Evolutia recursului de-a lungul modificarilor Codului de procedura penala

Evolutia recursului de-a lungul modificarilor Codului de procedura penala

Vom face o scurta prezentare a evolutiei recursului de-a lungul anilor , asa cum a aparut acesta in codul de procedura in acea perioada de timp.

Potrivit codurilor de procedura penala din 1864 si 1936 , judecata in recurs se marginea la chestiuni de drept , in sensul examinarii daca la instanta de fond au fost sau nu respectate dispozitiile privitoare la desfasurarea procedurii de judecata si ale celor prevazute de legea penala si civila. Aceasta reglementare corespundea modelelor legislative din care s-au inspirat autorii ei , anume Codurile instructie criminala francez din 1808 si de procedura penala italian din 1930.

Sub Codul din 1864 , potrivit caruia competenta de judecata in recurs a fost incredintata multa vreme exclusiv Curtii de Casatie , devolutiunea recursului numai in drept se justifica atat prin necesitatea de a nu incarca activitatea instantei supreme cu examinarea situatiei in fapt , orientandu.se atentia acesteia asupra unitatii de interpretare a legii , cat si din traditia franceza. Acelasi lucru se va intampla si sub imperiul Codului din 1936 , unde judecarea recursului fiind de competenta si a altor instante judecatoresti , mentinerea controlului instantei de recurs numai asupra chestiunilor de drept s-a datorat conceptie existente despre recurs , prin care se facea o neta deosebire intre aceasta cale de atac si aceea a apelului.

Totusi uneori , datorita practicii juridice , s-a acceptat , cu caracter restrans , o anumita cenzura si asupra chestiunilor de fapt , daca stabilirea lor gresita era o consecinta a incalcarii legii de procedura penala : omisiunea examinarii unor aparari sau a unor probe , ca urmare a neindeplinirii obligatiei judecatorilor de a avea in vedere toate apararile invocate si toate probele administrate , denaturarea vadita a probelor , care duceau la solutii opuse adevarului , in urma unui abuz al judecatorilor sau a lipsei lor de pregatire profesionala.

Asadar , sub Codurile de procedura mai sus amintite , verificarea instantei de recurs avea ca obiect , de regula , respectarea legii de procedura penala si a legii substantiale de catre instanta de fond , iar ca exceptie , stabilirea gresita a faptelor , ca urmare a incalcarii de catre judecatori a drepturilor si prerogativelor lor in solutionarea cauzelor penale.

Potrivit codului de procedura penala din 1864 , instanta de recurs avea dreptul sa anuleze hotararea penala data in ultima instanta de fond , in cazul in care s-a produs o violare a legii. In aceasta categorie intrau : lipsa de competenta , violarea formelor procesuale , gresita aplicare a legii in ceea ce priveste pedeapsa , omisiunea de a se pronunta asupra unei cereri referitoare la un drept sau o facultate data de lege procurorului sau partilor.

Codul de procedura penala din 1936 a perfectionat reglementarea recursului in ceea ce priveste controlul efectuat de catre instanta de recurs , mentinandu-I caracterul de cale de atac privitoare la chestiunile de drept. Hotararile erau supuse casarii in cazuri de nulitate. Cazurile de nulitate erau impartite in trei categorii: nulitati de forma , nulitati de fond , determinate de incalcarea legii substantiale , penale sau civile ; motive speciale de recurs , invocabile in cazul intervenirii , dupa pronuntarea hotararii atacate cu recurs , a unor dispozitii legale noi , mai favorabile inculpatului.

Nulitatile de forma cuprindeau , ca si in legislatia anterioara , incalcarile legii de procedura penala privind compunerea si constituirea instantei de judecata , competenta materiala si dupa calitatea persoanei , motivarea solutiei date , respectarea formelor procesuale esentiale , prezenta aparatorului in cazurile in care asistenta juridica era obligatorie etc.

