Furtul

Furtul

101. Notiunea si obiectul juridic al infractiunii. Furtul reprezinta sustragerea frauduloasa a unui bun mobil din avutul altuia. Sediul materiei este in art. 208 C. pen., unde, in alin. 1, este incriminata varianta tipica a infractiunii, denumita si furt simplu.[1]

Ori de cate ori fapta se savarseste in circumstantele prevazute in art. 209, furtul devine calificat.

Infractiunea de furt (art. 208, 209, 210 C. pen.) are ca obiect juridic special relatiile sociale care pentru normala lor evolutie presupun respectarea posesiei sau detentiei bunurilor mobile aflate in patrimoniul unei persoane fizice sau juridice.

Incriminarea protejeaza situatia de fapt, apartenenta fizica a unui bun mobil la un anumit patrimoniu.

Art. 208 constituie un mijloc de drept penal pentru ocrotirea posesiei, indiferent de natura sa, licita sau ilicita, care este aplicabil numai in cazul atingerilor aduse patrimoniului prin sustragerea unor lucruri. Cand posesia mobilului a fost pierduta datorita altor cauze, posesorul are la indemana o actiune in restituire sau o actiune in despagubiri in cadrul unui proces civil. In titlul III al partii speciale a Codului penal furtul reprezinta infractiunea caracteristica.[2] Fiind cea mai veche infractiune contra patrimoniului, ea este in acelasi timp un cadru general pentru toate celelalte fapte contra avutului.

In doctrina s-a discutat situatia posesorului de rea-credinta, masura in care el este ocrotit de dispozitiile legale care incrimineaza sustragerile din patrimoniul sau.

Posesia de rea-credinta nu este ocrotita contra persoanei careia ii apartine bunul mobil. O asemenea concluzie o deducem printr-o interpretare per a contrario a dispozitiilor art. 208 alin. 3 C. pen., care si ele nu fac altceva decat sa transpuna pe planul dreptului penal regula, din dreptul civil, conform caareia posesorul de rea-credinta nu se poate bucura de prezumtia de proprietate. Fata de el dispozitiile art. 1909 C. civ. sunt inaplicabile intrucat art. 972 C. civ. ocroteste explicit numai posesia de buna-credinta a mobilului. Consecinta pe plan civil o constituie posibilitatea pentru proprietar de a uza de actiunea in revendicare impotriva posesorului de rea-credinta, iar in penal, nesocotirea unei asemenea posesii de catre cel caruia ii apartine bunul mobil, care si-l ia inapoi, nu constituie furt.

In dreptul civil s-a exprimat opinia conform careia in situatiile in care art. 1909 Cod civil nu are aplicabilitate si, drept urmare, proprietarul isi poate revendica bunul mobil de la posesorul de rea-credinta, ar avea acelasi drept si depozitarul sau creditorul gajist. Si acestia din urma ar putea uza de actiunea in revendicare, desi, in raport cu adevaratul proprietar, sunt detentori precari.[4] Solutia se bazeaza pe obligatiile detentorilor de a conserva bunul si de a-l restitui proprietarului.

Acceptarea solutiei, pe care o consideram intemeiata, va produce si pe planul aplicarii dispozitiei prevazute in art. 208 alin. 3 C. pen. efecte, in sensul ca posesia nelegitima poate fi nesocotita - fara a se atrage raspunderea penala - nu numai de catre proprietar, ci si de detentorii care aveau, in raport cu proprietarul, obligatiile mai sus amintite. Acesti detentori precari trebuie considerati ca actionand in numele si in interesul proprietarului. Ei efectueaza tocmai actiunea pe care legea o admite, prin intermediul dispozitei prevazute in art. 208 alin. 3 C. pen., proprietarului de a-si proteja dreptul sau, adica de a-si urmari bunul aflat in mainile unui dobanditor nelegitim.

Dar inclusiv posesia de rea-credinta ramane in sfera de ocrotire a art. 208 in orice alte situatii, decat acelea in care faptuitorul este cel caruia ii apartine bunul.

S-ar putea spune ca norma juridica penala nu trebuie sa ocroteasca orice situatie de fapt, ci numai pe aceea conforma cu legea. Persoana care a dobandit un bun pe o cale nelegala nu poate pretinde apararea acestei situatii cu ajutorul dreptului. Spre exemplu, il vom pedepsi pe hotul care a furat un bun de la altul, bun pe care acesta din urma l-a sustras si el? Ce fel de dreptate s-ar face aici si cui? Obiectul infractiunii reprezinta, in esenta sa, valoarea ocrotita de legiuitor, o valoare sociala pentru protectia careia prin intermediul normei penale, statul se angajeaza intr-un raport juridic cu toti destinatarii legii, si deci logic este sa consideram ca aceasta valoare nu poate fi decat una pozitiva, in cazul nostru o posesie sau detentie de buna-credinta.

Opinia dominanta, pe care o impartasim, in doctrina si practica juridica penala este in sensul ca si posesia nelegitima este ocrotita, deoarece nimeni nu poate sustrage bunuri din patrimoniul altuia pe motiv ca vede in titularul patrimoniului lezat un posesor nelegitim. S-ar ajunge la perturbarea si instabilitatea relatiilor patrimoniale din moment ce fiecare s-ar socoti indreptatit sa atenteze la avutul altuia, pe care l-ar socoti intemeiat fraudulos.

