregatoriile centrale:

Aparitia dregatoriilor se leaga de insasi intemeierea statelor medievale romanesti, acestea fiind la origine legate de necesitatile personale ale Domnului si ale curtii sale: stolnicul, paharnicul, spatarul, postelnicul, comisul, medelnicerul. Odata cu intarirea statului si a autoritatii monarhice dregatoriile s-au dezvoltat atat din punct de vedere numeric, cat si din perspectiva atributiilor.

Astfel in secolele XV-XVI aparatul central creste prin includerea subalternilor marilor dregatori in cadrul Divanului precum si a boierilor marunti care slujeau ca dieci sau gramatici ai unor mari dregatori specializati (dieci de vistierie, de jitnita sau gramatici).

5. 1. Trasaturi generale:

a. Atributiile dregatorilor nu beneficiau de un cadru strict delimitat, astfel incat Domnul putea delega pe un dregator cu o sarcina care intra in prerogativele altui dregator.

b. Pana la reformele lui Constantin Mavrocordat, dregatorii nu au fost platiti cu leafa, ci rasplatiti prin danii de sate, scutiri de dari, daruri primite de la subalterni, concederea unor venituri domnesti sau a taxelor de judecata.

c. Dregatoriile deserveau atat persoana Domnului, cat si nevoile statului.

d. In aparatul de stat a existat o ierarhizare a dregatoriilor, tradusa printr-un rang atribuit fiecareia dintre acestea, ierarhizare care a variat in timp si nu a fost identica in cele doua tari romane extracarpatice.

e. Dregatorii erau numiti si revocati de catre Domn, atunci cand acesta considera de cuviinta.

f. La numirea sau confirmarea in domniei, dregatorii depuneau un juramant solemn de credinta fata de Domn.

5. 2. Atributii generale:

Dat fiind faptul ca in conceptia vremii despre functionarea statului nu exista o diferentiere absoluta a atributiilor dregatorilor, intregul corp al dregatorilor se preta la exercitarea unor prerogative comune.

Purtarea soliilor peste hotare. Stabilirea solilor se facea de catre Domn dupa o prealabila consultare cu Sfatul domnesc. In functiei de importanta misiunii incredintate, soliile puteau fi individuale sau colective.

Atributii militare. Desi in domeniul atributiilor de ordin militar existau dregatori specializati (marele vornic, marele spatar, marele aga), totusi, in anumite situatii, Domnul putea incredinta conducerea unei parti a armatei sau chiar a intregii armate unui dregator din afara celor specializati.

Atributiile judecatoresti. In pofida faptului ca si acest domeniu beneficia de dregatori specializati (marii vornici, marele ban), toti marii dregatori aveau dreptul de a face judecati, termenul dregator fiind uneori utilizat in epoca cu sensul de judecator. Implicarea dregatorilor in actele de judecata se facea fie in urma unei delegari in acest scop venite din partea Domnului, fie ca urmare a solicitarii venite din partea impricinatilor. Prima dintre situatii se referea la existenta unor pricini care necesitau deplasarea la fata locului pentru a face diverse anchete sau expertize. In cea de-a doua, prezenta accidentala in teritoriu a marilor dregatori atragea dupa sine solicitarea de judecare, impricinatii evitand astfel deplasarea costisitoare pana la curtea domneasca.

Hotarnicirea mosiilor. Ca si in cazul atributiilor militare sau judecatoresti, la curtea domneasca existau dregatori specializati in aceasta activitate (marele portar, marele logofat si vornicii de poarta), insa in anumite imprejurari Domnul prefera sa trimita in locul acestora diversi alti dregatori. Motivatiile principale erau numarul mare de mosii care se cereau a fi hotarnicite, precum si distantele mari care trebuiau parcurse pentru a le executa. In aceste conditii se intampla adesea ca un dregator trimis cu un scop intr-o anumita zona a tarii sa primeasca si insarcinarea de face hotarnicirile solicitate in zona respectiva.

Ispravnici ai oraselor. In secolul al XVII-lea, pentru a evita deplasarile lungi ale dregatorilor prin tara, domnii din Tara Romaneasca au inceput sa numeasca in orase ispravnici alesi din randul fostilor mari dregatori, rolul acestora fiind acela de a rezolva pe loc pricinile ivite intre locuitori. Activitatea ispravnicilor era axata in principal pe realizarea judecatilor si a hotarniciilor.

