Organizarea de stat Tarilor Romane in secolul fanariot

Organizarea de stat Tarilor Romane in secolul fanariot.

La inceputul secolului al XVIII-lea Tarile Romane au intrat intr-un grav proces de deteriorare a autonomiei politice de care se bucurasera pana atunci in raport cu puterea suzerana (Imperiul Otoman). Aliantele politice antiotomane incheiate de domnii Dimitrie Cantemir si Constantin Brancoveanu cu Rusia si Imperiul Habsburgic au condus la pierderea increderii autoritatilor otomane in domnii autohtoni si la anularea celui mai important privilegiu de care se bucurasera pana atunci Tarile Romane: alegerea Domnului de catre Adunarea Starilor. In consecinta, aceasta prerogativa a fost insusita de catre suveranul otoman, care o va folosi timp de un secol pentru a numi pe tronurile celor doua tari dregatori ai statului otoman.

Totusi, turcii nu au transformat Tarile Romane in unitati administrative otomane, ci le-au conservat autonomia incredintand conducerea lor unui grup de familii grecesti din cartierul "Fanar" din Istanbul, care slujisera statului otoman cu loialitate timp de mai bine de un secol.

Secolul al XVIII-lea a insemnat o perioada de regres din punctul de vedere al relatiilor romano-otomane. El a adus cu sine grave stirbiri ale autonomiei de care se bucurasera Tarile Romane in perioada anterioara si o exploatare sistematica a economiei acestora in beneficiul statului otoman. Perioada a inregistrat insa si cateva aspecte pozitive, intre care trebuie remarcate progresele semnificative facute in domeniul administratiei publice. Sub influenta ideilor iluministe (in special a celor conservatoare, care promovau rolul monarhului luminat in modernizarea societatii), domnii fanarioti au introdus in administratia publica din Tarile Romane un centralism fara precedent in istoria statelor medievale romanesti. Acesta s-a materializat prin cresterea in dimensiuni a aparatului de stat, o organizare mai buna a acestuia decat in trecut, iar in final, prin functionarea lui mult mai eficienta.

Scopurile acestor ameliorari inregistrate in activitatea aparatului administrativ nu se legau insa de interesele locuitorilor de rand, ci de nevoia domnitorilor fanarioti de a exploata cat mai eficient economia celor doua tari, pentru a putea face fata pretentiilor otomane si a-si pastra astfel tronurile. Spectrul larg al atributiilor pe care le-a primit administratia locala in aceasta perioada, profilul acestora atributii si eficienta cu care aparatul administrativ le-a dus la indeplinire constituie insa cele dintai premise ale modernizarii administratiei publice romanesti. Tot un semn de modernizare il reprezinta si diversificarea functiei interne a statului. Alaturi de pastrarea ordinii interne, impartirea dreptatii si perceperea impozitelor, statele medievale romanesti au inceput sa isi asume si functii noi. Cele mai elocvente exemple sunt preocuparile domnilor fanarioti pentru asistarea materiala a saracilor si pentru protejarea sanatatii populatiei; ele s-au materializat prin aparitia primelor institutii de ocrotire patronate de stat, iar in perioada urmatoare ele vor sta la baza aparitiei unor servicii publice in sensul modern al conceptului.

1. Administratia centrala:

1. 1. Domnul: Institutia cea mai importanta in carmuirea Tarilor Romane a ramas in continuare Domnitorul. Numit direct de catre sultan, acesta era asimilat dregatorilor otomani, pozitionandu-se in ierarhia dregatoriilor otomane imediat sub vizirii (ministrii) importanti. De regula, tronul era ocupat prin cumparare, competitia intre pretendenti transformandu-se de facto intr-o licitatie.

Turcii au utilizat in continuare sistemul confirmarii periodice a titularilor, insa din motive de maximizare a beneficiilor financiare au avut tendinta de a scurta durata domniilor (suma cu care erau cumparata domnia era mai mare decat cea platita pentru confirmare). In aceste conditii, mentinerea domnilor pe tron era legata exclusiv de eficienta cu care acestia raspundeau pretentiilor economico-financiare ale Imperiului.