Nulitatile de fond se refereau la violarea gresita a legii substantiale si includeau : neconstatarea elementelor constitutive ale infractiunii , condamnarea pentru alte fapte decat pentru cele pentru care inculpatul fusese trimis in judecata , pronuntarea de pedepse neprevazute de legea penala ( mai mari sau mai mici decat cele prevazute de legea penala) , incadrarea juridica gresita a faptei pentru care a fost condamnat inculpatul , condamnarea pentru o fapta in conditiile in care exista autoritate de lucru judecat sau intervenise prescriptia ori alta cauza de stingere a actiunii penale , achitarea pr temeiul gresit ca fapta nu ar fi prevazuta de legea penala , excesul de putere al judecatorilor de fond, violarea si aplicarea gresita a legii.

In ceea ce privesc motivele speciale de recurs , acestea atrageau casarea hotararii atacate atunci cand , dupa pronuntarea acesteia si pana la judecarea recursului , intervenea o lege mai favorabila inculpatului ori o cauza de stingere a actiunii penale.

Un mare inconvenient al Codurilor de procedura penala din aceste perioade il reprezenta cadrul formalist de declarare a recursului. Ca regula , se impune instituirea de conditii cat mai usor de indeplinit pentru declararea recursului , oferind posibilitatea ca toate partile din proces sa poata declansa controlul instantei de recurs. Codurile de procedura din 1864 si 1936 , au procedat insa altfel , considerand ca actul de promovare a judecatii in recurs trebuie sa fie indeplinit in stricte conditii formale , fara de care instanta de recurs nu se putea socoti legal sesizata cu efectuarea controlului judiciar.

In reglementarea Codului de procedura penala din 1864 , recursul se putea declara numai la grefa instantei a carei hotarare se ataca , pesonal sau prin imputernicit special , grefierul incheind despre aceasta un proces-verbal. Lipsa procesului-verbal atragea nulitatea declaratiei de recurs. De asemenea , un recurs trimis prin posta sau declarat prin telegrama era lovit de nulitate. Recursurile declarate la Curtea de Casatie erau anulate , ca introduse la o instanta necompetenta.

O alta conditie formala pentru declararea recursului era obligatia impusa inculpatului pentru un delict sau contraventie , sa depuna o amenda de 10 galbeni sau , daca era condamnat in lipsa , de 5 galbeni ; amenda se pierdea daca recursul se respingea.

Cat priveste Codul de procedura penala din 1936 , acesta a continuat sa impuna conditiile formale de declansare a recursului ale codului anterior , introducand chiar si unele noi. Astfel , partea trebuia sa depuna o petitie scrisa si semnata personal la instanta a carei hotarare era atacata ( acest lucru a condus la anularea recursurilor semnate prin punere de deget de catre nestiutorii de carte , care erau in mare numar in acea perioada).

Atat sub Codul de procedura penala din 1864 cat si sub cel din 1936 , inaintea instantei de recurs partile nu se citau. Codul din 1936 prevedea ca termenul de judecata a recursului sa se afiseze la usa instantei de casare , cu cel putin 10 zile inainte. Formalismul excesiv a cuprins si dispozitiile care prevedea modul in care se formuleaza motivele de recurs. Asfel , se prevedea ca motivele urmau sa fie prezentate in doua parti : in prima parte sub forma enunciativa ( indicandu-se numai textul de lege sau principiul de drept viloat) , iar in a doua parte sa urmeze dezvoltarea si argumentarea. Lipsa oricarei din aceste doua parti precum si neconcordanta dintre acestea ducea automat la nulitatea recursului.

Atat sub Codul de procedura penala din 1864 , precum si cel din 1936 , recursul era considerat o cale de atac in anulare , in sensul ca , ceea ce se urmarea prin atacarea hotararii la instanta de acsare , era desfiintarea hotararii , pe temeiul unei violari a legii , care atragea nulitatea , rejudecarea cauzei revenind instantei de fond.