Ispravnici ai scaunului domnesc. In cursul aceluiasi secol XVII, domnii sunt uneori siliti sa insoteasca personal trupele puse la dispozitia Imperiului Otoman, in cursul campaniilor purtate impotriva habsburgilor si a polonezilor. In aceste conditii, din randul marilor dregatori, apropiati ai Domnului, sunt recrutati ispravnici ai scaunului domnesc, a caror misiune era aceea de a tine locul Domnului in absenta sa din capitala sau din tara. In aceasta calitate, ispravnicii de scaun dispuneau de toate prerogativele domnesti, singura limitare referindu-se la hotararile judecatoresti pronuntate in materie de proprietate, care erau considerate definitive numai dupa confirmarea lor de catre domn.

Ispravnici ai documentelor si ai poruncilor domnesti. Indiferent de specificul demnitatii detinute, toti dregatorii puteau fi insarcinati cu punerea in aplicare a prevederilor unui act emis de cancelaria domneasca: punerea unui beneficiar de danie domneasca in stapanirea obiectului daniei; punerea in aplicare a unei hotarari judecatoresti; achitarea unui dar in bani sau in natura facut de Domn unei manastiri.

5. 3. Atributii speciale:

Dregatoriile centrale din aparatul de stat al Tarilor Romane pot fi clasificate dupa mai multe criterii, insa cel mai relevant pentru intelegerea resorturilor functionale ale acestora este cel care combina caracterul predominant civil sau militar al dregatoriei cu cel al destinatarului serviciilor (stat, Domn sau curtea domneasca). In functie de acest criteriu dregatoriile centrale pot fi impartite in trei categorii: dregatori civili de stat, dregatori militari de stat si dregatori de curte, acestia din urma prestand si servicii personale Domnului.

5. 3. 1. Dregatorii civili de stat:

a) Marele ban reprezinta cea mai importanta dregatorie a Tarii Romanesti. El avea atributii administrative si judecatoresti in raport cu teritoriile Tarii Romanesti aflate in dreapta Oltului. Institutia apare la sfarsitul secolului al XV-lea si reproduce la scara redusa cea mai mare parte a atributiilor domnesti. Mai mult decat atat, marele ban avea dreptul de a intretine in Craiova, capitala provinciei, o curte in miniatura, dispunand de un sfat alcatuit din dregatori similari celor de la curtea domneasca. Cu toate acestea provincia olteana nu a avut o organizare proprie sau o legislatie separata de aceea a restului tarii.

Atributiile marelui ban vizau urmatoarele aspecte: dreptul de interventie in chestiunile privitoare la stapanirea pamantului si a altor bunuri materiale (intarirea sau reconfirmarea drepturilor de stapanire), drept care mai era exercitat doar de catre domn; cercetarea si fixarea hotarelor satelor si ale ocinilor; asigura desfasurarea activitatilor de politie in Oltenia (aceasta atributie se suprapunea cu cea a marelui armas); avea drept de a judecata in chestiuni civile si criminale asemenea Domnului; in materie penala, putea pronunta pedepse mergand de la inchisoare (era singurul dregator care dispunea de o inchisoare la Craiova) pana la cea capitala; asigura recrutarea si conducerea trupelor recrutate de pe teritoriul Olteniei.

b) Marele vornic. In Tara Romaneasca a avut atributii precumpanitor judiciare (cu exceptia Olteniei, unde judeca marele ban), competentele sale fiind in: materie penala (furturi, incalcari de hotare, raniri, pagubele produse de vitele de pripas, in vreme ce cazurile care reclamau pedeapsa cu moarte erau trimise spre judecare Domnului); materie civila (chestiunile legate de stapanirea pamantului, a rumanilor si a tiganilor). In Moldova, marele vornic este cel mai important dintre dregatori, institutia dublandu-se la jumatatea secolului al XVI-lea. Astfel apar un mare vornic al Tarii de Sus, cu resedinta la Dorohoi, si un mare vornic al Tarii de Jos, cu sediul al Barlad, atributiile fiecaruia dintre acestia era raportate strict la partea de tara care-i revenea. Cele mai importante atributii ale marilor vornici moldoveni erau cele de natura judecatoreasca competenta lor fiind legata de materia penala. Spre deosebire de omologii munteni, marii vornici din Moldova aveau dreptul sa judece toate tipurile de pricini, putand pronunta inclusiv pedeapsa cu moartea.