O anumita ameliorare a acestei situatii a venit in urma razboiului ruso-turc din anii 1787-1792, incheiat cu Pacea de la Iasi. Unul dintre articolele acesteia, stabilea durata domniilor din Principate la 7 ani, cu posibilitatea turcilor de a-i revoca pe titulari doar in cazul in care savarseau greseli grave.

Ceva mai multa stabilitate a fost obtinuta in urma hatiserifului din 1802, prin care Poarta stabilea ca inainte de expirarea celor sapte ani, domnii nu puteau fi maziliti decat in urma unui acord intervenit intre puterea suzerana (Poarta) si cea protectoare (Rusia). Domnia si-a pastrat toate atributiile pe care le avusese in perioada anterioara. In domeniile politic, judecatoresc, si economico-fiscal, puterea sa era practic nelimitata. Domnul controla toate resorturile administratiei centrale si locale, iar personalul administrativ era direct sau indirect raspunzator fata de el. Limitele constitutionale ale prerogativelor domnilor in aceasta perioada erau putine.

Cea mai importanta si, probabil, cea mai eficienta, venea din afara Tarilor Romane, aceasta fiind materializata din dreptul sultanului de a selecta si a mazili domnitorii. O alta amenintare potential serioasa la adresa autoritatii Domnitorului venea din partea Sfatului domnesc si a Sfatului de obste. Formate din boieri si, ocazional, din inalti ierarhi ai bisericii, cele doua organe reprezentau vointa politica a boierimii autohtone, motiv pentru care ele au reusit nu de putine ori sa blocheze sau sa influenteze in mod decisiv activitatea domnilor fanarioti.

2. Sfatul domnesc:

Sfatul domnesc a ramas in continuare un organ cu caracter permanent, care indeplinea functii consultative in raport cu institutia Domniei. Avand acest rol, Sfatul domnesc si-a pastrat totalitatea competentelor pe care le-a avut si in perioada secolelor XIV-XVII.

In cursul secolului al XVIII-lea, institutia a capatat insa si unele atributii judecatoresti speciale. O sectiune a acestuia a inceput sa functioneze ca o instanta superioara de judecata, denumita tehnic Divan domnesc. Prin extensie, expresia a ajuns ulterior sa desemneze intreaga institutie a Sfatului domnesc. Membrii Divanului erau numiti de catre Domnitor dintre boierii de rangul intai si al doilea.

Traditia intarita prin firmane ale sultanului, recunostea dreptul Domnitorului de a alege pe cine dorea dintre boierii pamanteni sau greci. Insa un domnitor intelept tinea seama de pozitia sociala, de influenta politica si de durata in care cei numiti fusesera in slujba statului. Astfel de considerente explica opozitia cu care se confrunta adesea Domnitorul din partea unui organ ales de catre el insusi.

Desi componenta Divanului era in continua schimbare, un mic nucleu de mari boieri isi mentinea de la o domnie la alta locul in Divan sau reapareau frecvent in functiile inalte alte tarii. In acest fel, treburile interne erau conduse de catre Domnitor cu sprijinul unui mic manunchi de familii boieresti. Aceste familii au format o adevarata casta aristocrata, care a dominat viata politica, economica si culturala pana tarziu in deceniul al treilea al secolului al XIX-lea.

3. Sfatul de obste:

Sfatul de obste este cel de-al doilea organism important care reprezenta opinia clasei boieresti. Acesta era o ramasita a vechii Adunari de stari, avand in componenta sa persoane chemate in mod special de catre Domnitor. Din acest motiv, Sfatul era un instrument de guvernare aflat la indemana Domnitorului, care se dovedea a fi unul destul de docil in relatie cu acesta din urma.

Structura si prerogativele institutiei au ramas insa in aceeasi situatie de nereglementare juridica, care ii caracterizase activitatea si in trecut. Sfatul de obste putea fi convocat doar de catre Domnitor sau de catre cineva desemnat de catre acesta. La o convocare se puteau intruni cel putin 12 si cel mult 140 de persoane, insa numarul lor rareori trecea de 36. Competentele Sfatului erau la fel de extinse ca si cele ale Adunarilor de stari. Prin urmare, orice problema publica importanta putea face obiectul consultarii Sfatului de obste, indiferent daca aceasta era laica sau ecleziastica, economica sau politica.