Efectul devolutiv al recursului limita controlul instantei de recurs numai la situatia partii care a declarat calea de atac si numai in raport de calitatea sa procesuala. Sub Codul de procedura penala din 1864 nu era prevazut dreptul instatei de recurs de a extinde casarea si asupra altor parti din proces , care nu declarasera recurs , daca motivul de casare le privea si pe ele. Codul de procedura din 1936 a prevazut pentru recurs un efect extensiv conditionat , numai pentru inculpatii care nu declarasera recurs si numai daca hotararea a fost casata pentru vreunul din urmatoarele temeiuri : infractiunea nu exista , a intervenit amnistia sau prescriptia , s-a schimbat incadrarea juridica intr-o infractiune mai usoara. Astfel i s-a creat instantei de recurs un rol activ , deoarece i se acorda dreptul de a se examina din oficiu anumite lipsuri ale hotararii atacate si de a extinde efectele casarii , in anumite cazuri , si la alti inculpati care nu declarasera recurs. S-a consacrat in aceasta legislatie si regula neagravarii situatiei partii in propriul recurs.

Anul 1948 a adus o transformare radicala a recursului in procesul penal roman. Prin reforma judiciara , care a fost pusa in aplicare la 1 martie 1948 prin legile nr. 345 din 29 decembrie 1947 si nr. 13 din 2 februarie 1948 , s-a desfiintat epelul , prevazandu-se ca singura cale de atac ordinara este recursul.

In aceste conditii , instanta de recurs capata dreptul de a verifica nu numai solutionarea chestiunilor de drept , ci si a chestiunilor de fapt stabilite de instanta de fond , ceea ce implica un drept de control asupra modului cum au fost apreciate probele si a fost stabilita pedeapsa. Aceasta schimbare a conceptiei de recurs a dus la includerea a doua noi motive de recurs , din care unul dadea dreptul instantei de recurs sa constate , din complexul probelor administrate , ca situatia de fapt a fost gresit stabilita de instanta de fond . determinand prin aceasta o solutie nedreapta , in defavoarea recurentului , iar al doilea motiv obliga instanta de recurs sa examineze daca pedeapsa aplicata inculpatului era proportionala cu imprejurarile cauzei sau daca nu era justificata aplicarea suspendarii executarii pedepsei. Astfel , celea de atac a recursului s-a transformat dintr-o cale de atac preponderent in drept intr-o cale de atac in fapt si drept. Instantei de recurs ii revenea , astfel , un rol activ obligatoriu , deoarece trebuia sa examineze din oficiu intreaga cauza , atat sub aspectul faptelor , cat al respectarii legii , chiar in lipsa recurentului sau in lipsa formularii de motive de recurs.

O alta noutate se referea la efectul extinctiv al recursului. In reglementarea din 1948 , extinderea efectelor casarii devenea posibila pentru oricare din nulitatile prevazute de lege , daca aceasta putea sa profite si inculpatilor care nu declarasera recurs. Cu alte cuvinte , extinderea casarii devenea obligatie , instanta fiind datoare sa dea efect casarii si cu privire la alti inculpati , chiar daca acestia nu o cerusera.

Ceea ce a adus nou reforma procesuala penala din 1948 , a fost o cale mai simplificata a formelor de declarare si de judecare a recursului. S-a instituit astfel recursul peste termen , ca remediu al pierderii termenului legal de recurs de catre partea care a lipsit de la judecata in prima instanta. Formularea motivelor de recurs a devenit simpla ; partile nu mai au obligatia de a prezenta nulitatea , in rezumat , apoi sa faca dezvoltarea ei , ci , motivele de recurs se pot expune liber , in scris , pana in ziua judecatii , sau oral , in fata instantei de judecata , inlaturandu-se . astfel , solutia respingerii recursului ca nemotivat.

Procedura recursului adoptata in 1948 mentinea insa si unele elemente ale reglementarii anterioare. Astfel , erau prevazute 17 nulitati care puteau sa atraga casarea hotararii , impartite in nulitati de forma , de fond , precum si doua motive speciale de recurs , ceea ce pastra recursului un caracter preponderent de control al respectarii legii , iar temeiurilor de casare , caracterul de cazuri de nulitate.

Prin legea de organizare judecatoreasca nr. 5 din 19 iunie 1952 (art. 10) si prin modificarea art. 400 din Codul de procedura penala s-a adoptat o noua conceptie asupra temeiurilor de casare , prevazandu-se ca , judecand recursul , instanta " verifica legalitatea si temeinicia hotararii atacate " . Prin aceasta dispozitie , cel putin textual , se largea obiectul recursului de la chestiunile de drept si la chestiunile de fapt , deoarece verificarea efectuata de catre instanta de recurs purta asupra respectarii legii - legalitatea - , dar si asupra modului in care au fost stabilite faptele si imprejurarile de fapt de catre prima instanta - temeinicia hotararii.