Cel care voieste sa releve caracterul nelegitim al unei posesii nu trebuie sa o faca pe calea sustragerii bunului la care ea se refera, caci o astfel de fapta vadeste intentia de imbogatire fara just temei a autorului sustragerii.

In cazul art. 208 C. pen., putem spune ca respectarea situatiei de fapt, a pozitiei fizice a bunurilor in patrimoniu, constituie o veritabila situatie premisa pe care legea o pretinde ca atare, pentru pasnica posesie si pentru evolutia corespunzatoare a ordinii juridice in relatiile patrimoniale. Ocrotirea penala vizeaza, prin urmare, o stare de fapt, constand in aspectul obiectiv, aparent al stapanirii unui bun mobil corporal, situatie comuna atat dreptului de proprietate cat si posesiei sau detentiei. Procedand astfel, legea protejeaza, implicit, dreptul de proprietate deoarece posesia de buna-credinta - si buna-credinta se prezuma - valoreaza titlu de proprietate (art. 1909 alin. 1 C. civ.).

O asemenea intelegere a obiectului ocrotirii normei juridice din art. 208 C. pen. slujeste, inclusiv posibilitatii urmaririi mai lesnicioase a bunului de catre posesorul de buna-credinta care si-a pierdut posesia (in realitate a pierdut numai elementul ei material-corpus), datorita furtului, urmarire care se ingreuneaza daca bunul trece in mainile unui al doilea posesor de rea-credinta.

In consecinta, in penal, faptul ca ulterior sustragerii se dovedeste reaua-credinta a posesiei care a incetat datorita sustragerii, sau caracterul nelegitim al unei posesii de buna-credinta in raport cu mobilul sustras, nu are efecte asupra raspunderii penale a faptuitorului sustragerii, deoarece furtul s-a consumat la momentul in care, prin schimbarea pozitiei de fapt a bunului, care a fost scos din avutul victimei si trecut in posesia faptuitorului, s-a infrant dispozitia legii care pretinde sa nu se modifice starea de fapt a bunului intr-un anume patrimoniu.[5]

102. Obiectul material. Pentru infractiunea de furt, inclusiv variantele ei corespunzatoare furtului calificat si furtului urmarit la plangere prealabila, obiectul material (valoarea concreta ocrotita) il reprezinta bunul mobil.

Notiunea de bun mobil corespunde aceleia din civil. Vor intra deci in sfera obiectului material al faptei mobilele prin natura lor, dar si imobilele prin natura lor care sunt scoase din aceasta stare si apoi sustrase (demontarea unei cabane si insusirea lemnului din care fusese construita), precum si imobilele prin destinatie (sustragerea unui animal de munca).

Bunul mobil este, in fapt, situat in posesia sau detentia unei persoane in momentul sustragerii. Res nullius (lucrurile ce nu apartin cuiva) si res derelictae (lucrurile abandonate de posesorul lor) nu pot constitui obiect material al furtului.

Furtul nu se poate referi decat la bunuri mobile corporale, dar este indiferent daca acestea sunt bunuri principale sau accesorii, divizibile sau indivizibile, fungibile sau nefungibile, consumptibile sau neconsumptibile.

Prin "bun" se intelege orice obiect cu existenta determinata intr-un patrimoniu, prezentand deci un astfel de interes pentru titularul patrimoniului.

In masura in care parti ale corpului uman se gasesc desprinse de acesta, ele pot constitui obiect al furtului daca fac parte, spre exemplu, din patrimoniul unei institutii care are ca obiect transplantul de organe. Aceeasi solutie se impune si in cazul unor parti artificiale ale organismului uman (deex., o anumita proteza, chiar daca aceasta nu este detasata in mod obisnuit, dar separarea ei de corpul uman este urmata de sustragerea sa).

Art. 208 alin. 2 asimileaza bunurilor mobile si inscrisurile, precum si energiile care au valoare economica. Inscrisurile nu trebuie, neaparat, sa aiba o valoare economica. Este suficient ca ele faceau parte dintr-un patrimoniu, reprezentand entitati utile pentru titularul patrimoniului, care le considera astfel. Aceeasi situatie exista si in legatura cu alte bunuri mobile care sunt apropriate, nu pentru valoarea lor economica, ci pentru ca intereseaza, din orice motiv, titularul patrimoniului. Nu are relevanta daca inscrisul reprezinta o valoare prin el insusi (de exemplu, este un document istoric) sau nu este decat purtatorul unei valori economice, pe care doar o releva, dar cu care putem spune ca se confunda datorita simbiozei totale dintre ele (exemplu, titlurile la purtator). In acest din urma caz observam ca, prin exceptie de la regula ca obiectul material al furtului il constituie numai mobilele corporale, ceea ce se insuseste este un bun incorporal care, si el, poate sta, deci, ca obiect al posesiunii si al furtului. Aceasta deoarece desi posesia in materie de mobile se refera numai la bunuri corporale (susceptibile de stapanire materiala), in cazul titlurilor de valoare, intrucat dreptul nu poate fi valorificat decat prin intermediul inscrisului care il incorporeaza, se accepta ca si inscrisul respectiv constituie un obiect al posesiei si deci si un posibil obiect material al infractiunii de furt.

