Sistemele juridice religioase si traditionale

Sistemele juridice religioase si traditionale[1]

Manifestand emotional si mintal o inclinatie pentru cautarea invizibilului, a insondabilului, a misteriosului tulburator si fascinant, omul este in chip spontan sensibil in fata minunii acestei lumi pe care o insufletesc invizibile prezente. Religiozitatea - ca atitudine de respect si de atractie pentru invizibil si, in consecinta, o raportare a acestuia la vizibil, se arata a fi o caracteristica atestata a umanului, a umanitatii in general. Oriunde si mereu, omul a fost, este si, neindoios, va fi "homo religious" (om religios), tot asa cum este si "homo faber" (om creator), "homo ludens" (om ce se joaca) etc.

Evident, religiozitatea a dat nastere, in functie de epoci, regiuni si civilizatii, unor tipuri diferite de religii, evidentiind raporturile vizibilului cu invizibilul si permitandu-le acestora sa evolueze pe traiectorii specifice. Sa ilustram cateva asemenea tipuri semnificative pentru aria de cuprindere a notiunii de religios:

- animism: religie cladita in intregime pe religiozitate acordand o importanta primordiala vitalismului sau fortei. Omul se afla intr-o relatie constanta cu divinul omniprezent, dar insesizabil (universul este unul magic, fermecat), trebuind sa-si asigure bunavointa acestui tip divin prin intermediul miturilor si al riturilor si, drept urmare, sa-l "manevreze" cu o deosebita precautiune etc.

- politeism: religie divizand si ierarhizand divinul pe linia unei ordini cosmice careia zeii si oamenii ii sunt in mod inegal supusi. Religiozitatea este deschisa oricarei forme de divin si nu exclude nici un element posibil (zeu, forta, sacru etc.).

- monoteism: religie care, prin desacralizarea universului de divinul omniprezent si supraabundent al religiozitatii, instaureaza si recunoaste imperiul lui Dumnezeu - Unicul, Creatorul, Legislatorul si Mantuitorul. Lumea nu mai este una magica. Religia este esenta insasi a relatiei dintre Creator si creaturi pe vectorul credintei. Harul divin sanctificator ii corespunde smerita supunere a omului si iubirea sa intemeiata pe adoratie.

Etimologic, termenul de religie are doua origini diferite:

1. de la relegere: a strange, a aduna. Intr-o maniera variabila si sintetica, cuvantul "religio" ar evoca ansamblul ritualurilor constituind insusi sacrul institutiilor sociale;

2. de la religare: a uni, a lega. De aici rezulta ca termenul de religie face referire la ceea ce ii leaga pe om de Dumnezeu.

Religia este esentialmente un act de credinta, exprimandu-se prin confesiuni si practici religioase. Credinta este de un alt ordin si opereaza cu un alt limbaj decat stiinta. In conceptia credinciosului, Dumnezeu constituie acea certitudine ce nu are nevoie sa fie demonstrata (apelandu-se la dovezi cum ar fi: miracolele, armatele de ingeri.) pentru ca sa existe.

Perenitatea "marilor" religii ne indeamna sa gandim ca ele nu sunt nici fantasmagorii ce si-au trait traiul, nici itinerarii pe parcursul carora te ratacesti in insignifiante consolari. Cea mai celebra critica radicala a religiei este facuta de Marx in urmatorii termeni: "Religia este geamatul fiintei doborate, sufletul unei lumi lipsite de inima si spiritul unei lumi lipsite de spirit. Ea este opium pentru popor".

S-a remarcat faptul ca, nimeni nu contesta ca religia ar putea juca acest rol, ca il joaca si ca va si juca in viitor. Pe scurt, religia prospera in conditii de saracie si ignoranta. Toata problema este sa stim daca acest adevar psihologic si social epuizeaza natura sa. Cateva notatii despre marile religii ale lumii pot fi semnificative pentru intelegerea complexitatii si varietatii raporturilor dintre religie si drept in timp si spatiu.

