 |
|
 |  |
|
|
| |
 | Administratie | Contabilitate | Contracte | Criminalistica | Drept | Legislatie |
Interpretarea legii civile
Bibliografie selectiva R.
Sanilievici, Drept civil. Teoria generala a
obligatiilor,
O lege nu se va citi niciodata ca un roman de buzunar. Textul de lege, de cele mai multe ori, trebuie descifrat, adica interpretat (etimologic deriva de la latinescul interpres - intermediar, mijlocitor, cel care explica; in mitologie Hermes era patronul interpretilor; el a fost si mesagerul zeilor, salvatorul cauzelor pierdute etc.). La o prima vedere acest lucru poate starni nedumerire. In adevar, poate sa surprinda ca legea - care este expresia unei vointe ferme emanate de la organele legiuitoare ale statului - cere, totusi, pentru a fi pusa in aplicare, o interpretare. Cu toate acestea, cel mai adesea, interpretarea este necesara.
Aceasta necesitate rezulta din aceea ca situatiile din viata sociala sunt foarte diversificate, asa incat in majoritatea cazurilor o anumita situatie concreta nu se incadreaza perfect in prevederile unei reguli de drept. Or, pentru a realiza o astfel de suprapunere trebuie sa se cerceteze semnificatia exacta a legii si sa se determine precis ipotezele pe care ea le guverneaza. Numai in cazuri relativ rare prevederea expresa a legii coincide cu circumstantele de fapt, caz in care interpretarea nu este necesara (in claris non fit interpretatio). Notiunea de "claritate" nu este insa simpla. De pilda, interpretarea cuvantului "substanta" din sintagma "eroare asupra substantei" [art. 954 alin. (1) C.civ.] ridica multe dificultati desi la o prima vedere cuvantul pare simplu.
De alta parte, necesitatea interpretarii legii apare fie atunci cand insisi termenii folositi de legiuitor sunt ambigui sau cand sensul exact al dispozitiei normative nu reiese destul de clar din termenii folositi, fie cand norma juridica generala trebuie aplicata la un caz particular atipic. In sfarsit, legea poate fi lacunara; stim deja ca totul nu se poate afla intr-o lege. Amintim insa ca art. 7 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative stabileste: "Textul legislativ trebuie sa fie formulat clar, fluent si inteligibil, fara dificultati sintactice si pasaje obscure sau echivoce".
In toate cazurile, interpretarea legii este o operatie logico-juridica rationala, de lamurire si explicare a continutului si sensului normei, in sensul unei juste aplicari. Interpretarea - dupa cum spunea H. Kelsen - este un proces intelectual care insoteste in mod necesar procesul de aplicare a dreptului; ea este dreptul viu, dreptul aplicat. Savigny spunea ca interpretarea este reconstructia ideii care traieste in interiorul legii. De alta parte - dar sub forma de butada - s-a spus ca "interpretarea este forma intelectuala a nesupunerii" (J. Carbonnier, op. cit., p. 114). Exista un scop in drept, in orice institutie sau regula de drept, iar acest scop este unul social; el constituie o cheie pentru interpretare. Nu trebuie uitat ca dreptul nu este un lucru, ci o parte a vietii. De asemenea, dreptul nu este o arta subtila si vicleana care sa permita ca dintr-o propozitie sau dintr-un text sa se extraga ceea ce el nu contine sau chiar contrariul a ceea ce el contine. Impotriva unei asemenea degradari a ratiunii trebuie actionat.
Trebuie subliniat ca alaturi de lege sunt supuse interpretarii tratatele internationale, contractele, testamentele si chiar cutumele si uzantele.
In prezent interpretarea sufera modificari majore, pentru ca dupa anii '90 legea parlamentara a fost "subordonata" jurisprudentei Curtii Constitutionale, iar legea nationala, tratatelor internationale - la care Romania a aderat - si Curtii Europene a Drepturilor Omului.
Litera si spiritul legii in interpretare. Sfantul Pavel spunea: "Litera ucide, spiritul invie". Nu pot exista una fara cealalta. Spiritul fara litera este un vant care nu se simte; litera fara spirit este moarte. Dar literei, gramaticii si logicii trebuie sa li se adauge un alt lucru: dreptatea si utilitatea sociala, adica dreptul (Ph. Malaurie, L. Aynés, op. cit., p. 320); dar si bunul simt elementar, am adauga noi.
