Drept civil - Terminologie si definire

Drept civil - Terminologie si definire

Orice stiinta trebuie, in primul rand, sa-si fixeze terminologia. S-a spus, in mod oarecum exagerat, ca "orice stiinta nu-i decat o limba bine alcatuita"; ideile trebuie traduse prin cuvinte.

Etimologic, expresia "drept civil" isi are sorgintea in ius civile din dreptul roman, civitas insemnand comuna, localitate, cetate. Pentru romani ius civile era dreptul care apartinea exclusiv membrilor unei cetati, spre deosebire de ius gentium care insemna dreptul pe care il puteau invoca strainii (peregrinii), dar nu ca membrii ai unei anumite cetati.

Expresia "drept civil" poate fi luata in trei sensuri si anume:

Mai intai ea desemneaza ramura de drept civil a sistemului de drept romanesc, adica totalitatea ori ansamblul normelor juridice din acest domeniu. Cu valoare de echivalenta doctrina a numit acest inteles drept obiectiv sau drept pozitiv. Vom putea spune deci: drept civil roman, drept civil francez, drept civil german etc.

Intr-un al doilea sens, expresia "drept civil" evoca acea posibilitate sau prerogativa recunoscuta de legea civila titularului dreptului civil - subiect activ - in virtutea caruia acesta poate cere o conduita corespunzatoare dreptului sau de la subiectul pasiv, iar in caz de nevoie poate apela la forta coercitiva a statului pentru protectia dreptului sau.

In acest sens, cuvantul drept inseamna, dupa cum spunea Savigny, "o putere a individului" (denumit drept subiectiv), in opozitie cu dreptul obiectiv care este unul si acelasi pentru toti indivizii supusi aceleiasi comunitati politice. Aceasta putere de comandament din partea unora presupune ascultare din partea altora.

Exemplu: dreptul de proprietate subintelege obligatia pe care o au celelalte persoane de a respecta posesia si folosinta exclusiva pe care o are proprietarul asupra lucrului; sau, intr-un alt exemplu, dreptul de creanta nu se poate concepe altfel decat prin obligatia impusa debitorului de a indeplini o anumita prestatie in folosul creditorului.

In sfarsit, intr-o a treia acceptiune, prin drept civil se desemneaza o ramura a stiintei juridice, stiinta ce are ca obiect dreptul civil; disciplina de invatamant.

Expresia "drept" (in franceza droit, in engleza right, in germana Recht, in spaniola derecho, in italiana diritto) isi afla izvorul in latinescul directum (direct, fara ocol). Pentru substantivul "drept" latinii foloseau ius adica lege, drept, dreptate.

Pe parcursul existentei sale dreptului civil i s-au dat mai multe definitii. Astfel, Gaius defineste ius civile ca ius proprium civium Romanorum. Pentru D. Alexandresco "dreptul civil sau privat este acela care reglementeaza raporturile particularilor intre ei si care este propriu unei natiuni" (a se vedea Explicatiunea teoretica si practica a dreptului civil roman in comparatie cu legile vechi si cu principalele legislatiuni straine, tom I, Ed. "Curierul judiciar", Bucuresti, p. 34).

Pentru M. Cantacuzino, obiectul dreptului civil sau privat il formeaza acele raporturi prin care membrii unei societati vin in contact unii cu altii cu privire la interesele lor particulare (op. cit., p. 17).

In literatura franceza, A. Colin si H. Capitant definesc: dreptul civil reglementeaza raporturile familiale si raporturile patrimoniale care se formeaza intre indivizi priviti in general, adica in calitatea lor de membrii ai cetatii; de unde vine si epitetul de "civil" (op. cit., p. 9).

Relativ recent, in literatura noastra, dreptul civil roman a fost definit ca acea ramura care reglementeaza raporturi patrimoniale si nepatrimoniale stabilite intre persoane fizice si persoane juridice aflate pe pozitii de egalitate juridica (a se vedea Gh. Beleiu, op. cit., p. 25). S-au dat si alte definitii, unele asemanatoare (S. Bradeanu si I. Rucareanu, P.M. Cosmovici, E. Lupan, T. Pop, E. Poenaru, St. Rauschi, I. Dogaru, G. Boroi, E. Chelaru etc.).

Este adevarat ca unii autori adauga la definitia reprodusa si conditia juridica a subiectelor de drept (E. Lupan, Drept civil. Partea generala, Univ. "Dimitrie Cantemir", Facultatea de Drept Cluj-Napoca, 1996, p. 13; T. Pop, Drept civil roman. Teoria generala, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1993, p. 7). Dreptul civil, s-a mai precizat, este "acea ramura de drept privat care inmanunchiaza normele juridice ce reglementeaza relatiile sociale patrimoniale si nepatrimoniale in care partile se gasesc pe pozitie de egalitate juridica, precum si statutul legal al persoanelor (E. Lupan, I. Sabau-Pop, op. cit., p. 26, pct. 26), sau, intr-o definitie inedita: "Dreptul civil este alcatuit din ansamblul normelor juridice prin care se reglementeaza, de drept comun, stabilirea, modificarea si stingerea raporturilor juridice cu caracter privat, precum si continutul acestora" (I. Reghini, Persoana fizica, in I. Reghini, S. Diaconescu, op. cit., p. 15).