Iudaismul

Dumnezeul de-a pururea viu si-a ales un popor si a facut un legamant cu acesta: Avraam, Isaac, Iacov (Israel). Faptul ca inaintea lui Avraam au existat si alti credinciosi ai aceluiasi Dumnezeu este atestat chiar si in Biblie. Dar, odata cu aparitia lui Avraam, aceasta capetenie a unui grup migrator dinspre Mesopotamia, dumnezeu nu mai este cunoscut doar ca Prea-Inaltul, Creatorul, ci si ca Dumnezeu de-a pururea viu, care trebuie ascultat ca Fiinta-Unica vorbind aici si acum (hic et nunc). In Avraam, Dumnezeu si-a ales poporul sau de credinciosi si l-a unit Siesi. Dumnezeu de-a pururea Viu inseamna cel care intervine in Istorie si care, pentru aceasta, isi alege un popor ca sa-l formeze si sa-l transforme. Popor fata de care isi va tine fagaduintele, dar caruia ii va cere in schimb nici mai mult, nici mai putin sfintenia. Legamantul este mentinut cu Isaac, apoi cu Iacov, care-si va schimba numele in acela de Israel.

Cateva secole mai tarziu, Moise, reinnodand firul Legamantului, indrumat de Dumnezeu, elibereaza poporul evreu din sclavia egipteana. Pe muntele Sinai, Moise primeste Legea (Tora) si porunca de a calauzi acest popor catre Tara Fagaduintei, Canaan in Israel. In timpul celor patruzeci de ani de pribegie in desert, poporul va face ucenicia jugului Legii si al libertatii (de a i se supune).

Crestinismul

In timp ce iudaismul "se rezuma" in Legea data de Moise, crestinismul "se rezuma" in persoana lui Iisus si prin Cuvantul Sau: Iisus, judecat pentru blasfemie de catre Sanhedrin (tribunal religios saducheu), condamnat de catre romani la pedeapsa infamanta a crucificarii, destinata doar talharilor si razvratitilor. Iisus mort la treizeci si trei de ani, dar inviat intru Domnul. Intre textele care exprima esenta cultului sunt considerate: rugaciunea Tatal Nostru, regula de aur sau dubla lege a dragostei, cele opt beatitudini (Fericiri), speranta eshatologica. Asa de pilda, dubla lege a dragostei sau regula de aur: "Iisus i-a raspuns: "Sa iubesti pe domnul, Dumnezeul tau, cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau. Aceasta este marea si intaia porunca". Iar a doua la fel ca aceasta: "Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti". In aceste doua porunci se cuprind toata Legea si Proorocii (Matei, XX, 37, 40). Sau cele opt beatitudini:

"Fericiti cei saraci cu duhul, caci a lor este Imparatia cerurilor.

Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia.

Fericiti cei blanzi, ca aceia vor mosteni pamantul.

Fericiti cei ce flamanzesc si inseteaza de dreptate, ca aceia se vor satura.

Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor mantui.

Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu.

Fericiti facatorii de pace ca aceia fii ai lui Dumnezeu se vor chema.

Fericiti cei prigoniti pentru dreptate ca a lor este Imparatia cerurilor". (Matei, V, 3-10).

Speranta eshatologica: "Voia Tatalui Meu este ca oricine vede pe Fiul si crede in El, sa aiba viata vecinica; siEu il voi invia in ziua de apoi" (Ioan, VI, 40).

Islamismul

Profetul, orice profet, isi petrece intreaga sa viata pe pamant repetand acelasi si unicul mesaj, aceeasi unica si mare veste: Dumnezeu este Unul, cel care creeaza si reinvie. Singurul creator, Legiuitor si Mantuitor. Cel ce isi revarsa intreaga milostivenie fata de creaturile sale si se arata necrutator pentru cei ce-si intorc fata de la El.

Credincios este cel ce "stie" cu o certitudine de neclintit acest adevar: el este supus lui Dumnezeu. Oricine stie aceasta, spune aceasta este in fond "musulman" (adica supus - muslim, din aceeasi radacina sim ca si islam -supunere). Mai precis, este credincios, si intr-un anumit sens "musulman" cel care adera la prima parte a profesiunii de credinta, sahada "nu exista alt Dumnezeu in afara de Dumnezeu"; si este musulman in sensul cel mai strict si pecific notiunii, oricine accepta faptul coranic si faptul islamic (Coran + Sunna), marturisindu-si adeziunea la cea de-a doua parte din sahada: "iar Mahomed este proorocul lui Dumnezeu".