Asadar, conduita tipica a interpretului rezida in intentia sa de a exprima numai ceea ce spune despre sine textul legal, inteles corect. Interpretul nu vrea sa ia nimic si nu vrea sa adauge nimic, ci numai sa faca textul de lege "sa vorbeasca". Dar textul vorbeste numai cu acela care il intreaba corect si care ii intelege limbajul.
Interpretarea oficiala si interpretarea neoficiala. De regula, exista doi interpreti care sunt abilitati pentru a interpreta o lege: organul legislativ si judecatorul. Primul are aceasta competenta pentru ca el este autorul legii iar al doilea are aceasta putere in virtutea principiului separatiei puterilor in stat.
Principiul eius est interpretari legem cuius est condere (este in puterea celui ce a impus o lege sa o si interpreteze) este astazi parasit, datorita principiului separatiei puterilor. Dupa organul care face interpretarea legii civile aceasta poate fi:
A. Interpretare oficiala, realizata de un organ de stat indreptatit sa faca aceasta interpretare; sunt interpretari oficiale, dupa caz:
a) interpretarea autentica, data de insusi organul care a edictat norma supusa interpretarii (Parlamentul, Guvernul etc.);
b) interpretarea legala, data de un anumit organ al statului anume imputernicit prin lege sa interpreteze legile (cum era, de pilda, inainte de 1989, Consiliul de Stat, imputernicit sa dea interpretare legala unor legi);
c) interpretarea judiciara, data de instantele judecatoresti cu prilejul aplicarii normei la situatii juridice concrete, cu ocazia solutionarii litigiilor supuse competentei acestor instante.
Spre deosebire de interpretarea autentica si de cea legala care sunt obligatorii pentru toata lumea (avand aceeasi forta juridica ca si legea pe care o interpre-teaza), interpretarea judiciara este obligatorie numai in speta respectiva, adica numai pentru partile litigante si succesorii lor in drepturi, precum si pentru organele de stat chemate sa puna in aplicare hotararea judecatoreasca respectiva. Hotararea pronuntata are putere de lucru judecat (res iudicata pro veritate habetur). Aceasta inseamna ca o hotarare judecatoreasca definitiva si irevocabila nu mai poate forma obiectul unui nou proces avand acelasi obiect, aceeasi cauza si aceleasi parti.
Bineinteles ca afirmarea de catre judecator a unei reguli pe care legiuitorul nu a enuntat-o nu inseamna o interpretare veritabila; ea reprezinta o creatie pretoriana facuta anume pentru a umple o lacuna. Daca judecatorul este obligat potrivit art. 3 C.civ. sa judece cauza chiar si atunci cand "legea nu prevede sau este intunecata sau neindestulatoare", inseamna, pe cale de consecinta, ca lui i se recunoaste dreptul de a crea norme pentru solutionarea litigiului. Dar aceste norme juridice trebuie sa fie individuale si nu generale. Acest lucru rezulta din art. 4 C.civ. care statueaza: "Este oprit judecatorului de a se pronunta, in hotararile ce da, prin cale de dispozitii generale si reglementare, asupra cauzelor ce-i sunt supuse"; asadar, cum am aratat, aceste norme juridice individuale vor fi obligatorii numai pentru partile implicate in proces; judecatorul nu poate formula norme juridice generale ( "dispozitii generale" cum se exprima C.civ.
Un alt argument din care rezulta abilitarea judecatorului de a interpreta legea este independenta judecatorilor proclamata de Constitutie. Aceasta presupune prerogativa judecatorilor de a interpreta legea si de a o aplica pentru rezolvarea cauzei.
Trebuie apoi precizat ca prerogativa Inaltei Curti de Casatie si Justitie de a asigura interpretarea si aplicarea unitara a legii de catre celelalte instante judecatoresti [art. 126 alin. (3) din Constitutie] nu poate duce la concluzia ca aceasta jurisdictie ar avea dreptul sa elaboreze norme juridice generale sau ca deciziile sale pronuntate in acest scop ar fi obligatorii pentru celelalte instante.
Dupa cum bine s-a aratat, prin interpretarea judiciara instanta precizeaza termenii legali si complineste lacunele; de asemenea, ea asigura coerenta ordinii juridice si adapteaza dreptul la evolutia faptelor (I. Deleanu, op. cit., p. 24).