c) Marele logofat. In Tara Romaneasca atributiile marelui logofat erau acelea de: pastrare a marelui sigiliu al Tarii; redactare a documentelor domnesti; intocmirea de referinte informative pentru uzul Domnului si al Sfatului domnesc atunci cand acestia judecau diverse pricini. In Moldova, marele logofat are atributii similare, dar nu identice cu cele ale omologului muntean: pastrarea si aplicarea marelui sigiliu al tarii pe hrisoavele domnesti; semnarea documentelor emise de Domn si de Sfatul domnesc; supravegherea activitatilor din cancelaria domneasca; judeca pricinile legate de stapanirea pamantului si de hotarnicii; judeca si aplica amenzi penale pentru mutarea pietrelor de hotar si pentru uzul de documente false; indeplinea functie notariala, autentificand actele incheiate in fata sa. In activitatile lor, marii logofeti erau asistati de o serie de subalterni: al doilea logofat, al treilea logofat, diecii, gramaticii si diversii logofetei care constituiau aparatul tehnic al cancelariei domnesti.

d) Marele vistier. Atributiile marilor vistieri din Tara Romaneasca si Moldova au fost identice: strangerea veniturilor, pastrarea si contabilizarea cheltuielilor Domnului si ale tarii; procurarea si pastrarea obiectelor de lux vestimentar necesare Domnului (atributia a trecut ulterior pe seama nou infiintatei dregatorii a camarasului); gestionarea catastifelor visteriei in care se inregistrau obligatiile financiare ale satelor din tara; judeca toate pricinile in legatura cu repartizarea si incasarea darilor catre Domnie. Marele vistier dispunea de asemenea de un aparat de subalterni care il ajutau in activitatile sale specifice: al doilea vistier, al treilea vistier si numerosi logofeti de vistierie cu rosturi tehnice. In plan teritorial, marele vistiernic dispunea de un alt aparat executiv, format din birari si globnici care incasau darile datorate de populatie visteriei domnesti.

e) Marele postelnic (stratornic). Atributiile postelnicului au fost la inceputurile institutiei grija de patul si camera de culcare a Domnului. Ulterior, pornind de la accesul neingradit la persoana Domnului, postelnicului i s-a incredintat atributia de primire si introducere a trimisilor statelor straine, primind astfel o atributie legata de organizarea statului. In aceasta calitate, dregatoria era rezervata in special cunoscatorilor de limbi straine.

In secolul al XVII-lea, marele postelnic a primit si atributii judecatoresti la curtea domneasca, avand jurisdictie asupra personalului de deservire: aprozi, curieri, turci etc. In calitate de subalterni ai marelui postelnic in secolul al XVI-lea a fiintat un al doilea postelnic, in secolul urmator existand pana la sase astfel de subalterni in mod simultan.

f) Marele portar. Ca dregator cu atributii civile, marele portar este regasit doar in organizarea Moldovei, unde se ocupa de primirea si gazduirea turcilor, precum si a altor personaje de vaza la curtea domneasca. Din secolul al XVI-lea marele portar primeste prerogative judecatoresti, acestea fiind legate de punerea in practica a hotarnicirilor de mosii, precum si de luarea juramantului martorilor juratori in orice tip de pricina.

g) Marele usar este, in Tara Romaneasca, omologul marelui portar din Moldova. El avea aceeasi atributie a gazduirii turcilor la curtea domneasca, motiv pentru care trebuia sa fie cunoscator al limbii turce.

h) Vataful de aprozi. Atat in Tara Romaneasca, cat si in Moldova, aprozii constituiau o categorie de slujitori domnesti recrutati la inceput din randul tinerilor boieri. Acestia aveau atributii de curieri, iar ulterior au functionat ca agenti judecatoresti, organizati militar sub comanda unui vataf de aprozi. Atributiile acestuia din urma vizau: chemarea si aducerea efectiva a partilor implicate intr-un proces; executarea hotararilor civile ale Domnului sau ale Divanului; urmarirea datornicilor si punerea lor in stare de arest pentru a-i constrange la plata debitelor.

i) Vornicii de poarta sau vornicii de gloate reprezinta o institutie specifica Moldovei. Desi ocupau o pozitie modesta in ierarhia curtii, totusi aveau o importanta deosebita in functionarea aparatului judecatoresc, intrucat detineau numeroase atributii de acest fel: judecau la poarta palatului domnesc pricinile marunte; judecau si pedepseau femeile adultere; triau pricinile care se infatisau spre judecare Domnului si Divanului, retinandu-le pe cele marunte; faceau expertize, evaluand bunurile aflate in litigiu; intocmeau si autentificau inscrisurile care consemnau diversele tranzactii incheiate in fata lor.