Coranul se prezinta ca o Carte canonica unica, al carui autor este Dumnezeu "vorbind" prin gura Profetului sau. Coranul se compune din 114 sure (sau capitole) totalizand 62oo de versete. Dat fiind ca totul in Coran nu este cu desavarsire clar si nici prezentat in amanuntime s-a simtit nevoia sa fie detaliat prin traditiile care transmiteau cuvintele Profetului, ca si prin exemplele oferite de propria sa viata, luarile sale de pozitie, maniera sa de a actiona. Ansamblul acestora este transmis sub forma de povestiri sau informatii, numite hadith (dictari, recitari), care constituie propriu-zis Sunna (Traditia). Minimul absolut al credintei este astfel exprimat: "Oricine care nu crede in Dumnezeu, in Ingerii sai, in Cartile sale, in Profetii sai si in ziua cea de pe urma, se afla intr-o profunda ratacire" (Sura IV, 136).

Exista un pasaj in Coran (XVII, 23-39) in care, dupa unii autori (Mohamed Hamiddulah - Sfantul Coran), s-ar afla formulat un fel de dodecalog, "unde sunt enumerate cele douasprezece precepte ale credinciosului", care cu titlu indicativ, au urmatoarea structura:

Sa-l adori pe singur Dumnezeu.

Sa fii bun cu parintii.

Sa dai ceea ce le este datorat celor apropiati, saracilor si calatorilor.

Sa nu fii zgarcit, dar nici risipitor.

Sa nu savarsesti o pruncucidere din cauza ca nu ai ce manca.

Sa nu te destrabalezi.

Sa nu comiti omucidere decat din motive de razbunare (legea talionului) sau intr-un razboi drept.

Sa nu-l furi pe orfan.

Sa-ti indeplinesti promisiunile.

Sa nu inseli.

Sa nu urmaresti ceva despre care nu stii nimic.

Sa nu fii banuitor, nici trufas.

Hinduismul

A fost apreciat ca fructul unei "revelatii anonime" si a unei "ordini sociale" foarte stricte, si se caracterizeaza prin viziuni si practici cat se poate de originale si extrem de complexe din punct de vedere istoric, marturisind ol mare bogatie si diversitate speculativa, ca si rituala, plecand de la o "mentalitate" indiana comuna, fondata pe axiome existentiale ca: reincarnare, rang (varna), suflet( atma) etc.

Termenul de "hinduism" este inexistent in vocabularul indian traditional, a fost "inventat" relativ recent (sec.XIX) parca pentru a aduce la un numitor comun ceea ce inainte era perceput mai curand ca un ansamblu de religii, sisteme religioase sau chiar "puncte de vedere" religioase.

Se considera ca termenul de dhama este semnificativ pentru a caracteriza ceea ce este in mod esential hinduismul sau religia hindusa: supunerea fata de dhama inteleasa, in acelasi timp, ca santana dhama sau ordine cosmica permanenta careia ii sunt supusa fiecare persoana, mai intai, potrivit "categoriei (vama) sale, iar apoi potrivit "efortului personal (ashrama) ce trebuie sa-l depuna pentru implinirea fiecareia dintre cele patru etape teoretice ale vietii sale.

Budhismul

Budhismul se declara a fi calea universala a eliberarii totale, obtinuta prin intelegerea dreapta si practica dreapta, accesibile oricarui om care se straduieste pentru aceasta, precum si sa raspandeasca "Vestea cea Buna" a Trezirii (care marcheaza "inceputul" acestei religii) la toate popoarele pamantului. In acest fel, budhismul se deosebeste de la bun inceput de toate acele religii "etnice" care nu au o asemenea grija misionara si nici pretentia de universalitate.

S-a apreciat ca budhismul este pe de-a-ntregul si in mod exclusiv cuvantul unui om ajuns prin el insusi, fara nici un ajutor, la liberarea totala (nirvana) si care, situandu-se impotriva a tot ceea ce se spunea si se facea in epoca sa, ca si impotriva dorintelor "umane, prea umane" ale concetatenilor sai a predicat neobosit calea eliberarii totale.