Vechimea codului si jurisprudenta. Trebuie doar sa ne amintim ca de fapt Codul nostru civil este in vigoare deja de mai bine de 140 de ani si ca textul sau a ramas acelasi ca si la 1865 si o sa intelegem ca el, pentru a ramane functional intr-o lume schimbata total, a fost intre timp adaptat si dezvoltat prin jurisprudenta atat de mult incat astazi am putea linistiti sa-l desprindem de jurisprudenta fara ca prin aceasta sa se naruie edificiul (este, desigur, o exprimare plastica).
Nota bene. Asa cum s-a putut observa, exista o stransa legatura intre interpretarea judiciara si teoria izvoarelor dreptului.
B. Interpretarea neoficiala (sau doctrinara) este facuta de persoane care nu au calitate oficiala de organe ale statului si deci interpretarea data de ele nu are forta obligatorie, dar se aplica adesea datorita fortei de convingere a argumentelor pe care se bazeaza. Astfel este interpretarea doctrinara, facuta de catre specialisti (profesori, cercetatori) in studiile lor stiintifice; nu mai putin de catre avocati in pledoariile si mai ales in concluziile lor scrise.
Avocatul si interpretarea. Unul dintre cei mai eminenti juristi ai nostri vorbind despre interpretare si avocat sublinia: legiuitorul, atunci cand elaboreaza o lege, recurge la abstractizare, ceea ce implica simplificarea realitatii sociale, eliminarea unor elemente concrete, de fapt si o retinere doar a unor elemente de ordin general. Chiar atunci cand vrea sa stapaneasca realitatea el trebuie sa se departeze de aceasta realitate, fiindca intervine o abstractizare. Aceasta este, dupa cum spune autorul, "conditia tragica a legiuitorului". Subliniind rolul avocatului in acest demers - pe care-l numeste "alchimist al abstractului si concretului" - autorul invedera: "De aceea legiuitorul se complineste cu avocatul pentru ca acesta intrebuinteaza si elementele abstracte ale legiuitorului si elementele concrete ale spetei si le sudeaza, le reintegreaza (M.I. Manolescu, Arta avocatului. Sapte prelegeri, Pro Jure, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1998, p. 119).
Ne permitem a adauga ca pledoariile orale sau concluziile scrise ale marilor maestri ai barei, prin spontaneitatea si originalitatea lor izvorate din aderenta la concret, au oferit de multe ori sursa primara a solutiilor jurisprudentiale care au facut apoi cariera. Din pacate aceasta contributie ramane inca obscura.
Interpretarea literala, extensiva sau restrictiva. Dupa rezultatul la care se ajunge, interpretarea poate fi:
A. Interpretarea literala (sau stricta), in urma careia textul de lege se va aplica strict la situatiile avute in vedere de legiuitor, asa cum pot fi ele determinate prin expresiile folosite in text. Interpretarea literala este declarativa. Aceasta inseamna ca ea nu aduce nimic nou, ci intareste doar textul legii, situatie pe care o intalnim in cazul majoritatii normelor de drept civil (a se vedea, St. Rauschi, op. cit., p. 45).
Exemplu: textul art. 1 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 prevede ca "Terenurile de orice fel, indiferent de destinatia si titlul pe baza caruia sunt detinute sau de domeniul public sau privat din care fac parte, constituie fondul funciar al Romaniei". Interpretand acest text si ajungand la concluzia ca el se aplica tuturor terenurilor situate in interiorul frontierelor de stat ale Romaniei, fara nicio exceptie, facem o interpretare stricta sau literala.
Dar interpretarea literara nu trebuie exagerata. Daca aplicarea unui text conduce la rezultate inoportune, fara a fi totusi absurde, el trebuie corectat prin interpretare.
Exemplu: desi art. 1890 C.civ. stabileste ca: "Toate actiunile, atat reale, cat si personale () se vor prescrie in 30 de ani" jurisprudenta a stabilit, dimpotriva, ca textul nu se aplica actiunii in revendicare intentata de proprietarul deposedat de imobilul sau.
B. Interpretarea extensiva este aceea prin care se ajunge la extinderea sferei situatiilor juridice carora li se aplica legea, fata de sfera care pare sa rezulte din termenii folositi de legiuitor. In alte cuvinte, norma nu acopera unele situatii pe care, in intentia legiuitorului, trebuie sa le acopere. Asadar, ea extinde domeniul de aplicare a normei juridice peste semnificatia cuvantului.