Dezbaterile erau adesea animate, mai ales cand era vorba de biruri, iar uneori boierii ajungeau sa il denunte pe domnitor la Constantinopol. Domnitorul era insa cel care stabilea ordinea de zi si avea putere de decizie, iar atata vreme cat Poarta era multumita de prestatia sa, acesta invingea orice opozitie a boierilor.

4. Dregatoriile centrale:

In linii mari, nomenclatura dregatoriilor centrale a ramas foarte apropiata de aceea din secolele anterioare. S-a pastrat de asemenea si modalitatea de numire a titularilor: acestia era desemnati si revocati de catre Domn, in functie de avere, de relatiile de rudenie avute cu familia Domnului sau de priceperea lor. Numirile se faceau la debutul fiecarei domnii si la inceputul fiecarui an, moment in care toti dregatorii erau obligati sa isi depuna insemnele dregatoriilor.

Desi, in mod teoretic, Domnii puteau numi dregatori din randurile oricarei categorii sociale, totusi in marea majoritate a cazurilor candidatii numiti in functii proveneau din randurile marilor proprietari de pamanturi. S-a creat in acest fel o legatura foarte stransa intre calitatea de boier si aceea de dregator, care i-a tinut la o oarecare distanta de marile dregatorii pe insotitorii greci ai domnilor fanarioti. Specificul dregatoriilor centrale a suferit insa o mutatie fundamentala odata cu instalarea regimului fanariot. Este vorba despre introducerea vanzarii slujbelor publice, o practica intalnita si in alte monarhii absolutiste contemporane. Aceasta ii permitea Domnului sa vanda boierilor toate marile dregatorii ale tarii, iar dregatorilor centrali si locali sa vanda toate slujbele publice aflate in subordinea lor ierarhica.

Venalitatea sau vanzarea slujbelor isi are radacinile in nevoia de bani permanenta a domnilor fanarioti, nevoie alimentata de pretentiile financiare crescande ale otomanilor. Fiind aducatoare de mari beneficii financiare, ea a fost institutionalizata si s-a transformat intr-un sistem bine pus la punct, in care vanzarea se facea odata pe an.

Consecintele pe care le-a indus venalitatea functiilor au fost vizibile. Intre ele se remarca in primul rand instabilitatea functiilor si institutionalizarea abuzurilor in administratia publica. Fiind constient ca functia cumparata nu poate fi ocupata mai mult de un an, dregatorul (in special cel marunt) avea tendinta de a abuza cat mai mult, pentru a obtine beneficii cat mai mari de pe urma ei. In acest fel, el reusea sa isi recupereze suma investita pentru cumpararea dregatoriei si putea obtine un profit care sa ii asigure viitorul.

Alte consecinte importante au fost infiintarea de noi dregatorii care sa poata fi scoase la vanzare (chiar daca atributiile aferente erau de multe ori lipsite de utilitate practica), respectiv multiplicarea si vanzarea de mai multe ori a acelorasi functii. Pe parcursul secolului al XVIII-lea titlul de dregator si-a depasit insa semnificatia initiala legata de desemnarea unei persoane care ocupa o functie publice, ajungand sa indice, in egala masura si in acelasi timp, un rang nobiliar in cadrul ierarhiei boieresti. Acest nou sens si-a facut loc pe masura ce boierii care paraseau functiile detinute au inceput sa isi pastreze titlurile conferite de acestea, singurul element care ii diferentiau de dregatorii aflati in functie fiind epitetul biv (= fost, in limba slava) asezat inaintea titlului. Noua acceptiune a titlului de dregator a fost ulterior institutionalizata printr-o reforma initiata de domnitorul Constantin Mavrocordat. Potrivit acesteia, a fi boier insemna a fi detinatorul unui titlu de dregator, indiferent daca cel care il purta detinea sau nu o functie efectiva in aparatul administrativ al statului. Mergand pe acest principiu, boierii au fost impartiti initial in doua clase: boierii de rang I, numiti mari sau veliti (vel = mare, in limba slava), corespunzand marilor dregatori; si boierii de rang II, corespunzand tuturor celorlalti dregatori. Framantarile din sanul boierimii, au facut insa ca, ulterior, cele doua clase sa fie reorganizate in trei clase, apoi in patru, pentru ca in final sa se ajunga chiar la cinci clase boieresti.