Conceptia asupra temeiurilor de casare din 1952 a suferit o noua modificare in 1955 , cand , criteriile in baza carora se producea verificarea hotararii atacate nu mai erau restrictive si rigide , incadrate in scheme dinainte stabilite , ci mult mai simple , fiind lipsite de formalism , si mai ample , cuprinzand si ceea ce nu se incadra in nulitatile prevazute in fostul art. 395 , dar care afectau legalitatea si temeinicia hotararii atacate.[2]

Acum au fost introduse doua noi articole , 400¹ si 400² , care faceau precizari necesare asupra continutului notiunilor de " legalitate " si de " temeinicie" , ceea ce , implicit , determina temeiurile de casare in caz de nelegalitate sau de netemeinicie a hotararii recurate. Astfel , conform art.400¹ , instanta verifica legalitatea hotararii , " examinand daca in cursul procesului penal au fost respectate toate dispozitiile legale care garanteaza stabilirea adevarului material sau care asigura drepturile partilor si daca solutia data corespunde prevederilor legii ". In baza art. 400² , instanta verifica temeinicia hotararii , " examinand daca au fost administrate toate probele necesare pentru stabilirea adevarului material , daca probele administrate au fost complet si just apreciate , daca faptele si imprejurarile retinute prin hotararea atacata reprezinta adevarul material complet si suficient intemeiat si daca solutia data este justa".

In ce priveste efectul extensiv al recursului (art. 400³ alin. 3 ) , acesta este determinat de declaratia de recurs a uneia din parti , instanta de recurs fiind obligata sa examineze cauza si cu privire la persoanele care nu au declarat recurs sau la care recursul declarat nu se refera , putand modifica sau casa si in privinta lor hotararea atacata , fara insa sa poata crea acestor persoane o situatie mai grea.

Sub influenta legislatiei sovietice , in anul 1952 s-a modificat sistemul de casare al instantelor de recurs , adoptandu-se solutii unitare pentru toate instantele care judecau in recurs. Potrivit acestui sistem , instanta de recurs nu judeca decat in cotrol judiciar , neavand dreptul sa rejudece fondul cauzei; aceasta presupunea ca instanta de recurs , desi avea voie sa verifice modul in care au fost apreciate probele de catre prima instanta , nu era abilitata de a schimba situatia de fapt retinuta de instanta a carei hotarare a fost recurata; de asemenea , desi instanta de recurs era abilitata sa constate ca solutia primei instante era gresita , avantajandu-l pe inculpat , nu avea dreptul sa agraveze direct situatia acestuia. Asadar , instanta de recurs era imputernicita sa casaze si sa solutioneze direct fondul cauzei , numai in cazul in care urma sa se schimbe incadrarea juridica a faptei , sa se modifice pedeapsa in favoarea inculpatului , precum si in cazul in care urma sa se pronunte achitarea pe temeiul ca fapta nu constituie infractiune , ori sa se dispuna incetarea procesului penal pentru existenta unei imprejurari care atragea inlaturarea raspunderii penale sau impiedica procedural intervenirea ei.

Acest sistem prezenta un mare inconvenient , si anume , prelungirea , de cele mai multe ori inutila , a duratei procesului , cu incarcarea agendei de lucru a instantelor judecatoresti si cu provocarea de mari cheltuieli partilor , fara a se garanta mai bine pronuntarea unei hotarari legale si temeinice.

Acest aspect negativ al sistemului casarii cu trimitere a determinat , in 1957[3] , o modificare importanta a structurii judecatii in recurs. In primul rand , s-a acordat instantei de recurs dreptul de a schimba ea insasi situatia de fapt retinuta de prima instanta , pe baza unei noi aprecieri date probelor administrate si in lumina inscrisurilor noi depuse la instanta de recurs. In al doilea rand , instanta de recurs dobandea dreptul sa agraveze direct situatia inculpatului , in recursul procurorului sau al partii vatamate , fara a mai fi necesara rejudecarea cauzei de catre prima instanta , ca in sistemul anterior. In al treilea rand , daca se impunea administrarea de probe noi , instanta de recurs , dupa casare , rejudeca pricina in fond si administra ea insasi probe.

