Istoria statului si a dreptului romanesc

ISTORIA STATULUI SI A DREPTULUI ROMANESC

CURS I:

Dreptul in Dacia, provincie romana

Dreptul in Dacia, provincie romana, are un profund caracter statutar, consacrand un statut juridic diferit pentru diverse clase si categorii sociale. Astfel, cetatenii romani se bucurau in Dacia, ca si la Roma, de plenitudinea drepturilor civile si politice, cu exceptia proprietatii quiritare, de care beneficiau doar cetatenii romani care locuiau in coloniile investite cu ius italicum. Avem in vedere proprietatea quiritara asupra terenului, solul acestor colonii fiind asimilat cu solul Romei. Astfel, cetatenii romani beneficiau de ius sufragii, ius honorum, jus militiae( acestea fiind drepturi politice),   iar dintre drepturile civile: ius comercii, ius conubuii, legis actio.

Cetatenii romani utilizau normele dreptului civil in raporturile dintre ei, in celelalte, adica in cele cu latinii si peregrinii, utilizau ius gentium.

Latinii aveau un statut juridic intermediar, bucurandu-se de o parte a drepturilor civile si politice ale cetatenilor romani. Astfel, ei aveau ius comercii, ius conubii, legis actio, ius sufragii. Nu beneficiau de ius honorum si de ius militiae.

Latinii din Dacia erau latini fictivi( aveau statutul juridic al celor coloniari, dar nu erau rude de sange cu romanii). In perioada stapanirii romane, statutul de latin era o exceptie, se aplica unui nr. restrans de persoane, ca urmare a generalizarii cetateniei romane in timpul lui Caracalla-212 d.Hr.

Latinii utilizau in raportul cu cetatenii romani si cu peregrinii, si intre ei, normele dreptului gintilor.

Peregrinii erau cea mai numeroasa categorie sociala( marea masa a autohtonilor geto-daci). Acestia erau dediticii( se opusesera cu forta armelor cuceririi romane). Nu mai beneficiau de dreptul lor national, iar in raport cu cetatenii romani si cu latinii, precum si intre ei, peregrinii foloseau ius gentium, iar cei nedediticii utilizau in raporturile dintre ei si cutumele lor nationale( leges moresque peregrinorum) in masura in care acestea nu contraveneau normelor si principiilor romane.

Din examinarea statutului juridic al persoanelor in Dacia romana se desprinde concluzia ca dreptul gintilor este comun tuturor acestor categorii.

Formele juridice ale dreptului gintilor, desi diferite de ale dreptului civil, produceau efecte juridice valabile, chiar daca imperfecte, in raport cu institutiile dreptului civil( cu efectele acestora):

a)      cetatenii romani se puteau casatori valabil cu o peregrina( ius gentium), dar nu avea manus asupra sotiei si nici patria potestas asupra copiilor rezultati.

b)      Autoritatea cetatenilor romani asupra descendentilor nu era deplina. Se utiliza forma scrisa ad probationem in contractele dintre cetateni si peregrini.

c)      Litigiile civile dintre cetateni si peregrini erau deduse spre judecata tribunalelor romane din provincie, pe baza fictiunii ca si peregrinul ar fi cetatean roman( si civis romanus eset)

Ius gentium ca diviziune a dreptului privat roaman e mult mai evoluat in raport cu ius civilae( nu presupune forme solemne si gesturi rituale, ci se intemeiaza pe elementul subiectiv al vointei romane.

Spre deosebire de dreptul civil, dreptul gintilor are un ridicat grad de subiectivizare si de abstractizare.

In procesul convietuirii autohtonilor geto-daci cu colonistii romani, cele 3 randuieli juridice( dr. civil, ginti, cutume romane) s-au apropiat dand nastere unui sistem de drept nou, sistemul daco-roman. In acest proces de sinteza juridica, influenta dr. roman a fost covarsitoare, dar si normele dreptului local au exercitat o influenta asupra dreptului roman pe doua planuri:

inlaturarea formalismului din actele juridice

generalizarea principiilor bunei-credinte

Principalele institutii juridice ale dreptului din Dacia, provincie romana

1. Proprietatea asupra solului are 2 forme:

quiritara a cetatenilor romani din coloniile investite cu ius italicum

provinciala a locuitorilor din provincie asupra celorlalte categorii de terenuri

Pamantul cucerit de la altii intra in proprietatea statului roman( ager publicus). Terenurile erau date in folosinta provincialilor care plateau un impozit funciar( tributum solli-stipendium). Jurisconsultii romani apreciau ca provincialii exercita posesia( uzufructul) acestor terenuri si pot fi asimilati pana la un punct cu titularul de drepturi reale. In realitate, provincialii exercita un veritabil drept de proprietate ( proprietatea provinciala).