Energie cu valoare economica inseamna orice energie care se afla incircuitul economic, de unde este sustrasa de faptuitor.

In cazul vehiculelor, fapta de furt exista chiar daca ceea ce a urmarit faptuitorul a fost insusirea nu a vehiculului, ci doar folosirea sa pe nedrept (art. 208 alin. 4). Obiectul furtului in acest caz il constituie valoarea de intrebuintare a vehiculului.

In ceea ce priveste art. 209 alin. 2 lit. b), obiectul material il constituie numai un act care serveste pentru dovedirea starii civile, pentru legitimare sau identificare. Notiunile sunt de restransa interpretare.

Prin "stare civila" se intelege statutul civil al persoanei care, in principal, stabileste pozitia juridica a acesteia fata de familia din care face parte.

Actul de stare civila nu este altceva decat instrumentul probator al starii civile a persoanei.[6] El consemneaza fapte sau acte juridice cum sunt nasterea, decesul, recunoasterea filiatiei etc.

Conform legii, actele de stare civila sunt actul de nastere, de casatorie si cel de deces. Actele de stare civila sunt inscrisuri autentice, dar obiect al furtului calificat pot fi si copiile legalizate dupa aceste acte.

Actele pentru legitimare sau identificare sunt: buletinul de identitate, pasaportul, actul prin care se stabileste apartenenta unei persoane la o institutie, intreprindere, organizatie, asociatie.

Nu intra in categoria actelor la care se refera art. 209 alin. 2 lit. b) actele din care ar rezulta, indirect, starea civila a persoanei (de ex., o diploma de absolvire a unor cursuri de invatamant etc.).[7]

103. Subiectii furtului. Subiectul activ pentru varianta prevazuta in art. 208 alin. 2 C. pen., este proprietarul care nesocoteste posesia sau detentia legitima asupra unui bun cu privire la care el are dreptul de proprietate.

Art. 210 C. pen. (furtul pedepsit la plangere prealabila) prevede pentru subiectul activ conditia de sot sau ruda apropiata in raport cu victima, ori trebuie sa fie minorul care prin fapta sa isi pagubeste tutorele, ori, in sfarsit, agentul se afla in situatia de a locui impreuna cu victima sau de a fi gazduit de aceasta.[8]

Toate aceste situatii (sot, ruda apropiata, minor, colocatar, gazduit) trebuie sa existe la momentul savarsirii faptei.

Art. 210 are incidenta chiar daca sotii sunt despartiti in fapt.[9] Infractiunea exista chiar daca insusirea s-a facut dupa ce sotii si-au partajat bunurile, deoarece o asemenea partajare facuta in timpul casatoriei, de catre soti, este lipsita de relevanta juridica (art. 36 alin. 2 C. fam.).

Prin "rude apropiate" se inteleg persoanele aflate in situatiile prevazute in art. 149 C. pen.

Pentru lamurirea expresiei "cel care locuieste impreuna cu persoana vatamata" se ia in considerare locul de unde bunul a fost sustras. Acel loc trebuie sa fi fost in folosinta comuna a faptuitorului si a celui pagubit. Aceasta folosinta comuna trebuie sa aiba o anumita durata care sa semnifice stabilitatea ei.[11] Ori de cate ori locuirea impreuna are caracter temporar (ocuparea aceleiasi camere de hotel, de exemplu) nu se vor aplica dispozitiile art. 210. Locuirea impreuna se exprima in plan obiectiv, prin accesul efectiv al colocatarilor la spatiul locativ respectiv, iar in plan subiectiv este reprezentata de constiinta existentei relatiilor de incredere reciproca specifice locuirii impreuna.

Locuirea impreuna nu este necesar sa se sprijine pe existenta vreunui titlu fiind suficient ca a ea exista in fapt.[14]

In practica judiciara au fost considerati subiecti activi ai acestei variante a furtului: concubinii care locuiesc impreuna, cu conditia ca bunul sa nu fi fost in detentia si a faptuitorului,[15] militarul in termen care sustrage bunuri din dormitorul comun, sau lucratorul cazat intr-un dormitor comun, sau cei care folosesc in comun anumite spatii, cum ar fi curtea locuintei comune. Dar nu se realizeaza continutul notiunii de locuire in comun in situatiile in care: militarul este cazat pentru scurt timp intr-o anumita garnizoana in aceeasi camera cu persoana vatamata, faptuitorul si victima, desi locuiesc in acelasi imobil, au camere sau apartamente distincte, iar bunul s-a aflat pe culoarul comun sau in camera victimei; faptuitorul detine o camera mobilata in apartamentul celui pagubit, situatie in care agentul nu poate fi considerat nici gazduit; faptuitorul isi tine lucrurile in acelasi dulap cu victima, in vestiarul unitatii in care lucreaza.