In ce ne priveste consideram ca definitia dreptului civil trebuie sa includa nu numai pozitia de egalitate a subiectelor de drept, ci si libertatea lor juridica (autonomia privata), aceasta din urma trasatura fiind caracteristica dreptului privat; este vorba de acea libertate care este limitata de ordinea de drept. Criteriul egalitatii (sau subordonarii) nu ni se pare suficient. De alta parte, este evident ca egalitatea nu se identifica cu libertatea. Mai mult, credem ca in definirea dreptului civil accentul trebuie sa cada pe autonomia subiectilor de a-si modela raporturile juridice dupa propria vointa; ei au in dreptul civil aceasta libertate prin excelenta. Ideea de libertate in dreptul civil se exprima prin aceea ca persoanele (fizice sau juridice) apar ca titulari de drepturi si obligatii de pe pozitii de protectie personala. Libertatea in dreptul civil are ca "sambure" libertatea contractuala care, evident, include si libertatea de a dobandi si a dispune de orice bunuri aflate in circuitul civil. Principiul libertatii inseamna, de asemenea, ca dreptul civil nu este guvernat de un principiu al solidaritatii (dar nici de unul egocentrist). Aceasta semnifica faptul ca fiecare trebuie, intr-o oarecare masura, sa-si asume consecintele care rezulta din actele sale cu privire la bunurile sale si nu poate sa impute altora sau societatii repararea prejudiciilor.

De alta parte, principiul egalitatii in dreptul civil implica faptul ca persoanelor le revin in mod egal (in aceleasi conditii) drepturile subiective civile; egalitatea presupune ca la exercitarea libertatii de actiune legea impune aceleasi reguli si aceleasi limite pentru toate persoanele; apoi, protectia juridica este conferita in acelasi mod si cu aceeasi intensitate. S-a spus ca egalitatea este ethosul democratiei si piatra de temelie a dreptatii.

Libertatea si egalitatea persoanelor creeaza o situatie de obligatii permanente a indivizilor intre ei in raporturile juridice civile; orice persoana trebuie sa respecte drepturile si bunurile celorlalti. In libertatea celorlalti se afla "limitarea imanenta" a libertatii fiecaruia in parte. Deoarece exercitarea unei libertati nelimitate ar inlatura libertatea celorlalti, ordinea juridica intervine punand anumite limite necesare.

Definitia pe care o propunem: dreptul civil este ramura care reglementeaza raporturi patrimoniale si nepatrimoniale stabilite intre persoane (fizice si juridice) avand la baza libertatea si egalitatea juridica.

Aceste cateva definitii ne indreptatesc, la inceput de curs, sa reamintim unul din adagiile Digestelor Omnis definitio in iure civili periculosa est

Maximele si adagiile juridice Vom observa pe parcursul studiului dreptului civil ca acesta opereaza frecvent cu maxime si adagii juridice. Acestea nu sunt altceva decat formule imaginate de o doctrina sau jurisprudenta foarte veche (din dreptul roman sau din Evul Mediu) care intr-o forma condensata exprima regulile dreptului general admise din toate timpurile. Cel mai adesea ele sunt exprimate in limba latina, dar si in franceza; unele dintre ele sunt consacrate de Codul civil, altele, fara a-si pierde valabilitatea, au ramas in afara redactarii legii. Unele maxime provin din operele marilor jurisconsulti romani, altele dintr-o doctrina anonima. De pilda: pacta sunt servanda, conventiile trebuie respectate; fiat justitia pereat mundus, adica mai bine sa piara lumea decat dreptatea; iura novit curia, instanta de judecata cunoaste dreptul; mater semper certa est, ceea ce inseamna ca prin faptul nasterii mama (maternitatea) este neindoielnica; summum ius, summa iniuria, adica exagerarea in drept duce la totala nedreptate; la loi est un mal necessaire, en fait de meubles la possession vaut titre (in materie de mobile posesia valoreaza titlul) etc.; (a se consulta Vl. Hanga, Adagii juridice latinesti, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1998; I. Deleanu, S. Deleanu, Mica enciclopedie a dreptului. Adagii si locutiuni latine in dreptul romanesc, Ed. Dacia, Cluj, 2000; S. Raduletu, L. Sauleanu, Dictionar de expresii juridice latine, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1999).

Intr-o clasificare adagiile in drept exprima ori reguli tehnice (de exemplu, actori incumbit probatio - sarcina probei ii incumba reclamantului) ori princepii generale (de exemplu: pacta sunt servanda - conventiile trebuie respectate) sau reguli de interpretare (de pilda, ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus - unde legea nu distinge nici noi nu trebuie sa distingem). Adagiile presupun, de regula, coexistenta lor cu legea (exemplu, res perit domino - un bun piere in dauna proprietarului), dar intre ele pot exista si neconcordante. Se observa, insa, ca in majoritatea cazurilor adagiul este mai general decat legea; el enunta un principiu in absolut acolo unde legea ii da, intr-o anumita materie, o aplicatie particulara importanta (de exemplu, infans conceptus pro nato habetur quotiens de commodis eius agitur - copilul conceput este considerat ca exista ori de cate ori aceasta este in interesul sau).

S-au retinut in frumoase cuvinte caracteristicile esentiale ale adagiului: "adagiul este un discurs cutumiar, adagiul este o lectie de logica, de bun simt, de morala, de dreptate, de echitate, de prudenta, de perspicacitate; el se adreseaza tuturor celor prezenti si viitori, o lectie esentiala. Incarcatura intelectuala a adagiului este o chintesenta, in timp ce supletea sa este un gaj de perenitate. Valoarea esentiala a adagiului: adagiul vorbeste spiritului" (G. Cornu, op. cit., p. 398).