In reglementarea intervenita in 1957 , spre deosebire de sistemul casarii cu evocarea fondului , se pastra , pentru anumite situatii , si solutia de casare cu trimitere spre rejudecare la prima instanta , ori restituirea cauzei la procuror , pentru completarea sau refacerea urmaririi penale. Fata de sistemul din 1952 , acest sistem transforma casarea cu trimitere in exceptie , limitata la cazurile expres prevazute de lege; aceste cazuri se refereau la producerea unei nulitati absolute la judecata in prima instanta, ceea ce atragea necesitatea refacerii judecatii in conditiile prevazute de lege , si la cazul in care prima instanta nu solutionase fondul cauzei , asigurandu-se , astfel , trecerea cauzei prin doua grade de jurisdictie.

Codul penal din 1968 a impus o noua trasatura definitorie a recursului , aceasta constand in asigurarea unui control judiciar integral din partea instantei superioare celei care a judecat cauza in prima instanta. Obiectul controlului pe care-l efectua instanta de recurs il constituia legalitatea si temeinicia hotararii recurate. In codul de procedura penala anterior aceste notiuni erau definite separat , pe cand acest cod de procedura , preluand aspectele definitorii legate de legalitatea si temeinicia hotararii judecatoresti, a imbinat intr-un singur text aceste aspecte , in ordinea fireasca in care trebuie sa se efectueze verificarea hitararii recurate.

In urmatoarele randuri vom face o scurta analiza doar a noutatilor aduse de Codul de procedura penala din 1968.

Astfel , Codul de procedura penala din 1968 a instituit mai multe facilitati noi in exercitarea acestei cai de atac. cu privire la hotararile ce pot fi atacate cu recurs , s-a extins controlul si la sentintele pronuntate de sectiile fostului Tribunal Suprem , asigurandu-se , astfel , respectarea , in toate cazurile de solutionare a cauzelor penale , a dublului grad de jurisdictie.

S-a produs o extindere a dreptului de recurs si in legatura cu persoanele carora le este recunoscut acest drept. Astfel , in afara de procuror si parti , reglementare comuna in toate legislatiile , s-a dat drepul de recurs , in legatura cu incalcarea intereselor lor legitime , si urmatoarelor persoane: martori , experti , interpreti , aparatori precum si persoanelor carora li s-a adus o vatamare prin hotararea primei instante.

In legatura cu termenul in care trebuie declarat recursul , Codul de procedura penala din 1968 a inovat , prin instituirea , alaturi de recursul peste termen , si a unui al doilea remediu procesual- repunerea in termen- in cazul in care a existat o imprejurare care a impiedicat partea sa declare recursul in termenul legal.

S-au introdus noi garantii in legatura cu judecata in recurs. Pe de o parte , competenta de judeca in recurs revine instantei imediat ierarhic superioare celei care a pronuntat hotararea atacata , ceea ce vine in ajutorul partilor de a se deplasa usor la instanta de recurs , iar , pe de alta parte , a fost inlaturata dispozitia anterioara , potrivit careia inculpatul detinut nu era adus la judecata in recurs , decat daca i se putea agrava situatia , ceea ce nu era de natura sa garanteze eficient dreptul sau la aparare. Acest drept a fost intarit cu noi dispozitii precum obligatia instantei de recurs de a-i da inculpatului ultimul cuvant in cadrul dezbaterilor judiciare si extinderea cazurilor de asistenta juridica obligatorie , operante si la judecata in recurs.

Unele din aceste inovatii , aduse de Codul de procedura penala din 1968 , au fost mentinute si dupa reforma adusa cailor de atac in 1993 , dar noua conceptie , intemeiata pe existenta a doua cai de atac ordinare , a determinat la renuntarea la unele din ele.

Au existat noutati si cu privire la solutiile pe care le poate pronunta instanta de recurs.