Exemplu: Prin art. 31 din Legea nr. 58/1974 (in prezent abrogata) era interzisa dobandirea terenurilor intravilane prin acte juridice, fiind ingaduita numai dobandirea prin mostenire legala; atat jurisprudenta cat si doctrina au interpretat extensiv textul considerand aplicabila interdictia si la dobandirea prin uzucapiune (desi, stricto sensu, uzucapiunea este un fapt juridic, iar nu un act juridic - singurul mod de dobandire la care interdictia legii se referea in mod expres); de asemenea, s-a considerat ca permisiunea dobandirii prin mostenire legala trebuie extinsa si la dobandirea prin actul juridic al testamentului, atunci cand legatarul instituit era in acelasi timp si mostenitor legal, chiar daca in acest caz el dobandea nu prin mostenire legala (cum permitea legea), ci prin mostenire testamentara.
Mentionam ca interpretarea extensiva este inadmisibila in urmatoarele situatii: 1. cand legea cuprinde o enumerare limitativa; 2. cand legea restrange in mod expres aplicarea unei norme la o anumita situatie; 3. cand legea stabileste o exceptie de la regula generala.
C. Interpretarea restrictiva este aceea prin care se ajunge la aplicarea legii la o sfera de situatii juridice mai restransa decat aceea care pare sa rezulte din termenii folositi. Ea ingradeste sau limiteaza continutul posibil al sensului cuvantului. Aceasta interpretare face apel si la ratio legis, adica la cercetarea scopului legii.
Exemplu: potrivit art. 5 din Legea nr. 4/1973 (in prezent abrogata), cetatenii puteau avea in proprietate personala o singura locuinta pentru ei si familiile lor; insusi legiuitorul a prevazut, in alineatul urmator, ca termenul de "familie" utilizat se refera la sot, sotie si la copiii lor minori, deci nu la intreaga familie care poate cuprinde - in sensul literal al cuvantului - si alte persoane.
Metodele de interpretare. Indiferent de organul sau persoana care face interpretarea si indiferent de rezultatul la care se ajunge, interpretarea legii se poate face dupa una sau mai multe dintre metodele cunoscute, si anume:
A. Interpretarea gramaticala care se face dupa sensul cuvintelor folosite de legiuitor si modul cum sunt ele asezate si legate in fraza; ea presupune o analiza morfologica si sintactica a textului. Uneori trebuie tinut seama de faptul ca in limbajul juridic anumite cuvinte au un inteles specific, diferit de sensul obisnuit din limba literara sau vulgara.
Exemplu: in sens strict, "tert" inseamna "al treilea", dar in dreptul civil sunt "terti" toti ceilalti, in afara partilor contractante (sau in afara titularului drep-tului real); tot astfel, in dreptul civil prin "bun imobil" intelegem nu numai bunurile care prin natura lor nu sunt miscatoare, dar si cele mobile prin natura lor dar destinate de proprietar sa serveasca pentru totdeauna uzului unui nemiscator (scara mobila de acces la podul casei, uneltele agricole si animalele de tractiune destinate lucrarii pamantului etc.), precum si drepturile la actiune (bunuri incorporale) referitoare la lucruri imobile (de pilda, actiunea in revendicare); sau notiunea de "eroare asupra substantei" din art. 954 alin. (1) din C.civ. care inseamna mai mult decat materia din care este compus obiectul.
Alteori trebuie sa facem distinctia intre termenii obisnuiti din vorbirea curenta si termenii care au un inteles special in cadrul altor stiinte (inginerie, medicina, biologie etc.). Interpretarea gramaticala presupune totodata si o analiza a legaturii dintre cuvinte in propozitie sau in fraza. Astfel nu este indiferenta utilizarea conjunctiilor "sau" ori "si", deoarece ele conduc la sensuri diferite. In adevar, particula "sau" ne evoca alternativa, pe cand "si" cumulul.
Exemplu Articolul 13 din Decretul nr. 31/1954 prevede ca: "Domiciliul unei persoane fizice este acolo unde ea isi are locuinta statornica sau principala". Concluzia este urmatoarea: daca o persoana fizica are mai multe locuinte statornice, domiciliul va fi acea locuinta statornica care este principala.