Subiect activ al furtului ce se pedepseste la plangerea prealabila poate fi si cel gazduit de catre persoana vatamata. Persoana gazduita este aceea care locuieste vremelnic la locuinta persoanei vatamate si cu acordul acesteia din urma. Deci, de esenta gazduirii sunt doua elemente: pe de o parte sa fie vorba de intentia de locuire in comun, iar, pe de alta parte, aceasta situatie are un caracter temporar.[23] Gazduirea se intelege ca o situatie de fapt rezultand din simplul acord de vointa al partilor interesate.

Nu se va incadra in situatia prevazuta de art. 210 C. pen. persoana aflata in vizita sau care este adusa de partea vatamata in locuinta sa, dar nu cu intentia de a o gazdui.[25]

In situatia in care gazduitorul savarseste furtul in paguba celui pe care il gazduieste, dispozitiile art. 210 C. pen. nu sunt aplicabile, legea penala fiind de restransa interpretare.

Infractiunea prevazuta de art. 210 se deosebeste de furtul simplu numai prin caracteristicile subiectului activ si prin modalitatea specifica de punere in miscare a actiunii penale (plangerea prealabila) si de aceea nu vom mai face alte referiri la aceasta norma juridica.

In cazul furtului, coautoratul ca si complicitatea concomitenta sunt incriminate distinct, constituind furt calificat (art. 209 alin. 1 lit. a). Agravanta intervine numai atunci cand la locul savarsirii faptei sunt prezente doua sau mai multe persoane care concura obiectiv (simultan) la comiterea faptei. Acestea pot fi coautorii sau complicii concomitenti.[26] Circumstanta are un caracter obiectiv, legiuitorul apreciind, in mod just, ca furtul savarsit prin coroborarea eforturilor a doua sau a mai multor persoane prezinta sanse mai mari de reusita si ca atare el este mai periculos.

Daca unii dintre faptuitori nu raspund penal, existand, in raport cu ei, o cauza care inlatura caracterul penal al faptei (eroare de fapt, iresponsabilitate, minor care este lipsit de discernamant etc.), celorlalti faptuitori care au responsabilitate penala li se va aplica circumstanta agravanta, deoarece ea are, dupa cum am vazut, un caracter obiectiv. Practica judiciara a decis in acest sens.[27]

Aplicarea acestei agravante exclude posibilitatea aplicarii si a circumstantei agravante legale prevazute in art. 75 lit. a) (savarsirea faptei de trei sau mai multe persoane impreuna). Daca s-ar proceda in sens contrar, s-ar ajunge in situatia de a se da de doua ori relevanta aceleiasi imprejurari, ajungand-se astfel la o sporire nerealista si nelegala a sanctiunii penale.[28] Dar aplicarea circumstantei prevazuta in art. 209 lit. a) C. pen. este compatibila cu aplicarea si a agravantei inserata in art. 75 lit. e) C. pen. atunci cand unul dintre faptuitori este major si un altul este minor.

Instigatorii si complicii anteriori vor raspunde ca participanti la furt calificat, savarsit in aceasta circumstanta, daca au cunoscut existenta ei (respectiv s-a determinat sau s-a ajutat cu intentie savarsirea acestei forme mai grave a furtului). Instigatorul care si asista la savarsirea faptei comite o complicitate concomitenta, prin asistenta, fapta realizand conditiile necesare incadrarii in art. 209 lit. a).[30] Prezenta sa la locul faptei devine un ajutor moral pentru faptuitor, care actioneaza cu mai multa siguranta.

Conform dispozitiilor art. 323 alin. 2 C. pen. fapta de furt calificat savarsita in forma prevazuta de art. 209 lit. a) C. pen. va intra in concurs real cu art. 323 alin. 1 (asocierea pentru savarsirea de infractiuni) daca faptuitorii, in vederea savarsirii furtului, s-au asociat propunandu-si ca scop al asociatiei furtul respectiv. Circumstanta se aplica indiferent de gradul de contributie a celor care au savarsit fapta impreuna si indiferent de castigul realizat ori de comportamentul lor dupa savarsirea faptei (spre exemplu, bunurile au fost transportate numai de catre unii faptuitori).

104. Continutul constitutiv al infractiunii de furt. Latura obiectiva. Elementul material al faptei prevazuta in art. 208 alin. 1 consta in actiunea de luare a bunului mobil de la altul. Fapta se poate savarsi si printr-o inactiune (agentul nu preda proprietarului bunul, desi avea aceasta obligatie).

Actiunea de luare produce o mutatie efectiva, obiectiva, in realitatea patrimoniului lezat, in sensul ca sunt scoase din acesta bunuri care sunt trecute in stapanirea faptuitorului.

Persoana vatamata, care este totdeauna alta decat agentul, pierde posesia sau detentia bunului care i-a fost sustras si, din acest moment, incepe, in fapt, o posesie a altuia, adica a faptuitorului. Acesta din urma intra, pe calea sustragerii, in stapanirea de fapt a bunului. Prin stapanire de fapt intelegem chiar si numai situatia in care bunul se afla la dispozitia faptuitorului. Nu este obligatoriu ca acesta sa si foloseasca bunul, caci posesia se realizeaza si prin aceea ca, in fapt, bunul se afla la dispozitia posesorului, acesta fiind in masura sa efectueze orice fel de acte materiale cu bunul, manifestand astfel animus sibi habendi, adica intentia de a se comporta fata de bun ca un adevarat proprietar.