2. Administratia locala:

2. 1. Judetele si tinuturile:

Structura administrativ-teritoriala si principalele institutii ale aparatului administrativ-judecatoresc au continuat sa functioneze dupa principiile definitivate in secolele anterioare. Numarul judetelor s-a mentinut constant la cifra de 18 pana in momentul introducerii Regulamentelor Organice. In Moldova, numarul tinuturilor a scazut insa pana la 16, cauzele principale fiind pierderilor teritoriale inregistrate in anii 1775 (Bucovina) si 1812 (Basarabia).

Pana spre jumatatea secolului al XVIII-lea, conducerea unitatilor administrativ - teritoriale a revenit capitanilor de judet in Tara Romaneasca, respectiv parcalabilor si starostilor, in Moldova. Odata cu introducerea reformei administrativ judecatoresti a lui Constantin Mavrocordat (1740-1741), locul acestora a fost luat de catre ispravnici, dregatori locali numiti de catre Domn din randurile fostilor mari dregatori.

Initial, domnia numea cate un singur ispravnic in fiecare judet/tinut, existand doar cateva cazuri exceptionale pentru care erau numiti cate doi. Ulterior insa, a prevalat interesul domnilor pentru bani, astfel incat toate judetele/tinuturile au ajuns sa aiba cate doi ispravnici: unul roman si unul grec. Rolul acestora era unul deosebit de important: ei reprezentau domnia in judet/tinut, avand menirea de a executa toate poruncile acesteia si de a-i furniza informatiile politice necesare in timp util.

Prerogativele ispravnicilor erau asemanatoare cu cele ale vechilor conducatori de judete si tinuturi, respectiv: fiscale, administrative si judecatoresti. Cele mai importante erau insa strangerea darilor cuvenite domniei si scoaterea locuitorilor tarii la muncile datorate aceleiasi domnii sau stapanilor feudali (boierimea si biserica). Pentru indeplinirea acestor sarcini, ispravnicii aveau la dispozitie un efectiv de ostasi numiti pantiri si calarasi, in Moldova, respectiv, dorobanti, in Tara Romaneasca.

Reforma administrativa implementata de Constantin Mavrocordat nu s-a limitat numai la precizarea foarte clara a atributiilor ispravnicilor; in acelasi timp ea a cautat sa imbunatateasca eficienta aparatului administrativ si sa-i reduca abuzurile. Pentru a obtine aceste rezultate, domnitorul a cautat sa introduca mecanisme de control a activitatii ispravnicilor si o noua modalitate de plata a acestora, care sa elimine vechile surse de venit.

Pentru a putea verifica activitatea ispravnicilor, domnitorul a introdus o reglementare prin intermediul careia stabilea ca obligatorie existenta unei cancelarii ispravnicesti si a unei condici in care sa fie inregistrate activitatile desfasurate de ispravnici. Ulterior numarul acestor condici a crescut, pe masura ce ele s-au specializat. Au aparut astfel trei cancelarii: una pentru inregistrarea proceselor judecate, una pentru problemele administrative si una pentru corespondenta cu administratia centrala.

Eficienta practica a controlului asupra activitatii administratiei locale a ramas totusi una scazuta; in primul rand pentru ca administratia centrala nu tinea o evidenta a odinelor trimise in teritoriu, iar in al doilea rand, pentru ca, destul de frecvent, ispravnicii care ieseau din functie obisnuiau sa falsifice si chiar sa distruga condicile pentru a-si ascunde abuzurile savarsite. In completarea celorlalte reglementari menite sa reformeze administratia, Constantin Mavocvordat a introdus o alta masura rationala, destinata mai ales reducerii abuzurilor: salarizarea tuturor categoriilor de dregatorilor. Se urmarea in acest fel transformarea dregatorilor din slujbasi domnesti in functionari ai statului, prin renuntarea la ceea ce insemnasera pana atunci havaeturile (venitul slujbei detinute la un moment dat catre un boier, venit furnizat in special de vanzarea slujbelor aflate in subordine si de incasarea de plocoane de la subalterni).