S-a acordat instantei de recurs dreptul de a da a noua apreciere probelor administrate , drept acordat anterior instantei de apel , dar care era refuzat instantei de recurs. Asadar , instanta de recurs , dand o noua apreciere probelor administrate , avea dreptul sa schimbe situatia de fapt atat in legatura cu existenta faptei si vinovatiei inculpatului , cat si in legatura cu imprejurarile de natura sia determine incadrarea sa juridica , existenta sau nu a circumstantelor judiciare etc.

S-a acordat instantei de recurs dreptul de a schimba in defavoarea inculpatului situatia de fapt , incadrarea juridica si pedeapsa aplicata , daca recursul era declarat de procuror sau de partea vatamata. Ca o garantie a dreptului la aparare , posibilitatea agravarii situatiei inculpatului trebuia pusa in discutia acestuia , dupa casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare in fond.

O noutate adusa de Codul de procedura penala din 1968 este dreptul acordat instantei de recurs - cu exceptia instantei supreme - ca , dupa casarea hotararii atacate , pe considerentul ca nu fusesera administrate toate probele necesare , sa desfasoare o noua cercetare judecatoreasca , pentru admiistrarea acestor probe. In acest mod se obtinea o pronuntare mai rapida a unei hotarari penale definitive.

Asadar , potrivit Codului de procedura penala din 1968 , in redactare initiala , instanta de recurs putea adopta urmatoarele solutii : respingerea recursului si mentinerea hotararii atacate , atunci cand recurssul era inadmisibil , tardiv si nefondat ; admiterea recursului si casarea hotararii atacate , daca aceasta era nelegala sau neintemeinica , dupa care , in raport de temeiul de casare retinut : solutionarea fondului cauzei , fara rejudecare; rejudecarea de catre instanta de recurs ; rejudecarea de catre instanta a carei hotarare a fost casata ; restituirea cauzei la procuror , pentru refacerea sau completarea urmaririi penale .

Prin proiectul Noului Cod de Procedura Penala se propune mentinerea apelului drept cale ordinara de atac, integral devolutiva (rejudecarea cauzei) iar recursul va deveni o cale extraordinara de atac exercitata exclusiv in cazul neconformitatii hotararii cu regulile de drept (recurs in casatie). Reglementarea recursului in casatie ca o cale extraordinara de atac exercitata doar in cazurile exceptionale in care legalitatea a fost incalcata presupune regandirea actualelor motive de recurs. Regandirea caii extraordinare de atac a recursului va fi insotita de o procedura de filtrare a cererilor (controlul de admisibilitate).

Astfel, recursul in casatie urmareste asigurarea unei practici unitare la nivelul intregii tari. Prin intermediul acestei cai extraordinare de atac, a carei solutionare este numai in competenta Inaltei Curti de Casatie si Justitie, este analizata conformitatea hotararilor definitive atacate cu regulile de drept, prin raportare la cazurile de casare expres si limitativ prevazute de lege. Cazurile in care se poate exercita recursul in casatie vizeaza exclusiv legalitatea hotararii, si nu chestiuni de fapt. Acestea pot constitui temei al casarii hotararii doar daca nu au fost invocate pe calea apelului sau in cursul judecarii apelului ori daca, desi au fost invocate, au fost respinse sau instanta a omis sa se pronunte asupra lor.

In ce priveste caracterizarea recursului in actuala reglementare a procesului penal roman , care reprezinta obiectivul prezentei lucrari , o vom face in detaliu de-a lungul analizei noastre.

3.1 Notiune

Recursul este o cale de atac ordinara de anulare , partial devolutiva si in mod exceptional extensiva , destinata a repara erorile de drept comise de instantele de fond in hotararile date[5].

Recursul este reglementat in capitolul III al Titlului II din Partea Speciala , sectiunea a II-a (art.385 teza 1 - art . 385 teza 19) , introduse prin Legea nr. 45/1993 pentru modificarea si completarea Codului de procedura penala.

El corespunde celui de-al doilea grad de jurisdicte si de aceea se indreapta impotriva hotararilor judecatoresti date in ultimul grad de de fond , pentru erorile de drept pe care le contine.