B. Dupa cum spunea Savigny, interpretarea logica inseamna a gandi corect; inseamna a gandi in continuare, a gandi pana la sfarsit, dar ceea ce a fost gandit anterior.
Interpretarea logica este aceea care se face dupa anumite reguli rationale numite argumente. Acestea sunt in mod traditional procedee si maxime de interpretare utilizate de interpretii dreptului; ele sunt - cum s-a spus - "retete" empirice de interpretare (J. Carbonnier, op. cit, p. 215). Cele mai frecvent utilizate sunt: argumentul a pari (sau de analogie), argumentul a fortiori, argumentul per a contrario, argumentul reductio ad absurdum si argumentul ab eodem.
1) Argumentul de analogie (a pari) se refera la faptul ca unde exista aceleasi ratiuni trebuie aplicata aceeasi lege, respectiv aceeasi solutie (ubi eadem est legis ratio, ibi eadem est legis dispositio).
Exemplu: daca potrivit art. 60 alin. (2) din Codul familiei, copilul din casatorie care si-a pierdut aceasta calitate prin efectul hotararii judecatoresti de admitere a actiunii in tagaduirea paternitatii are dreptul ca intr-un an sa introduca actiune in stabilirea paternitatii, este logic si in spiritul legii ca si copilului din afara casatoriei, care si-a pierdut paternitatea, sa i se recunoasca acest drept (Trib. Suprem, sectia civila, decizia nr. 1984/1989, Dreptul nr. 4/1990, p. 73).
Argumentul de analogie pentru a fi operant trebuie sa intruneasca urmatoarele conditii: 1. raportul social sa nu fie reglementat expres de lege; 2. raportul respectiv sa prezinte asemanare cu raportul juridic reglementat de norma care urmeaza sa fie aplicata pe cale de analogie. Desigur, o comparatie bazata numai pe intuitie nu este de primit.
Exista doua feluri de analogii, si anume: analogia legii (analogia legis), atunci cand completarea lacunelor legii se face apelandu-se la o norma juridica civila si analogia dreptului (analogia iuris), cand acest lucru se face recurgandu-se la principiile dreptului civil. Extensia analogica este de fapt mai mult decat o interpretare, deoarece implica o trecere de la cunoscut (prevazut de lege) la necunoscut. Analogia nu trebuie confundata cu fictiunea: in adevar, daca analogia opereaza cu doua categorii asemanatoare, fictiunea are in vedere doua categorii diferite din care rezulta o noua categorie. Totusi, intr-un sens, fictiunile sunt analogii impuse prin lege.
2) Argumentul a fortiori. Prin el se ajunge la extinderea aplicarii unei norme de la un caz reglementat de lege sau de un principiu, la un caz nereglementat expres. Aceasta pentru ca ratiunile care au stat la baza adoptarii acelei norme isi afla aplicare cu atat mai mult in cazul dat. Argumentul a fortiori este exprimat de adagiul latin qui potest plus, potest minus - cine poate mai mult, poate si mai putin.
Exemplu: legea civila reglementeaza posibilitatea dobandirii prin uzucapiune a unui drept real de proprietate. Asa fiind, cu atat mai mult trebuie admisa posibilitatea dobandirii pe aceasta cale a unui dezmembramant al proprietatii, cum ar fi uzufructul si abitatia.
3) Argumentul per a contrario scoate in evidenta regula logicii, potrivit careia cand se afirma ceva se neaga contrariul (qui dicit de uno, negat de altero). Asadar, daca o prevedere legala reglementeaza un anumit aspect, se intelege ca ea neaga aspectul contrar si viceversa, adica daca textul legal neaga un aspect inseamna ca afirma contrariul. Cand o situatie este inclusa intr-o dispozitie a legii, contrariul este exclus (inclusione unius fit exclusio alterius).
Exemplu art. 5 C.civ. dispune ca nu se poate deroga prin conventii particulare de la legile de ordine publica. Per a contrario: se poate deroga prin conventii particulare de la legile care nu sunt de ordine publica. Iata cum de la o dispozitie de exceptie (restrictiile ordinii publice) se ajunge la un principiu (libertatea contractuala).
Acest argument trebuie, insa, folosit cu atentie, deoarece nu intotdeauna tacerea legii asupra unei solutii poate sa conduca la concluzia ca s-a avut in vedere adoptarea solutiei contrare.