Formula de salarizare a ispravnicilor care venea sa inlocuiasca havaeturile a fost aceea a incasarii unor procente aditionale, numite rasuri, pe care urmau sa le perceapa de la locuitorii tarii odata cu incasarea birului. Din pacate, masura lui Mavrocordat a esuat imediat dupa plecare acestuia de pe tron, masura desfiintarii havaeturilor fiind repede abandonata. Mai grav decat atat, in perioada ce a urmat ispravnicii vor avea grija sa incaseze atat veniturile havaeturilor, cat si procentele aditionale (rasurile), punand astfel o presiune suplimentara asupra celor doua bugete si asa foarte afectate de presiunea obligatiilor financiare fata de Imperiul Otoman.

2. Plaiurile, plasele si ocoalele:

In secolul al XVIII-lea, pentru prima data in istoria Tarilor Romane, au fost introduse subdiviziuni administrativ-teritoriale ale judetelor si tinuturilor. Dupa exemplul dat de austrieci in Oltenia, Constantin Mavrocordat a introdus ca subdiviziuni administrativ-teritoriale plaiul si plasa in Tara Romaneasca (1740), respectiv ocolul in Moldova (1741).

Plaiul era o subdiviziune a judetului, care grupa satele din zonele montane. Era condus de un vataf de plai, ale carui atributii erau: supravegherea granitei nordice a tarii; prinderea raufacatorilor si a birnicilor fugari; strangerea darilor de la plaiesi; judecarea pricinilor marunte ivite intre plaiesi; numirea parcalabilor din satele de plaiesi. Fiind foarte importanti pentru administratia tarii, vatafii de plai erau numiti direct de catre Domn. Modalitatea de plata a vatafilor de plai a ramas cea traditionala: ei beneficiau de scutiri de dari; beneficiau de zile de claca din partea plaiesilor si tot de la acestia din urma primeau bunuri in natura.

Plasa era o alta subdiviziune a judetului, care grupa de aceasta data satele din zona de ses a Tarii Romanesti. Ea a avut acelasi regim juridic cu ocolul din Moldova, unde nu a existat dualitatea plai-plasa din Tara Romaneasca. Cele doua tipuri de subdiviziuni administrativ-teritoriale erau conduse de zapcii de plasa, respectiv de ocolasi. Acestia erau numiti de catre ispravnici, iar atributiile lor erau ceva mai reduse in comparatie cu cele ale vatafilor de plai. Zapciii si ocolasii executau ordinele ispravnicilor, strangeau birurile si - desi le era interzis - faceau judecati (cu invoirea si complicitatea ispravnicilor). Deosebirea fata de vatafii de plai era vizibila si la nivelul modalitatii de retribuire, atat zapciii de plasa, cat si ocolasii fiind remunerati cu salarii.

3. Orasele si targurile:

La inceputul secolului al XVIII-lea, orasele si targurile au intrat intr-o noua faza de evolutie, in cursul careia au pierdut si bruma de autonomie de care se mai bucurasera in secolul anterior. Impinsi de nevoia de bani, dar si de dorinta de imbogatire rapida a boierilor, domnii fanarioti au renuntat la vechea relatie contractuala pe care o avea institutia domniei cu asezarile urbane, si au inceput sa doneze orasele boierilor si manastirilor.

Oraselor donate li se va adauga si o a doua categorie de asezari urbane aflate in stare de dependenta: orasele si targurile infiintate cu autorizatie domneasca pe mosiile boierilor si manastirilor. In acest fel, s-a ajuns ca, spre sfarsitul secolului, cca. 85 % din orasele Moldovei si cca. 60 % din orasele Tarii Romanesti sa se afle in stapanirea boierilor sau a manastirilor.

Fenomenul donarii oraselor a avut consecinte grave asupra modului de viata al orasenilor. In primul rand trebuie mentionata pierderea vechilor privilegii de care s-au bucurat locuitorii oraselor din partea domniei. Fara privilegii, orasenii au fost adusi in stare de dependenta economica fata de stapanii mosiilor pe care se aflau orasele. Donatiile le-au afectat si vechile drepturi avute asupra terenurilor din oras, intrucat orasenii au pierdut nu numai drepturile de folosinta asupra hotarelor, ci chiar si dreptul de proprietate asupra vetrelor targurilor.

