Diviziunea dreptului

Diviziunea dreptului

Bibliografie selectiva R. von Ihering, Lupta pentru drept, Ed. All Beck, Bucuresti, 2002; M. Djuvara, Teoria generala a dreptului. Drept rational, izvoare si drept pozitiv. Restitutio, Ed. All, Bucuresti, 1995, p. 466-489; Al. Vallimarescu, Tratat de enciclopedia dreptului, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1999, p. 135-153; N. Popa, Teoria generala a dreptului, Ed. Actami, Bucuresti, 1998, p. 25-27; Gh. Bobos, Teoria generala a dreptului, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1999, p. 179-188; I. Deleanu, Drept constitutional si institutii politice. Tratat, Ed. Europa Nova, Bucuresti, 1996, p. 7-46; R. von Ihering, Lupta pentru drept, Ed. All Beck, Bucuresti, 2002.

Dreptul, in general, se imparte in primul rand in Drept international (public si privat) si Drept national. Actualmente exista dreptul comunitar, adica dreptul Comunitatii europene care inglobeaza elemente de drept public si de drept privat.

Dreptul national se imparte si el in drept public si drept privat (pentru detalii, a se vedea Gh. Bobos, op. cit., p. 179); aceasta dihotomie romana a fost ridicata la rangul de dogma. De retinut ca atat dreptul international privat cat si dreptul privat sunt drepturi nationale.

Dreptul public se ocupa de constituirea statului si a puterilor publice si de raporturile dintre stat si particulari in general. Principalele lui subdiviziuni sunt: dreptul constitutional, dreptul administrativ, drept penal, dreptul financiar si fiscal etc.

Dreptul privat se ocupa de actele particularilor care nu pun in discutie decat interesele individuale; el este dreptul persoanelor private (persoane fizice si persoane juridice de drept privat). El cuprinde, in principal, dreptul civil, dreptul comercial, dreptul familiei etc. Distinctia fundamentala este: drept civil - drept comercial (acesta reglementeaza statutul comerciantilor si operatiile pe care acestia le efectueaza in exercitarea profesiilor lor).

Dreptul civil constituie ramura cea mai importanta a dreptului privat si are ca domeniu acele acte pe care le poate face orice cetatean, indiferent de profesiunea sa. S-a spus ca dreptul civil este dreptul privat general; el carmuieste cele mai insemnate raporturi si acte juridice ale persoanelor particulare. Toate celelalte ramuri ale dreptului privat se ocupa numai de anumite raporturi juridice speciale; sunt deci drepturi private speciale. Daca dreptul comercial poate absorbi regulile dreptului civil si dreptul civil a absorbit unele reguli si institutii ale dreptului comercial si, in anumite domenii, s-a impregnat de spiritul dreptului comercial. De aceea se vorbeste astazi despre comercializarea dreptului civil.

Dintr-o alta perspectiva, totalitatea regulilor sau legilor care guverneaza activitatea omeneasca in societate si a caror respectare este, la nevoie, asigurata de forta coercitiva a statului constituie dreptul sau, cum se numeste curent, dreptul obiectiv; el este unul si acelasi pentru toti cetatenii supusi aceleiasi comunitati politice. In opozitie cu dreptul obiectiv, dreptul subiectiv desemneaza facultatile sau prerogativele ce apartin unui individ si pe care el le poate invoca in exercitiul activitatii sale fata de ceilalti.

Dreptul este prin esenta lui pozitiv, adica stabilit printr-o lege scrisa sau printr-un obicei si este in toate cazurile obligatoriu. Dreptul pozitiv este formulat in ordine si dispozitiuni. Pe de alta parte, dreptul natural este acela pe care noi il concepem ca derivand din natura si din ratiune, in afara oricarui precept scris sau rezultand din obiceiuri; acest drept este natural pentru ca el este izvorat din natura umana. S-a afirmat ca legiuitorul va trebui intotdeauna sa se inspire din dreptul natural in elaborarea dreptului pozitiv.

Dreptul natural s-a nascut din nevoia omului de a reclama injustitia in fata unei valori superioare dreptului pozitiv; evocand natura, el inseamna o continua cautare a ceea ce este just, drept. Uneori dreptul natural a fost definit prin axiome. Astfel cele trei precepte ale lui Ulpian (Digeste, 1.1, 10. 1) au ramas celebre: honeste vivere (a trai in demnitate), neminem laedere (a nu face nimanui nedreptate), suum cuique tribuere (a da fiecaruia ce i se cuvine).

Deosebit de jurisconsultii Digestelor si teologii Evului Mediu (Sf. Thomas d'Aquino), doctrinele dreptului natural s-au dezvoltat mai ales in sec. XVII-XVIII prin Pufendorf (1632-1754), H. Grotius (1583-1645), Leibniz (1646-1716), Wolff (1676-1754) etc. Aceasta scoala a dirijat notiunea dreptului natural intr-o directie individualista in care s-au afirmat drepturile apartinand individului prin nastere (a se vedea H. Grotius, Despre dreptul razboiului si al pacii. De iure belli ac pacis, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1968).