Faptuitorul devine totdeauna posesorul bunului sustras (un posesor de rea-credinta, fireste), uneori, insa, cand el sustrage bunul pentru altul, devine, odata cu consumarea furtului, un detentor fraudulos, aceasta deoarece, desi cu privire la bun are corpus, el nu are elementul intentional-animus (este vorba, desigur, de un element intentional fraudulos).

Nu are importanta daca proprietarul deposedat nu stia ca avea posesia bunului mobil sustras. Luarea bunului in conditiile prevazute de art. 208 constituie furt, daca juridiceste el era in posesia victimei. Aceasta solutie bazata pe regula longa manu traditio are in vedere faptul ca bunul a intrat in patrimoniul proprietarului chiar daca acesta nu a aflat inca acest lucru (spre exemplu, scrisorile depuse la cutia postala). Proprietarul nu trebuie impiedicat sa dispuna de un asemenea bun care ii apartine.[33]

Iesirea unui bun din posesia sau detentia unei persoane, pentru a deveni res derelictae (abandonat) trebuie sa fie elocventa, altfel luarea bunului poate fi considerata furt.

Bunurile mobile nu pot fi considerate pierdute si, deci, insusirea lor constituie furt, ori de cate ori, din contextul imprejurarilor, se deduce ca detinatorul a pierdut pentru moment contactul material cu bunul, dar aceasta legatura poate fi reluata cu usurinta, posesia bunului neputandu-se considera efectiv intrerupta.[34] A fortiori, bunul nu poate fi considerat "gasit" de faptuitor atunci cand a fost uitat intr-un loc chiar in prezenta celui care, ulterior, si l-a insusit. Si in acest caz fapta va constitui furt.

Uneori bunul este remis faptuitorului, dar fara un titlu civil, ci cu totul ocazional, imprejurare cu care el si-l insuseste. Fapta este un furt, chiar daca bunul fusese inmanat faptuitorului de catre persoana vatamata. Persoana vatamata nu a inteles nici o clipa, in aceste situatii, sa cedeze, in legatura cu bunul, nici corpus si nici sa renunte la animus (de ex. incredintarea unui obiect unei persoane numai pentru a-l admira).[36]

In situatia in care parti dintr-un imobil sunt detasate, acele parti devin mobile, iar sustragerea lor este furt. Fapta poate intra in concurs cu distrugerea daca imobilul a fost afectat in asemenea masura incat s-a produs degradarea sa.[37]

Sunt situatii in care cumparatorul bunului, mai inainte de implinirea termenului la care urmeaza sa primeasca bunul si sa i se transmita proprietatea, il sustrage de la vanzator (evident in scopul de a nu-i mai plati nici pretul). Fapta constituie furt, desi contractul fusese, anterior incheiat, deoarece riscul disparitiei bunului il suporta vanzatorul (situatia contractelor sinalagmatice in care dreptul de proprietate se transmite la termen sau sub conditie, ori cand contractul se refera la un lucru care nu este individual determinat).

In contractele sinalagmatice cu privire la un bun care nu este individual determinat, ci este nominalizat generic (ex. lemne, carbuni, petrol, vin etc.), transmiterea proprietatii se face numai in momentul individualizarii lucrului. Pana in acest moment cumparatorul este creditorul obligatiei de a i se transmite proprietatea lucrului.[38] Ca atare, sustragerea unui lucru din grupa generica respectiva nu lezeaza patrimoniul creditorului, ci al vanzatorului, acesta din urma trebuind sa-si indeplineasca totusi obligatia fata de creditorul sau (res perit domino).

Posesia sau detentia legitima sunt ocrotite si impotriva sustragerilor efectuate chiar de proprietarul lucrului, desi s-ar putea afirma ca proprietarul nu-si poate fura propriul bun; el ar putea sustrage doar valoarea lui de intrebuintare, de care, eventual, sunt lipsiti posesorul sau detentorul. Dar art. 208 alin. 3 nu lasa nici un dubiu in legatura cu natura juridica penala a unei asemenea fapte. Ea este infractiune de furt. Evident, ratiunea este aici aceea ca pe de o parte posesorul sau detentorul nemaiavand bunul vor trebui sa-l despagubeasca pe proprietar (iar acesta va avea si bunul si va incasa si pretul sau), iar in al doilea rand ei sufera o lezare a intereselor patrimoniale si prin aceea ca, eventual, nu mai pot efectua asupra bunului actele materiale la care erau indreptatiti.