5. 3. 2. Dregatorii de stat cu atributii militare:

a) Marele spatar. In Tara Romaneasca, marele spatar a avut initial sarcina de a purta sabia Domnului la solemnitati, pentru ca in cursul secolului al XVII-lea sa ajunga comandantul armatei muntene. In Moldova, a ramas mai mult un dregator de curte, pe langa sarcina purtarii spadei domnesti, revenindu-i comanda militara asupra slujitorilor spatarei raspanditi in intreaga tara.

b) Hatmanul este o institutie specifica Moldovei, adoptata dupa model polonez in secolul al XVI-lea. Acesta avea atributii similare marelui spatar muntean, comandand intreaga armata moldoveneasca. In afara atributiilor militare, hatmanul avea si prerogative judecatoresti, in competenta sa intrand judecarea tuturor pricinilor in care erau antrenati robii domnesti.

c) Parcalabii erau comandantii cetatilor, o pozitie care le-a conferit o mare importanta in aparatul politic si militar. In Moldova acestia au functionat atat ca mari dregatori, membri ai Sfatului domnesc (secolele XV-XVI), cat si in calitate de dregatori teritoriali. Intrucat principalele fortificatii au servit si drept resedinte administrativ-teritoriale, parcalabii au indeplinit atributii complexe de natura militara (apararea cetatii si a zonei adiacente), de factura administrativ-fiscala si judecatoreasca, controland intreaga administratie locala a tinuturilor sau judetelor in care se aflau amplasate cetatile.

d) Marele armas. Atributiile principale ale marelui armas atat in Tara Romaneasca, cat si in Moldova se refereau la prinderea, cercetarea si intemnitarea celor vinovati de crime, precum si punerea in aplicare a sentintelor capitale. Din acest motiv acest dregator raspundea de inchisorile domnesti pe timp de pace, iar pe timp de razboi veghea soldatii pentru ca acestia sa nu dezerteze. Pe langa aceste atributii, marii armasi aveau jurisdictie asupra tuturor robilor domnesti, iar in timp de razboi asigurau comanda artileriei. Marele armas avea in subordine o serie de subalterni: armasul al doilea, armasul al treilea si un aparat executiv format din armasi si armasei organizati militareste.

e) Marele aga. In Tara Romaneasca, institutia isi face aparitia in cursul secolului al XVI-lea, in timpul domniei lui Mihai Viteazul devenind o mare dregatorie. Marele aga asigura comanda militara a mercenarilor balcanici si romani (seimeni), in vreme ce pe timp de pace asigura politia interna in capitala si resedintele de judet, judecand pricinile penale cu competenta proprie si pricinile civile, cu delegatie domneasca. In Moldova, marele aga asigura comanda tuturor efectivelor de pedestrasi din armata moldoveneasca, pe timp de pace avand atributii de politie si judecata in Suceava.

f) Marele serdar reprezinta o dregatorie infiintata in cursul secolului al XVII-lea, care a functionat doar in aparatul de stat al Moldovei. Marele serdar era primul subaltern al marelui spatar, comandand cetele de mazili (fosti dregatori si urmasii acestora).

g) Marele setrar. Dregatoria este mentionata documentar incepand cu secolul al XVI-lea, avand in grija corturile domnesti si incartiruirea armatei. In Moldova, in afara acestor prerogative, marele setrar asigura si comanda artileriei domnesti.

5. 3. 3. Dregatori aflati in serviciul Domnului sau al curtii domnesti:

a) Marele paharnic (ceasnic). Atributiile marelui paharnic priveau: degustarea bauturilor Domnului pentru a evita otravirea acestuia; aprovizionarea pivnitelor domnesti; administrarea viilor domnesti; incasarea zeciuielii din productia de vin a locuitorilor tarii. In timp de razboi, marii paharnici aveau comanda militara a boierilor marunti din tara care purtau titluri de paharnicei, rosii si curteni. In Moldova, pe timp de pace, marele paharnic avea si dreptul de a judeca toate pricinile care priveau dreptul de proprietate asupra viilor din tara.

b) Marele stolnic. Atributiile marelui stolnic, in ambele tari, vizau: pregatirea mesei Domnului, servirea acesteia si degustarea prealabila, pentru a se evita otravirea sa; aprovizionarea curtii domnesti cu alimente; strangerea dijmei din peste cuvenite domniei.

c) Marele comis. Atributiile marelui comis, in ambele tari, vizau: tinerea evidentei cailor domnesti; gestionarea grajdurilor domnesti; procurarea furajelor pentru grajdurile domnesti.

d) Marele medelnicer avea in sarcina sa toarne Domnului apa cand acesta se spala pe maini la masa.

e) Marele clucer aproviziona curtea domneasca cu alimente strangea din tara zeciuiala cuvenita Domniei din graul produs de populatia de rand.