Unii autori trateaza recursul penal ca pe un al treilea grad de jurisdictie. In acest mod s-a ajuns ca recursul penal sa mai poata fi definit astfel: " recursul reprezinta diferentiat al doilea sau al treilea grad de jurisdictie in functie de posibilitatea intentarii sau nu a apelului impotriva primei hotarari atacate. In succesiunea normala a procedurii judiciare recursul urmeaza apelului si in aceasta ordine reprezinta cel de-al treilea grad de juridictie"[6]

Deorece recursul tinde la casarea hotararii atacate , mai poarta denumirea si de recurs in casatie.

3.2 Trasaturile caracteristice ale recusului

Recursul prezinta urmatoarele trasaturi:

Este o cale de atac ordinara , ca si apelul , intrucat si el este un act obisnuit in desfasurarea normala a procesului penal , se efectueaza intr-un termen fix , stabilit de lege ( de regula 10 zile) si inlatura posibilitatea ca hotararea din ultimul grad de fond sa devina definitiva si executorie.

Este o cale de atac exclusiv de drept , intrucat provoaca un control partial , numai in drept. Aceasta este , in esenta , ceea ce caracterizeaza recursul in raport cu apelul , in ceea ce priveste limitele in care se produce devolutia. Deci , daca apelul devolueaza cauza in fapt si in drept , sub toate aspectele , recursul devolueaza cu precadere in drept.[8] El repune in discutie nu intreaga cauza , ci numai chestiunile de drept sau de drept si de fapt si pentru motive bine determinate. El poate avea loc numai pentru nulitati de fond si forma , adica pentru erori de drept substantiale (materiale) si procesuale ( formale). Starea de fapt nu este supusa controlului instantei de recurs.

Este o cale de atac de anulare , deoarece tinde la obtinerea casarii sau anularii hotararii atacate.

Unii autori , Papadopol , V. Turianu , considera ca , in mod exceptional , recursul este o cale de atac mixta , de anulare si de reformare , atunci cind , in cazurile prevazute de lege (art.385t15 pct.2 lit. a si b C.proc.pen) , instanta de recurs insasi este cea care pronunta o solutie asupra fondului cauzei. O asemenea concluzie se impune si in cazul in care recursul este indreptat impotriva hotararilor nesupuse apelului.

Gr. Theodoru considera ca nu aceeasi calificare se poate acorda , insa , recursului , cand instanta admite recursul , casand hotararea atacata si dispune rejudecarea de catre instanta de recurs , deoarece in aceasta situatie se da o singura decizie in solutionarea recursului , care este doar o decizie de casare , cuprinzand termenul pentru rejudecare si a doua decizie ce nu priveste recursul , ci rejudecarea fondului cauzei , care se face dupa regulile primei instante.

Este o cale de atac ireventioasa , intrucat se adreseaza unor instante judecitoresti superioare (Tribunal , Tribunal teritorial militar , Curtea de Apel , Curte Militara de Apel , Inalta Curte de Casatie si Justitie) ; aceasta spre deosebire de contestatia in anulare care se adreseaza aceleiasi instante.

Nu pune in miscare o noua judecata a cauzei in fond , ci doar o verificare a hotararii atacate pe baza lucrarilor si materialului din dosarul cauzei si a oricaror inscrisuri noi , prezentate la instanta de recurs. Astfel , instanta de recurs este obligata sa se pronunte numai asupra motivelor de recurs , invocate de procuror sau de parti.

Prin derogare de la aceasta regula , atunci cand recursul este indreptat impotriva hotararilor judecatoresti ale primei instante , pentru care legea prevede expres ca nu pot fi atacate cu apel , nu mai este limitat la cazurile de casare prevazute expres in art. 385teza 9 C.proc.pen. , ci in aceasta ipoteza , instanta de recurs are obligatia sa examineze intrega cauza sub toate aspectele de fapt si de drept , in aceleasi conditii ca o instanta de apel , insa dupa regulile speciale privind judecarea recursului in genere[9].

Este o cale de atac usor accesibila. Orice hotarare penala a instantei de apel si a primei instante care nu este supusa apelului poate fi atacata cu recurs , de catre oricare parte din proces , in termenul ficat de lege si cu forme procesuale simple. Accesul liber al oricarei parti la folosirea acestei cai de atac este usurat de regula neagravarii situatiei in propriul recurs (non reformatio in peius)