Proprietarii provinciali transmit teren prin acte inter vivos ( traditiunea). Dupa modelul uzucapiunii( din dreptul civil), a fost creata pentru proprietatea provinciala o prescriptie "longi temporis", pe care Paul si Modestin  o denumesc prescriptio longae possessionis( se deosebeste de uzucapiune sub minimum 2 aspecte:

-in privinta termenului

-in privinta efectelor

Termenul era de 10 ani intre prezenti si de 20 de ani intre absenti( efectul  nu era achizitiv, ci extinctiv( respingerea actiunii in revendicare a proprietarului de catre posesor).

Daca posesorul pierdea posesia dupa implinirea termenului de prescriptie, nu mai putea revendica. Totodata, prescriptio longi temporis se deosebeste de uzucapiune si pentru ca admite jonctiunea posesiilor si nu necesita justa causa possessionis si bona fidae.

Tot pentru ocrotirea proprietatii povinciale, imparatii postclasici au creat o noua forma de prescriptie, prescriptio longissimi temporis: 40 de ani( Constantin cel Mare), 30 de ani( Teodosiu al 2-lea). Aceasta prescriptie se aplica nu numai proprietatii particulare, ci si bunurilor imperiale, ale Bisericii crestine si era tot extinctiva.

Justinian, care a dus o politica unificatoare in drept, a suprimat distinctia intre fondurile italice si provinciale ( Diocletian e precursor), a unificat uzucapiunea cu prescriptio longi temporis ( mobilele se uzucapau printr-o posesie de 3 ani-usus capio, imobilele in 10 ani intre prezenti si 20 intre absenti( longi temporis). Astfel, prescriptio longi temporis devine achizitiva ( se introduce justa causa possessionis si bona fidae).

Justinian a mentinut prescriptio longi temporis cu urmatoarea fizionomie:

a)      daca posesorul este de buna credinta si posesia sa nu este vitiata prin violenta, dupa 30 de ani acesta devine proprietarul terenului.

b)      Daca posesorul nu e de buna credinta sau posesia sa e vitiata prin violenta, prescriptio longissimi temporis ramane extinctiva( dupa 30 de ani poate respinge actiunea in revendicare a proprietarului).

Acest sistem intermediar a fost introdus in anul 528 d.Hr. ( Constitutiune imperiala). Aceasta figura juridica a dat nastere pe planul tehnicii de reglementare juridica unor atribute si determinative juridice, care au putut fi utilizate cu succes in vederea consacrarii proprietatii divizate de tip feudal.

Proprietatea asupra celorlalte bunuri:

In afara proprietatii quiritare, locuitorii Daciei au cunoscut si proprietatea peregrina( proprietatea creata din considerente de ordin economic, intrucat peregrinii erau principalii parteneri de comert ai romanilor, dar neavand ius comercii, nu puteau exercita proprietatea quiritara.

Proprietatea peregrina a fost protejata prin mijloace juridice create dupa modelul celei aplicabile proprietatii quiritare ( actiunea in revendicare a fost acordata si peregrinilor, fie cu suprimarea din formula actiunii a sintagmei "ex iure quiritium", fie prin introducerea fictiunii ca peregrinul este cetatean roman. Cu aceeasi fictiune le-au fost acordate peregrinilor si "actio furti", damn in iuria dati( prin care erau sanctionate delictele de furt si paguba pe nedrept).

Institutia casatoriei

In Dacia, casatoriile erau admise intre peregrini, la fel si tutela si adoptiunea fraterna, ultima dand nastere in conditiile specifice feudalismului, institutiei feudale a infratirii.

Succesiunile( mostenirea prin testament sau potrivit legii)

Peregrinii testau prin testament oral sau "cu limba de moarte"( termenul e folosit in feudalism) si prin "testamenti factio passiva"( aveau vocatia de a veni la succesiunea cetatenilor romani).

Materia obligatiilor

Se vorbeste de materia obligatiilor odata cu epoca infloririi productiei si schimbului de marfuri in epoca. Obligatiile, cu precadere cele contractuale, au un regim juridic extrem de complex, rezultat din implinirea unor elemente de drept civil cu dreptul gintilor si cu dreptul autohton. Forma, elementele, efectele contractelor ne indica faptul ca o serie din regulile si principiile dreptului roman au fost derivate de la menirea initiala, capatand noi functii si noi finalitati.

Institutia legii tarii( a domniei)

Domnul este organul suprem al puterii de stat, varful ierarhiei feudale in relatiile feudale de vasalitate.

Domnia este institutia romaneasca originala ( in stransa legatura cu formarea statelor feudale romanesti de-sine-statatoare, ca o treapta superioara in evolutia cnezatelor, voievodatelor, tarilor, adica a formatiunilor prestatale de tip feudal.

Institutia domniei nu are corespondent in dreptul popoarelor vecine, termenul e de origine latina( "domines-stapan").