Coproprietarul sau proprietarul devalmas savarseste infractiunea de furt daca sustrage bunul ce este obiectul proprietatii comune. Dar, pentru a exista infractiunea de furt, in aceste cazuri, este necesar ca agentul sa diminueze patrimoniul comun in modalitatea sustragerii frauduloase, caci altfel fapta nu va fi furt, iar coproprietarul sau proprietarul devalmas pagubit va avea deschisa calea unui proces civil.[40]

Posesia sau detentia la care se refera art. 208 alin. 3 C. pen. sunt legitime. Notiunile de posesie sau detentie "legitima" se apreciaza dupa criteriile dreptului civil. Legitimitatea posesiei sau detentiei trebuie sa existe in momentul savarsirii sustragerii (spre exemplu, proprietarul sustrage bunul incredintat creditorului gajist).

Cand bunul mobil este sustras din locuinta persoanei vatamate, va exista un concurs real de infractiuni intre violare de domiciliu si furt. Solutia se impune deoarece in acest caz nu exista o infractiune complexa legala (cu exceptia unor situatii prevazute de art. 209 alin. 1 lit. i) si nici una complexa dupa natura sa, deoarece bunul poate fi sustras din locuinta si in alt mod decat printr-o patrundere fara drept. Or, infractiunea complexa naturala este acea infractiune care nu se poate petrece altfel decat in aceasta conditionare a elementelor de fapt ce o compun.[41]

Art. 208 alin. ultim incrimineaza sustragerea unui vehicul cu scopul de a fi folosit pe nedrept. Ceea ce se sanctioneaza prin acest text este furtul nu al vehiculului ca entitate materiala, ci furtul folosintei lui, al uzului sau (furtum usus). De asemenea, este tot furt insusirea in scopul folosirii a unui bun mobil daca prin fapta s-a produs o deteriorare a bunului ori proprietarulnu mai poate folosi bunul, restituit, dupa ce a fost folosit.[42] Furtul folosintei se deosebeste de furtul bunului mobil prin aceea ca este temporar. Si in cazul insusirii vehiculului exista un furt al folosintei cuprins in fapta mai grava a insusirii definitive a intregului bun, dar in cazul furtului uzului bunul este redat posesorului sau detentorului sau pagubit, care a pierdut temporar doar valoarea de intrebuintare a bunului. Daca faptuitorul, dupa ce a sustras bunul, efectueaza cu el alte acte decat acelea specifice folosirii lui, fapta va constitui furt al bunului in integritatea sa materiala, avand deci caracter definitiv (ex. bunul este amanetat).

Luarea unui vehicul cu scopul de a-l folosi constituie, de regula, o infractiune continuata. In acest caz, cel care dupa savarsirea faptei de catre autor, la un moment dat, calatoreste si el cu un astfel de vehicul stiind ca a fost furat, primeste si el folosinta frauduloasa a vehiculului fiind tainuitor,in sensul art. 221 C. pen. Solutia calificarii faptei ca tainuire a fost propusa in doctrina.[45]

Latura subiectiva. Forma de vinovatie cu care fapta se savarseste este intentia. Aceasta se deduce din retinerea de catre lege, in continutul infractiunii, a scopului urmarit de catre faptuitor. Culpa este deci exclusa.

Art. 208 alin. 1 C. pen. prevede doua elemente ale laturii subiective: lipsa consimtamantului partii vatamate si scopul insusirii pe nedrept.

La aceasta infractiune, intre intentie, ca forma a vinovatiei, si scopul faptei exista o legatura de conexiune, care face ca nici una sa nu fie deplin elucidata fara cunoasterea celeilalte.

Prin lipsa consimtamantului persoanei vatamate se intelege faptul ca la momentul sustragerii victima fie nu si-a dat seama de acest lucru (deci nu a fost pusa in situatia de a-si exprima sau nu acordul), fie si-a manifestat dezacordul fata de luarea bunului, dar faptuitorul a nesocotit acest lucru. In doctrina s-a exprimat opinia ca aceasta prevedere a legii este de prisos, ea fiind subinteleasa prin modul in care a definit scopul faptei.

Lipsa consimtamantului se prezuma, revenind faptuitorului obligatia de a proba existenta acordului partii vatamate. Consimtamantul trebuie sa fie anterior sau concomitent luarii bunului si cu privire la bunul determinat ce constituie obiectul luarii. De asemenea, consimtamantul trebuie sa se refere la insusirea bunului si nu la altceva. Daca faptuitorul nu stia atunci cand a luat bunul ca avea consimtamantul posesorului fapta nu este infractiune.[47] In cazul consimtamantului conditionat trebuie respectata conditia, altfel fapta constituie furt. Nu exista consitamant atunci cand posesorul nu si-l poate da, fiind in imposibilitate vremelnica (bolnav, stare de intoxicatie alcoolica sau cu alte substante, ori datorita varstei sau datorita alienatiei ori debilitatii mintale nu-si poate reprezenta semnificatia faptei). Nu are importanta ca din punctul de vedere al dreptului civil consimtamantul este considerat viciat, cata vreme cel care l-a dat a realizat semnificatia si importanta lui (spre exemplu, un copil consimte sa i se ia un lucru de o valoare pe care el o cunoaste si de care, in sens nejuridic, poate dispune).

Faptuitorul actioneaza cu intentia de a-si insusi bunul, adica de a-l lua definitiv din patrimoniul victimei si de a-l trece in posesia sa. El urmareste sau numai accepta acest lucru, dar, si intr-un caz, si in altul, stie ca nu are dreptul sa procedeze astfel si ca nu are consimtamantul persoanei vatamate.