Pentru a putea locui in oras si a putea lucra vechile locuri din hotarul targului sau, targovetii secolului al XVIII-lea erau nevoiti sa le achite stapanilor oraselor o chirie, numita bezmen sau embatic, precum si diverse taxe pentru vanzarea marfurilor si a bauturilor alcoolice. O alta consecinta care si-a pus amprenta asupra vietii cotidiene a targovetilor a fost inlocuirea aproape completa a organelor alese ale orasenilor (judetul/soltuzul si pargarii) cu reprezentantii numiti ai autoritatii domnesti (in orasele ramase domnesti) sau cu cei ai stapanilor (in cazurile oraselor donate).

In Tara Romaneasca, procesul de substituire a debutat inca de la sfarsitul secolului al XVII-lea, cu orasul Bucuresti, si a fost complet. In Moldova, soltuzul si pargarii au continuat sa fie alesi in secolul al XVIII-lea, dar atributiile lor au fost diminuate progresiv pana la anulare. Dupa acest moment, singurul organ reprezentativ al orasenilor care a fost tolerat a ramas Adunarea generala a orasenilor. Aceasta si-a pastrat vechile atributii legate de alegerea soltuzului si a pargarilor (atat timp cat au mai functionat), de impartirea terenurilor din hotarul targului (in cazurile oraselor ramase domnesti) si de impartire a cislei.

Locul organelor alese ale orasenilor a fost luat de catre reprezentantii domnesti de la nivelul judetelor si tinuturilor: capitanii de judet, parcalabii si starostii. Avand cea mai inalta pozitie in ierarhia administrativa locala, acestia puteau pretinde judecarea unor procese; puteau fi solicitati sa judece; puteau interveni in anchetarea unor litigii ale orasenilor; initiau cercetari; organizau poteri pentru prinderea celor vinovati de talharii sau crime; depuneau marturii pentru reconstituirea documentelor de proprietate pierdute; luau parte la operatiunile de fixare a hotarelor. Dupa instituirea ispravnicilor, acestia au reprezentat instanta de judecata care a luat locul celei vechi, alcatuite din soltuz si pargari. Atributiile lor judecatoresti erau practic cele pe care le avusese anterior vornicul de targ. Ispravnicia era considerata totusi o judecatorie de pace, astfel incat partea nemultumita de sentinta data se putea adresa Divanului domnesc. Hotararile neatacate ramaneau insa executorii.

In plan administrativ, atributiile ispravnicilor in raport cu orasele erau cele preluate de la vornicul de targ: aplicarea masurilor cu caracter sanitar; instituirea carantinei in caz de epidemie; scoaterea orasenilor la munca pentru repararea strazilor si a podurilor; executarea datornicilor.

O noua forma de administratie oraseneasca a fost introdusa in ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea. Aceasta a purtat numele de Epitropia obstii orasului si avea ca atributii gospodarirea orasului, ingrijirea edificiilor publice, supravegherea lucrarilor de interes public si asigurarea asistentei sociale in interiorul orasului. Atributiile sale au fost extinse de domnitorul Alexandru Ipsilanti (1797), cel care, pe langa sarcinile municipale, i-a conferit si un rol important in organizarea activitatii scolilor. Epitropiile reprezentau comunitatile locuitorilor din orase, dar erau dependente de puterea centrala. Ele au fost organizate intr-un Departament al Epitropiei, la conducerea caruia a fost instituit un vornic al obstirilor, al carui rang venea imediat dupa cel al marelui vornic al Tarii de jos.

4. Satele:

Satele de mosneni si razesi care au supravietuit procesului accelerat de aservire si-au pastrat organele de conducere traditionale: Adunarea obsteasca, Oamenii buni si batrani si dregatorii cu sarcini speciale. Atributiile acestor organe s-au conservat si ele, astfel incat satul avea in continuare dreptul de a face repartizarea birului intre gospodarii, dreptul de a sta in justitie prin intermediul reprezentantilor si dreptul de a judeca in pricinile marunte. Pentru a asigura legatura satelor dependente cu domnia sau cu stapanii feudali, au fost mentinute in aceasta perioada vechile organele existente in secolele XIV-XVII: parcalabul de sat in Tara Romaneasca, respectiv vornicelul, in Moldova. Spre deosebire insa de perioada anterioara, cele doua tipuri de organe erau, acum, numite de stapani cu acordul membrilor obstilor.