4) Argumentul reducerii la absurd (reductio ad absurdum sau ab absurdo sensu) evidentiaza faptul ca numai o anumita solutie este posibila rational, solutia contrara fiind absurda si, deci, nu poate fi acceptata. Acest argument se foloseste si in cazul in care textul de lege este clar, dar aplicarea lui literala conduce la rezultate absurde (engl. Golden rule); de asemenea, atunci cand un text imbatranit care nu a prevazut o situatie noua trebuie reformat.
5) Argumentul ab eodem (sau al formei echivalente) exprima situatia in care desi o forma prescrisa de lege nu a fost observata, aceasta nerespectare este acoperita daca a fost folosita o alta forma echivalenta. In general, dreptul considera ca echivalente formele care ating acelasi scop. Domeniul de incidenta al argumentului ab eodem este materia succesiunilor.
Exemplu: un testament olograf pentru a fi valabil trebuie scris, datat si semnat de mana testatorului. Data trebuie indicata prin ziua, luna si anul intocmirii. Daca testamentul este datat "in ziua de Craciun a anului 1998", el este incorect, deoarece nu precizeaza nici ziua si nici luna. Dar cum ziua de Craciun cade invariabil in 25 decembrie, prin argumentul ab eodem vom avea o datare completa si deci testamentul va fi valabil. In ce priveste semnatura, ea se cere, de regula, a fi mentionata prin numele patronimic; totusi, ea poate fi inlocuita si numai prin initiale si calitatea semnatarului daca acestea pot sa conduca la o identificare neindoielnica a testatorului.
Unele argumente, desi sunt folosite in practica, nu sunt totusi recomandabile. Astfel:
- argumentul ad hominem care se refera la calitatile, respectiv la specialitatea unei persoane; asa, de pilda, in rationamentul X are dreptate deoarece este un mare specialist in dreptul civil;
- argumentul ad ignorantiam care se bazeaza pe imposibilitatea de a se dovedi contrariul; daca nu s-a dovedit X, atunci este posibil non X;
- argumentul ad populum care se intemeiaza pe faptul ca, intr-o anumita situatie, exista un acord al majoritatii;
- argumentul ad misericordiam care urmareste sa trezeasca anumite sentimente, cum ar fi compasiunea, ingaduinta, simpatia etc.;
- argumentul ex silentio, argument care are la baza rationamentul de tipul: daca X nu a fost negat de nimeni, inseamna ca el este afirmat (a se vedea P.M. Cosmovici, op. cit., p. 54-55).
In dreptul civil exista si cateva reguli specifice de interpretare exprimate in doctrina prin formularile:
- exceptiile sunt de stricta interpretare (exceptio est strictissimae interpretationis). Aceasta regula spune ca exceptiile admise de lege sunt limitative si ca, deci, interpretul nu are posibilitatea de a admite exceptii fara text. Pentru a statua o exceptie legiuitorul foloseste, de obicei, expresii ca: "totusi", "cu toate acestea" etc.; nu este intotdeauna simplu de a sti cand un text constituie o exceptie. Sunt insa cazuri cand exceptiile sunt virtuale, adica nu sunt prevazute intotdeauna de textul legal. De pilda, o incapacitate, o decadere etc. Sunt exceptii virtuale de la regula comuna a capacitatii, a egalitatii. Dar daca exceptiile (care fac ca o categorie de cazuri sa nu se supuna regulii) sunt de interpretare stricta, atunci regulile (sau principiile) pot fi extinse prin interpretare.
- legea speciala deroga de la cea generala (specialia generalibus derogant); aceasta impune intotdeauna o interpretare restrictiva. Altfel spus, ceea ce este special deroga de la ceea ce este general; rezulta deci ca o regula speciala nu se poate aplica decat materiilor pe care ea le are ca obiect.
- legea generala (noua) nu deroga de la cea speciala (mai veche) daca nu o spune expres (generalia specialibus non derogant);
- unde legea nu distinge nici noi nu trebuie sa distingem (ubi lex non distinquit, nec nos distinquere debemus). Aceasta inseamna ca interpretul nu are facultatea de a restrange aplicarea unei legi conceputa de legiuitor in termeni generali;
- dispozitiile legale trebuie interpretate in sensul in care ele produc efecte, iar nu in sensul in care ele nu ar produce niciun efect (actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat). Aceasta regula se desprinde din economia art. 978 C. civ. care, desi se refera numai la interpretarea contractelor, se aplica interpretarii oricaror acte juridice civile;
- legea inceteaza acolo unde inceteaza temeiurile sale (cessante ratione legis, cessat ejus dispositio). Desi la o prima vedere aceasta maxima pare a contrazice regulile precedente, in realitate nu este asa. Aplicarea ei trebuie sa se limiteze strict la situatiile in care contradictia dintre litera si spiritul legii este evidenta.