f) Marele sulger aproviziona curtea domneasca cu carne. In secolele XVII-XVII, marele sulger muntean urmarea incasarea unor dari destinate sulgeriei si administra vitele confiscate in numele Domnului.

g) Marele jitnicer reprezinta o dregatorie specifica exclusiv Moldovei. Atributiile sale erau acelea de strangere a dijmelor din grane datorate Domnului, respectiv de distribuire si aprovizionare a cetatilor turcesti cu cereale.

h) Marele pitar avea in sarcina aprovizionarea curtii domnesti cu paine.

i) Marele caminar. Dregatoria apare in Moldova la inceputul secolului al XVII-lea, si are in atributii strangerea dijmelor din ceara, a darilor pe carciumi si pravalii, precum si pe cazanele de tuica datorate domniei.

j) Marele vames era dregatorul care avea in subordine pe toti vamesii din tara, atributiile acestuia fiind centralizarea si contabilizarea veniturilor aduse de exploatarea vamilor.

Bibliografie

*** Constituirea statelor medievale romanesti, redactor coordonator: Nicolae Stoicescu, Editura Academiei RSR, Bucuresti, 1980.

*** Institutii feudale din Tarile Romane. Dictionar, coordonatori: Ovid Sachelarie si Nicolae Stoicescu, Editura Academiei RSR, Bucuresti, 1988.

*** Istoria dreptului romanesc, coordonator Ioan Ceterchi, vol. I, Editura Academiei RSR, Bucuresti, 1980.

*** Istoria romanilor, vol. III, Genezele romanesti, coordonatori: Stefan Pascu si Razvan Theodorescu, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2001.

*** Istoria romanilor, vol. IV, De la universalitatea crestina la Europa "patriilor", coordonatori: Stefan Stefanescu si Camil Muresan, redactor responsabil: Tudor Teuteoi, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2001.

Andreescu, Mihail M., Puterea domniei in Tara Romaneasca si Moldova in secolele XIV-XVI, Bucuresti, 1999.

Apetrei, Cristian Nicolae, Contributii la studiul institutiei vorniciei din Tara Romaneasca in secolul al XV-lea. Atributiile marelui vornic, in Istros, X, 2000, p. 413-424.

Bratianu Gheorghe I., Adunarile de stari in Europa si in Tarile Romane in Evul Mediu, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1996.

Bratianu Gheorghe I., Sfatul domnesc si Adunarea stǎrilor in Principatele Romane, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1995.

Costachel, Valeria; Panaitescu, P. P.; Cazacu, A., Viata feudala in Tara Romaneasca si Moldova (sec. XIV-XVII), Bucuresti, 1957.

Georgescu, Valentin Al., Bizantul si institutiile romanesti pana la mijlocul secolului al XVIII-lea, Editura Academiei RSR, Bucuresti, 1980.

Giurescu, Constantin C., Contributiuni la studiul marilor dregatori in sec. XIV si XV, Valenii de Munte, 1926.

Grigoras, Nicolae, Institutii feudale din Moldova. Organizarea de stat pana la mijlocul secolului al XVIII-lea, Bucuresti, 1971.

Gutan, Manuel, Istoria administratiei publice romanesti, editia a II-a, revazuta si adaugita, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2006.

Panaitescu, Petre P. Marea adunare a tǎrii, institutie a oranduirii feudale in Tǎrile Romane, in Studii. Revista de istorie, X, 1957, nr. 3, p. 153-165.

Pippidi, Andrei, Traditia politica bizantina in Tarile Romane in secolele XVI-XVIII, editie revazuta si adaugita, Editura Corint, Bucuresti, 2001.

Pop, Ioan Aurel, Institutii medievale romanesti. Adunarile cneziale si nobiliare (boieresti) in secolele XIV-XVI, Editura Dacia, ClujNapoca, 1991.

Sacerdoteanu, A., Institutiile supreme ale Moldovei in secolele XIV si XV, in Revista arhivelor, IX, 1996, nr. 2, p. 23-39.

Stoicescu, N., Despre subalternii marilor dregatori din Tara Romaneasca si Moldova (sec. XV - mijlocul sec. al XVII-lea), in Studii si Materiale de Istorie Medie, VI, 1973, p. 61-90.

Stoicescu, N., Sfatul domnesc si marii dregatori din Tara Romaneasca si Moldova ( secolele XIV-XVII), Editura Academiei RSR, Bucuresti, 1968.

Stefanescu, Stefan, Bania in Tara Romaneasca, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1965.

Vartosu, Emil, Titulatura domnilor si asocierea la domnie in Tara Romaneasca si Moldova (pana in secolul al XVI-lea), Bucuresti, 1960.