Budha (cel Trezit), in urma intuitiei celor patru nobile (sau sfinte) adevaruri, hotaraste sa-i invete pe oameni Adevarul, Dharma, privind punerea in miscare a "Rotii Legii", altfel spus, invatatura despre cele "Patru nobile adevaruri" asupra "suferintei - limita" (dukkha) si despre "Calea cu opt brate" a disciplinei eliberatoare. Predica de la Benares, considerata nucleul viziunii budhiste indica evitarea a doua extreme: "sa te dedai placerilor simturilor" sau "sa te supui unor mortificari" pentru a gasi "Drumul de Mijloc care confera intelegere, cunoastere, calauzeste spre pace, intelepciune, iluminare si spre Nirvana", cele patru nobile adevaruri:

1. nasterea este dukkha, batranetea este dukkha, boala este dukkha, a fi inlantuit de cee ce nu iubesti este dukkha . a fi lipsit de ceea ce iubesti este dukkha..

2. dukkha (suferinta, finitudinea) are drept cauza "setea care produce re-existenta si re-devenirea si care este legata de o dorinta patimasa ce-si descopera mereu cate o placere, cand aici, cand dincolo, adica este vorba de setea placerilor simturilor, de setea existentei si a devenirii, de setea nonexistentei (auto-anihilarea);

3. incetarea completa a "setei" acesteia pe care trebuie sa o abandonezi, sa renunti la ea, sa te eliberezi, sa te detasezi;

4. nobila carare cu opt brate care conduce la incetarea starii de dukkha: intelegere corecta, gandire corecta, actiune corecta, exprimare corecta, mijloc de existenta corect, efort corect, atentie corecta, concentrare corecta.

S-a spus ca daca ar trebui sa se gaseasca o expresie care sa caracterizeze budhismul - dincolo de nenumaratele scoli si curente - acestea ar trebui cautate in toleranta si compasiune universala.

Oricat de sumar am contura un tablou contemporan al marilor sisteme de drept, desigur nu cu o analiza in sine sau de cercetare comparatista, ampla si nuantata, specifica lucrarilor de specialitate in materie - cum este cazul lucrarilor de referinta semnate de R. David si, in literatura juridica romaneasca, de prof. V.D. Zlatescu, din care am evocat unele informatii - nu putem omite sistemele juridice traditionale si religioase. O facem, de asemenea, nu din dorinta de a "colora" tabloul prezentat, ci de a incerca sa surprindem noi expresii istorice ale "permanentelor juridice", de a ilustra varietatea si specificitatea Dreptului - aspecte definitorii, intre altele - pentru obiectul lucrarii de fata.

In plus, sistemele religioase si traditionale, desi sunt produsul unor epoci trecute, acomodandu-se uneori cu mare greutate relatiilor sociale moderne, guverneaza sute de milioane de oameni din epoca contemporana.

Termenul insusi de "sisteme religioase si traditionale" reclama unele precizari. Astfel, originea religioasa a unor sisteme cum este cazul dreptului hindus, islamic sau ebraic nu inseamna ca toate normele juridice din aceste sisteme au un caracter religios.

In cazul sistemelor traditionale normele juridice sunt personale in sensul ca se aplica tuturor subiectilor de drept - indiferent de statul ai caror resortisanti sunt sau in ce tara domiciliaza cu conditia sa aiba aceeasi religie - si numai acestora.

Faptul ca exista si religii minoritare - intr-o tara sau alta - care nu intra in sfera de influenta a dreptului traditional dominant, a condus la o dubla sau poate multipla reglementare in unele domenii, ca urmare a interventiei statelor pentru a stabili regimul juridic pentru minoritatile religioase.

Trebuie, de asemenea, remarcat caracterul incomplet al sistemelor traditionale, ele marginindu-se la relatiile de familie, la statutul persoanelor sau la succesiuni, fiind de semnalat interventia statelor, cu reglementari moderne, in diverse domenii.

Unele state au parasit vechile sisteme traditionale adoptand integral legislatii moderne, ca de pilda, China, Japonia sau Turcia.