Dreptul natural si dreptul pozitiv pot da nastere unor probleme conflictuale atat pentru judecator cat si pentru cetateanul de rand. Astfel, o problema pentru judecator: poate el refuza sa aplice o lege pozitiva contrara dreptului natural? Acest lucru nu este posibil in sistemul nostru de drept. De alta parte, o problema pentru cetatean: poate el licit sa nu se supuna unei legi care violeaza dreptul natural? Desigur, nu, mai ales ca de multe ori acest conflict este, in realitate, un conflict intre dreptul pozitiv si dreptul cutumiar (de exemplu, fagaduiala si revolta Antigonei lui Sofocle) sau un conflict intre dreptul pozitiv si preceptele religioase (pentru detalii, a se vedea J. Carbonnier, op. cit., p. 85-89).

In zilele noastre dreptul natural se manifesta indeosebi prin expansiunea drepturilor fundamentale ale omului si deopotriva prin curentele ecologiste.

Deci, drept in sens obiectiv inseamna norma de coexistenta, iar in al doilea sens (subiectiv) inseamna pretentia sau facultatea de a pretinde. De alta parte, dreptul trebuie sa tina seama si de marile precepte religioase, cum sunt, de pilda, cele inscrise in Decalog.

Dreptul civil si religia. In societatile primitive regula de drept - fie ea de natura civila sau penala - nu avea o existenta autonoma, fiind absorbita de preceptele religioase. Despartirea dreptului de religie a fost un proces lent, regulile de drept pastrand mult timp amprenta regulilor religioase (in ritualul judiciar exista si astazi ceva din judecata divina); in unele legislatii coabiteaza dreptul civil cu dreptul sacru. Exista apoi drepturi religioase cum este dreptul musulman (Coranul, traducere de S.O. Isopescu, Ed. Cartier, Cluj-Napoca, 1997). In Israel tribunalele rabinice aplica in materie de casatorie si divort un drept revelat care este continut in Thora (pentru detalii, A. Cohen, Talmudul, Ed. Hasefer, Bucuresti, 1999, p. 192-456).

Dreptul nostru si desigur Codul civil este laicizat in intregime. Acest lucru rezulta din tacerea codului asupra religiei. Dar dreptul civil recunoaste ca un fapt preceptele religioase si mai ales convingerile religioase pe care orice persoana le poate avea. Se vorbeste astazi tot mai mult despre un drept civil religios (ecleziastic sau bisericesc) si de raportul lui cu dreptul canonic ortodox.

Sub aspectul analizat exista o dualitate de izvoare: pe de o parte, statul care edicteaza - independent de biserica - propriile sale legi, pe de alta parte, biserica care dispune de un corp de legi pentru fidelii ei (Codex juris canonici). S-a pus intrebarea daca dreptul canonic - supranatural prin misiunea sa - ar putea fi un veritabil drept. S-a raspuns ca el are multe dintre caracterele dreptului: competenta sa se limiteaza la actele exterioare, are sanctiuni (pedepse canonice) si tribunale ecleziastice; el recurge frecvent la aquitas canonica (epikie). Dreptul canonic se aplica fidelilor Bisericii catolice si a fost codificat in latina in 1917 (in loc de articole are canoane). Un nou Cod a fost promulgat in 1983 de Papa Ioan Paul al II-lea.

Dreptul si religia nu au aceeasi finalitate si nu sunt sanctionate in acelasi fel. In adevar, daca regulile de drept au ca scop organizarea relatiilor umane in interiorul unei societati (vremelnice), preceptele religioase nazuiesc la salvarea sufletelor si la intalnirea omului cu Dumnezeu; asadar, primele au o finalitate sociala, secundele o finalitate spirituala. Tot astfel difera si sanctiunea lor: pentru regula de drept constrangerea emana de la stat si se aplica aici jos, pentru cea religioasa constrangerea emana de la Dumnezeu si are loc acolo sus (B. Starck, H. Roland, L. Boyer, op. cit., p. 30 si urm.; I.N. Floca, Drept canonic ortodox, Ed. Institutului Biblic si de Misiune a Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1990; N. Dura, Le régim de la synodalité selon la législation canonique conciliaire, ecuménique, du 1-er millénaire, Ed. Ametist, 1992).

O diviziune secundara este cea care distinge intre drepturile substantiale si drepturile nesubstantiale. Sunt drepturi substantiale sau materiale acelea care se definesc prin ele insele, adica prin substanta sau materia lor, fara a se referi la un alt drept. De exemplu, dreptul civil, dreptul comercial, dreptul muncii etc.

Dimpotriva, drepturile nesubstantiale sau sanctionatorii au ca menire aplicarea, respectiv "punerea in lucru" a drepturilor din prima categorie. De pilda, procedurii civile care lato sensu reglementeaza derularea procesului civil, i s-a spus ancilla juris, adica "serva dreptului civil". Asadar, drepturile nesubstantiale sunt stabilite pentru a servi drepturile substantiale.