Termenul "domn" se refera la pozitia unui sef de stat care nu recunoaste o autoritate superioara; cu aceeasi semnificatie, termenul si institutia patrund in conceptia feudala.

Aceasta institutie se cristalizeaza pe deplin, partial prin traditii preluate de la formatiunile prestatale feudale din epoca feudalismului timpuriu si, partial, prin asimilarea trasaturilor monarhiei bizantine care pastrau organizarea politica romana in anumite aspecte, aveau ca baza ideologia crestinismului ortodox si aveau premisele pentru centralizarea puterii de stat si apararea independentei statului.

Domnul( "mare voievod")- termenul sublinia latura traditionala a institutiei si domnul exercita prerogativele de conducator al armatei si de judecator suprem. In calitate de domn e stapanul tarii, in sens teritorial.

Ca sef de stat, domnul avea urmatoarele atributii

-politico-administrativa

-militara

-judecatoreasca

-legislativa

a)      stabilea impartirea teritorial-administrativa a tarii, numea si revoca dregatorii, batea moneda, incasa dari, exercita puterea asupra Bisericii, avea dreptul de a-i confirma pe mitropolit, episcopi, egumeni. Incheia tratate de alianta comune cu celelalte state, declara starea de razboi sau de pace.

b)      Conducea armata( comandant suprem)

c)      Era judecatorul suprem al tuturor locuitorilor, pronunta pedeapsa cu moartea si confiscarea averii. Hotararea judecatoreasca avea autoritatea de lucru judecat doar pe timpul vietii lui, urmatorul domn putea judeca din nou si putea modifica hotararile anterioare. Domnul nu judeca singur, ci cu sfatul domnesc.

d)     Vointa domnului era lege( administrativ), legiferarea se facea prin hrisoave legislative( norme cu caracter general, aparute relativ tarziu- sf. sec. XVI). Din examinarea atributiilor domnului, rezulta ca institutia domniei se caracteriza prin confuzia de atributii pe care domnul le avea in domenii variate.

Succesiunea la tron

Sistemul era mixt( electivo-ereditar). Principiul alegerii celor cu sarcini de conducere ( obstesti sau teritoriale) a fost aplicat de la geto-daci si a continuat si dupa aparitia formatiunilor prestatale de tip feudal, prin alegerea voievodului de catre adunarea cnejilor.

Principiul ereditar s-a afirmat tot de la nivelul obstilor satesti( teritorial) prin tendinta de a-si transmite functia cu caracter ereditar si s-a dezvoltat la formatiunile prestatale de tip feudal ( domenii feudale ereditare). Din sinteza celor doua principii a rezultat sistemul mixt electivo-ereditar( putea fi ales domn cel care intrunea urmatoarele 3 criterii:

era ruda legitima( nelegitima), pe linie directa sau colaterala, pana la orice grad cu oricare dintre domnii anteriori( de "os domnesc" spunea Grigore Ureche)

sa fie roman crestin-ortodox

sa nu fie insemnat fiziceste

Sistemul electivo-ereditar era considerat de starile sociale ale feudalismului ca fiind un sistem legiuit( cei care ajungeau la tron erau "unsii lui Dumnezeu").

Cei care incalcau aceste conditii erau "uzurpatorii" sau "domnisorii".

Legea tarii a consacrat si anumite mijloace de influentare a laturii ereditare( asocierea la tron), elective( recomandarea).

Legea tarii consacra si institutia regentei ( minoritatea domnului), atributiile acestuia fiind exercitate de mama sa si de unul dintre marii boieri.

Sistemul electivo-ereditar avea avantaje( accesul la tron si a unei rude indepartate, dar cu reale calitati de conducator, in dauna rudelor apropiate, nevarstnice sau incapabile de a conduce), dar si dezavantaje( concurenta dintre numerosii candidati la tron sprijiniti de anumite factiuni boieresti rivale, cu concursul puterilor straine. Toate acestea au condus la slabirea Tarii Romanesti si la instaurarea dominatiei otomane.

Ca urmare a stingerii familiilor domnitoare mari, marii boieri au impus pe tron reprezentanti ai intereselor lor, conditionarea alegerii ca domn de obligatia pretendentului la tron de a respecta privilegiile domnesti prin angajament solemn("tocmeala" sau "legatura"- M. Costin). Treptat, alegerea a devenit cu totul formala si a depins de sultan( investitura). In actele de inchinare a Tarii Romanesti catre Poarta, domnul urma a fi ales potrivit vechilor randuieli cu confirmarea Portii. Uneori, cand alegerea era viciata juridic( cel ales nu avea cele trei conditii), se considera ca investitura sultanului acopera viciul juridic al acestei alegeri. Toate aceste precedente au deschis calea numirii directe a domnilor de catre sultan. In regimul turco-fanariot, sistemul electivo-ereditar a fost inlaturat.