Bibliografie

*** Institutii feudale din Tarile Romane. Dictionar, coordonatori: Ovid Sachelarie si Nicolae Stoicescu, Editura Academiei RSR, Bucuresti, 1988.

*** Istoria dreptului romanesc, coordonator: Ioan Ceterchi, vol. II, Editura Academiei RSR, Bucuresti, 1984, p. 167-357.

Apostu, Ioan; Ionescu, Nicolaie, Prelegeri de istoria dreptului romanesc, Editura Nitnelav, Galati, 2003, p. 105-113.

Bratianu Gheorghe I., Sfatul domnesc si Adunarea starilor in Principatele Romane, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1995.

Caprosu, Ioan, Camata si camatari in Moldova in epoca fanariota, in Anuarul Institutului de Istorie si Arheologie, Iasi, VIII, 1971, p. 27-59.

Carp, Radu; Stanomir, Ioan; Vlad, Laurentiu, De la pravila la constitutie. O istorie a inceputurilor constitutionale romanesti, Editura Nemira, Bucuresti, 2002.

Cernea, Emil; Molcut Emil, Istoria statului si dreptului romanesc, editia a II-a, Casa de editura si presa "Sansa SRL", Bucuresti, 1992, p. 151-159.

Ciurea, D., Organizarea administrativa a statului feudal Moldova (sec. XIV-XVIII), in Anuarul Institutului de Istorie si Arheologie, Iasi, tom II, 1965, p. 143-235.

Djuvara, Neagu, Intre Orient si Occident. Tarile Romane la inceputul epocii moderne (1800-1848), traducere de Maria Carpov, Editura Humanitas, Bucuresti, 1995.

Eliade, Pompiliu, Influenta franceza asupra spiritului public in Romania. Originile. Studiu asupra starii societatii romanesti in vremea domniilor fanariote, traducere de Aurelia Dumitrascu, editia a III-a integrala si revazuta, Institutul Cultural Roman, Bucuresti, 2006.

Georgescu, Valentin Al., Bizantul si institutiile romanesti pana la mijlocul secolului al XVIII-lea, Editura Academiei RSR, Bucuresti, 1980.

Georgescu, Valentin Al.; Popescu - Mihut, E., Organizarea de stat a Tarii Romanesti, 1765-1782, Editura Academiei RSR, Bucuresti, 1989.

Grigoras, Nicolae, Dregatorii targurilor moldovenesti si atributiile lor pana la Regulamentul Organic, Iasi, 1941, 120 p. Idem, Institutii feudale din Moldova. Organizarea de stat pana la mijlocul secolului al XVIII-lea, Bucuresti, 1971. Idem, Reformele cu caracter administrativ din Moldova ale lui Constantin Mavrocordat, in Cercetari istorice, serie noua, VII, 1976, p. 123-164.

Hitchins, Keith, Romanii. 1774-1866, traducere de George G. Potra si Delia Razdolescu, Editura Humanitas, Bucuresti, 1996.

Pippidi, Andrei, Traditia politica bizantina in Tarile Romane in secolele XVI-XVIII, editie revazuta si adaugita, Editura Corint, Bucuresti, 2001.

Platon, Gheorghe; Platon, Florin, Boierimea din Moldova in secolul al XIX-lea. Context european, evolutie sociala si politica, Editura Academiei Romane, Bucuresti, 1995, p. 59-91.

Sava, Aurel, Boierii mari al Moldovei dregatori de tinuturi, in Revista de drept public, XVII, 1942, nr. 3-4.

Stanomir, Ioan, Nasterea constitutiei. Limbaj si drept in Principate pana la 1866, Editura Nemira, Bucuresti, 2004.

Stefanescu, Stefan, Istoria romanilor in secolul al XVIII-lea. Intre traditie si modernitate, Editura Universitatii Bucuresti, Bucuresti, 1999.

Ungureanu, Gh., Cancelaria institutiilor din Moldova in anii 1800-1828, in Revista arhivelor, 1967, nr. 2, p. 113-118.

Xenopol, A. D., Razboaiele dintre rusi si turci si inraurirea lor asupra Tarilor Romane, editie ingrijita de Elisabeta Simion, Editura Albatros, Bucuresti, 1997.