C. Interpretarea sistematica tine seama de locul normei ce trebuie interpretata in contextul legii (in capitole, sectiuni, titluri etc.) sau in contextul intregii legislatii (interpretarea se face dupa cum este vorba de o lege generala sau speciala, lege civila sau comerciala etc.).
D. Interpretarea istorica (numita uneori evolutiva) tine seama de conditiile social-istorice in care a fost adoptata legea, de lucrarile pregatitoare, de amendamentele si discutiile parlamentare avute cu ocazia adoptarii legii etc. Potrivit acestei metode textele Codului civil trebuie aduse in actualitate; ne intereseaza mai putin intentia legiuitorului de la 1864, ci mai mult intentia unui legiuitor presupus in actualitate. Urmand metoda evolutiva interpretul poate sa adapteze textul de lege necesitatilor epocii sale. De aceea o astfel de metoda poate da textului sensuri variabile, uneori chiar un sens opus formularii sale literale (J. Carbonnier, op. cit., p. 274).
Aceasta interpretare - care in doctrina germana poarta denumirea de Scoala dreptului liber (Freirechtsschule) - trebuie putin explicata. In toate cazurile prin ea se cerceteaza ce a gandit legiuitorul despre o anumita notiune sau institutie din lege in chiar momentul elaborarii ei. Este vorba, asadar, de descoperirea sensului subiectiv al legii, de investigarea ratio legis; insa investtigatia nu se opreste aici.
O dispozitie a legii nu mai exprima neaparat vointa celui ce a creat-o. Legea si articolele sale se desprind dupa promulgare de creatorii lor pentru a avea o viata proprie. Ea preia pe acest parcurs noi idei, noi conceptii si chiar noi sensuri; si numai schimbarea permanenta a vorbirii curente schimba de multe ori sensul unui element caracteristic al normei juridice. In adevar, o expresie dintr-o lege se intelege in zilele noastre altfel decat se intelegea acum 100 de ani. Evident nici situatia sociala si economica, astazi modificate, nu raman fara influenta asupra sensului normei. Asadar, o lege nu se interpreteaza in zilele noastre cum s-ar fi interpretat acum 100 de ani. De aceea mai important decat sensul subiectiv al normei (adica intentia legiuitorului istoric) este sensul obiectiv al acesteia, adica intentia legii in vigoare astazi. Asa fiind, ratio legis nu este vointa legiuitorului, ci vointa si scopul legii. Intentia pe care a avut-o legiuitorul la crearea normei poate sa constituie doar un punct de plecare. Intr-un exemplu plastic legea a fost comparata cu un vapor care, din momentul in care a fost remorcat din port in larg de catre slepuri, isi urmeaza propriul sau curs pe marea adanca; asupra acestui curs legiuitorul nu mai are nicio influenta (G. Radbruch, Rechtsphilosophie, Meyer Verlag, Leipzig, 1932, p. 111). Exista aici, fara indoiala, o nota de exagerare specifica scolii, dand judecatorului, aflat in dificultate, puterea de a-si exprima un punct de vedere personal.
E. Interpretarea teleologica (numita si a scopului social) cauta sa descopere scopul urmarit de legiuitor prin adoptarea normei respective, pentru a discerne, in raport cu acest scop, semnificatia ce trebuie atribuita textului care sa fie cat mai apropiata de intentia presupusa a legiuitorului; acest scop poate rezulta uneori din expunerea de motive a legii sau din contextul istoric in care a fost adoptata. Interpretul nu este obligat sa cerceteze intentia legiuitorului istoric; el este chemat sa cerceteze scopul social al legii, pentru a o aplica in conformitate cu acest scop (se aseamana cu metoda anterioara). Legea, detasata de autorul ei, se incarca cu o valoare proprie si traieste un destin autonom. Se spune - in continuare - ca scopul social al unei legi este o notiune mai obiectiva decat intentia legiuitorului si, mai ales, mai evolutiva (a se vedea G. Cornu, op. cit., p. 166).