In ceea ce priveste art. 208 alin. ultim, trebuie sa existe intentia numai de a se folosi bunul, nu si de a fi trecut definitiv in posesia faptuitorului. Aceasta intentie se releva, de regula, dupa ce faptuitorul inapoiaza bunul sau il abandoneaza.

Caracteristic intentiei furtului este atitudinea agentului care vrea sa dispuna de bun ca de al sau, cu excluderea altora (animus domini).

Scopul furtului nu este imbogatirea, profitul material al agentului (animus lucri faciendi), ci, pur si simplu, cel al apropriatiunii, al intrarii in posesia bunului (animus rem sibi habendi).[49] Aceasta inseamna ca furtul exista chiar daca infractorul poate face dovada ca nu a profitat materialmente cu nimic de pe urma faptei.

Lipsa scopului nedreptei insusiri face ca fapta sa nu aiba un caracter infractional.

Scopul insusirii pe nedrept exista chiar daca faptuitorul ia bunurile pentru a le da celui care l-a instigat.[50]

Sunt numeroase situatii in care, in practica, se constata ca faptuitorul a luat bunul fara consimtamantul posesorului, dar nu pentru a-l trece definitiv in posesia sa, ci pentru a-l determina pe cel caruia ii apartine bunul sa aiba o anumita conduita la care agentul se crede indreptatit. Astfel, creditorul ia un bun mobil de la debitorul sau, fara consimtamantul acestuia, in scopul de a-l determina pe acesta din urma sa-si indeplineasca obligatia, ori pentru a-si asigura o cale prin intermediul careia sa-si realizeze creanta, caci debitorul tinde, prin modul in care-si gospodareste patrimoniul, sa devina insolvabil.

S-a spus ca, in aceste situatii, fapta este totusi furt intrucat ceea ce intereseaza este numai faptul ca agentul "a avut reprezentarea luarii unor bunuri materiale din posesia partii civile si a stiut ca ia acele lucruri impotriva vointei sale".[51] Intr-o alta justificare a aceleiasi opinii s-a afirmat ca "scopul insusirii pe nedrept" trebuie inteles in antiteza cu scopul insusirii pe drept, iar acesta din urma ar insemna numai caile consacrate de lege pentru asemenea situatii (de ex. executarea silita a unui debitor) si deci "scopul insusirii pe nedrept" va exista totdeauna cand faptuitorul a luat bunul cunoscand ca actioneaza contrar vointei posesorului sau detinatorului". In sfarsit, s-a spus ca luarea bunului mobil fara consimtamantul posesorului releva "vointa de a trece bunul fara drept in proprietatea faptuitorului" si ca pretentiile creditorului nu pot fi realizate pe o astfel de cale, fapta fiind furt deoarece "nimanui nu-i este ingaduit sa-si faca, in acest mod, singur, dreptate".

Pentru a rezolva problema credem ca trebuie sa se porneasca de la ratiunea legii. Incriminarea nu a urmarit sa rezolve penaliceste toate litigiile civile cu privire la bunuri care sunt disputate intre parti. Ar fi o substituire nedorita, desi se ajunge uneori tocmai la aceasta printr-o interpretare extensiva a normei juridice penale. Art. 208 C. pen. sanctioneaza numai diminuarile ireversibile, definitive ale patrimoniului unei persoane, care nu au alt scop decat insusirea, fireste, fara drept.

Deci, pentru a retine furtul, va trebui sa lamurim scopul luarii, dupa ce am constatat existenta intentiei. Sunt doua lucruri distincte si ambele cu valoarea unor conditii sine qua non. Intentie inseamna numai ca faptuitorul a urmarit (sau acceptat) diminuarea patrimoniului partii vatamate cu bunul pe care il ia, stiind ca face acest lucru fara consimtamantul acesteia. Dar numai forma de vinovatie (intentia) nu este suficienta pentru existenta laturii subiective, mai este necesar si scopul luarii bunului. Acest scop il constituie insusirea. Legea ii spune "insusirea pe nedrept". Putea sa omita acest "pe nedrept", deoarece e logic ca o insusire pe drept nu e infractiune.[56] Daca bunul este luat pentru a fi insusit inseamna ca a fost luat definitiv, faptuitorul urmarind sau acceptand pagubirea ireversibila a partii vatamate. Deci, o astfel de "luare" trebuie sa identificam in cauza pentru a retine existenta infractiunii de furt.

Ori de cate ori bunul nu a fost luat pentru a fi insusit, ci pentru orice altceva, fapta nu mai poate fi infractiune de furt. Poate fi, eventual, alta infractiune (ex. distrugere), sau nu va exista infractiune. Numai stabilirea neindoielnica a scopului insusirii poate conferi caracter nedrept luarii si deci caracter infractional faptei.

Instanta suprema a dat solutii in acest sens. Astfel, intr-o speta s-a decis ca fapta inculpatei care, neprimind chiria de la partea vatamataa i-a luat acesteia, fara consimtamantul ei, o bluza, afirmand ca i-o va restitui cand va primi chiria, nu constituie furt deoarece lipseste scopul insusirii pe nedrept.[58] Doctrina recenta sau mai veche a retinut aceasta orientare.

Scopul insusirii nu-l putem deduce din aceea ca "faptuitorul stie ca ia un bun fara consimtamantul posesorului sau". Se ajunge astfel sa se confunde doua elemente distincte ale laturii subiective, si anume: "lipsa consimtamantului" cu "scopul insusirii pe nedrept" si sa se constate existenta celui din urma din simpla existenta a primului.

Tot astfel, nu putem absolutiza nici argumentul ca "nimeni nu-si poate face dreptate singur". Poate creditorul sa stea in inactivitate atunci cand vede ca nu-si mai poate valorifica dreptul, iar autoritatea intarzie sa intervina.

Desigur ca arbitrariul poate conduce la infractiune, dar asa-zisa "autoajutorare legitima", nu. Argumentul privitor la actul de dreptate pe care cineva si l-ar face singur poate rezista numai acolo si atunci cand capacitatea de protejare a drepturilor cetatenilor a atins un nivel care face inutila orice interventie a persoanei in apararea dreptului sau. In al doilea rand, o fapta este infractiune numai daca legea o prevede, in continutul ei specific, si nu pentru ca ea reprezinta un act de dreptate pe care cineva si l-a facut. In doctrina mai veche s-a exprimat un asemenea punct de vedere.[60] Si, la urma urmei, un act de dreptate individual este consacrat chiar de art. 208 alin. 3.

Desigur, organul judiciar va trebui sa distinga "scopul unei insusiri" de "scopul neinsusirii" bunului. Daca faptuitorul foloseste ca pretext pentru o veritabila "insusire" o datorie reala sau imaginara a persoanei vatamate, fapta sa va fi furt. Tot astfel daca ceea ce pretinde faptuitorul in schimbul restituirii bunului este un fapt care, evident, nu se poate realiza, ori pretentia sa este, evident, mai mult un pretext pentru a retine definitiv bunul, fapta va fi furt.[61]

105. Formele infractiunii. Tentativa furtului este incriminata. Fapta este in stare de tentativa atunci cand actiunea de deposedare a persoanei vatamate a inceput, dar ea nu a fost dusa pana la capat, intrerupandu-se, si deci imposedarea faptuitorului nu s-a putut realiza.

Spre exemplu, faptuitorul este prins in locuinta unei persoane in timp ce demonta capacul unei casete pentru a sustrage lucruri de valoare, sau agentul, aflat intr-o incapere, este surprins in timp ce deplasa bunul pentru a-l arunca pe fereastra in gradina.

Tentativa faptei, prevazuta in art. 209 alin. 1 lit. i) C. pen., presupune cel putin inceperea actelor de executare a modalitatilor de savarsire a furtului prevazute in acest text.

De asemenea, va fi si tentativa de furt patrunderea ilegala a faptuitorului in domiciliul unei persoane cu intentia de a sustrage bunuri.

Daca faptuitorul intrerupe actele de executare din proprie initiativa, renuntand la insusirea bunului, aceasta reprezinta o desistare, neexistand infractiunea de furt.[62]

Deosebirea actelor de pregatire de tentativa este importanta. Situandu-se in afara elementului material al faptei, actele de pregatire nu au relevanta penala, in afara de cazul in care sunt acte de complicitate ori prezinta continutul altor infractiuni. Este act de pregatire adunarea unor informatii cu privire la locul unde se afla bunul a carui sustragere se urmareste, ori fotografierea unui asemenea loc, pregatirea unor instrumente necesare savarsirii faptei etc.

Infractiunea se consuma la momentul realizarii apropriatiunii, adica al deposedarii persoanei vatamate si al imposedarii faptuitorului.[63] Agentul trebuie sa intre efectiv in stapanirea bunului, fiind, insa, indiferenta durata acestei stari de fapt, precum si daca faptuitorul a efectuat asupra bunului actele de dispozitie in considerarea carora si-a insusit bunul. Astfel, fapta este consumata chiar daca faptuitorul nu a reusit sa-si pastreze bunurile sustrase, fiind prins imediat dupa ce a luat bunurile.

In situatia in care faptuitorul sustrage bunul dintr-un loc asigurat cu paza, fapta se consuma tot la momentul apropriatiunii si nu atunci cand agentul a reusit sa depaseasca paza.[65]

Fapta poate avea un caracter continuu (cazul tipic de furt al energiei) sau continuat. In cazul interventiei unui act de clementa (o amnistie, de exemplu), persistenta actelor ce confera faptei un caracter continuu sau continuat al faptei si dupa intervenirea actului de clementa determina irelevanta acestuia in raport cu fapta respectiva. Cand unele acte ale infractiunii de furt se incadreaza in art. 208 C. pen. iar altele in art. 209 C. pen., poate exista caracterul continuat al faptei, pedeapsa aplicandu-se pe baza dispozitiilor art. 209.[66]

Sanctiunea. Furtul simplu se pedepseste cu inchisoare de la unu la 12 ani.