F. Interpretarea structuralista presupune o analiza a textului legal in ansamblul sau; este o deslusire a spiritului general al legii, avand in vedere frecventa folosirii unei vocabule, aranjarea cuvintelor in propozitii si fraze, legatura dintre doi termeni, simetria sau nonsimetria dispozitiilor legale etc.
G. Conceptia doctrinei moderne este metoda "liberei cercetari stiintifice". Ea are in vedere ca un text de lege nu se poate dilata prin interpretare la infinit; dincolo de un anumit punct exista un vid de lege care trebuie acoperit (Fr. Geny numea acest punct "pragul interpretarii"). In aceasta situatie se trece de la interpretare la libera cercetare stiintifica, cand judecatorul, elaborand o solutie, o face ca si cand ea ar fi opera legiuitorului (se au in vedere date istorice, rationale, sentimentale etc.). Asadar, interpretul si, respectiv, judecatorul trebuie sa faca munca legiuitorului.
Scoala liberei cercetari stiintifice - a carui promotor a fost Fr. Geny - a aparut ca un recul la Scoala exegezei (prima jumatate a sec. al XIX-lea) pentru care textul de lege era totul; textele codurilor erau considerate ca includ tot materialul juridic necesar interpretarii. In alte cuvinte exegeza afirma omniprezenta legii si dogma infailibilitatii Codului civil. Reprezentantii acestei scoli sustineau ca interpretul, printr-un rationament, putea intotdeauna sa gaseasca in lege toate solutiile.
Fara indoiala, consideram ca interpretul trebuie sa aiba o pozitie mai activa si mai creativa, atitudine care sa-i dea posibilitatea de a gasi solutia potrivita in caz de lacuna sau ambiguitate a legii. El insa nu trebuie sa se indeparteze de la text, deoarece - trebuie bine retinut - sistemul nostru nu permite judecatorului sa creeze in mod arbitrar regula de drept. De alta parte, credem ca astazi (dupa 1989) cand amploarea legislativa este fara precedent, pentru legile noi juristii ar trebui sa se intoarca la metoda exegetica; de alta parte, pentru textele vechi (de pilda, cele din Codul civil) ar fi poate recomandata metoda liberei cercetari stiintifice, metoda istorica sau evolutiva ori metoda scopului social.
De mentionat ca art. 3 din Codul civil spaniol (a se vedea, Codigo civil , 11 Edicion, Aranzadi editorial, 2001, p. 47) se apropie mult de aceasta conceptie; el dispune ca regulile de drept trebuie interpretate conform sensului natural al cuvintelor, in functie de context, de precedentele istorice si legislative si de realitatea sociala a momentului in care ele trebuie aplicate, tinandu-se seama de spiritul si finalitatea lor.
H. Metoda comparativa. Compararea dreptului dezbate critic, prin comparare, solutiile existente in alte ordini de drept. Folosul unui asemenea demers este evident. Compararea dreptului este in masura sa puna in lumina care dintre solutiile diferite este rationala si pe ce se bazeaza aceasta rationalitate. De aceea aceasta interpretare are o importanta fundamentala, mai ales cand este vorba de "a umple" lacunele legii. Din pacate jurisprudenta noastra apeleaza prea putin la rezultatele dreptului comparat. Este de dorit ca in viitor, mai ales in chestiunile dificile, ea sa faca acest lucru.
Trebuie mentionat ca metodele de interpretare utilizate nu se folosesc izolat, ci impreuna sau, uneori, numai unele dintre ele. Apoi, practica ne demonstreaza ca jurisprudenta nu este aliniata a priori (si nici nu ar fi bine) la o singura metoda de interpretare. In sfarsit, subliniem ca orice interpretare incepe de la texte si numai peste un anumit prag se face apel la alte izvoare (cutuma, echitate etc.).
Interpretarea si traducerea. Acestea nu se confunda: in timp ce interpretarea are ca obiect descoperirea sensului unei reguli juridice obscure, traducerea face inteleasa o limba straina (necunoscuta prin ipoteza). Apoi, interpretarea are o putere de creatie mai mare decat traducerea (Ph. Malaurie, L. Aynés, op. cit., p. 300).
Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate
