PROTECTIA NATIONALA SI INTERNATIONALA A DREPTURILOR OMULUI

Capitolul I

Concept si evolutie

I.1. Conceptul de drepturi fundamentale ale omului

În istoria contemporana, preocuparea constanta a societatilor a fost aceea de a reglementa prin legi organizarea si functionarea statului, pentru a limita puterea monarhilor si a garanta drepturile si libertatile fundamentale ale persoanelor. Adoptarea unor astfel de acte a fost inspirata de anumite scrieri ale unor mari invatati ai vremurilor, din antichitate pana in Evul Mediu si pana in contemporaneitate, care au constituit baza filozofica a marilor miscari spre libertate, au marcat momente de rascruce in istoria popoarelor, si au produs transformari epocale cu profunde rezonante politice si sociale.

Conceptul de drepturi si libertati fundamentale, desemneaza categoria drepturilor cetatenesti, esentiale pentru existenta fizica si integritatea psihica a indivizilor, pentru dezvoltarea materiala si intelectuala a acestora, precum si pentru asigurarea participarii lor active la exercitarea puterii publice, garantate de Constitutie[1]. Asadar, ele intra in categoria drepturilor subiective ale cetatenilor, esentiale pentru libertatea si demnitatea acestora in dezvoltarea personalitatii umane, stabilite si garantate prin Constitutii si legi cu valoare constitutionala .

În acceptiunea oricarei definitii, ele apartin persoanelor ca subiecti de drept determinati, si pe cale de consecinta, intra in categoria drepturilor subiective, ca prerogativa conferita de lege, in temeiul careia titularii pot sa desfasoare o anumita conduita sau sa pretinda altora o anumita comportare, sub sanctiunea prevazuta de lege, in vederea valorificarii unui interes personal.

Drepturile fundamentale cetatenesti nu pot fi deosebite de celelalte drepturi subiective, nici prin natura lor, nici prin obiectul lor specific[3]. Ele au insa un regim juridic propriu, fiind reglementate si garantate prin constitutii, conferindu-li-se o valoare juridica superioara.

I.2. Evolutia reglementarilor drepturilor fundamentale si a garantiilor lor, in realizarea principiilor statului de drept

Aceste conceptii valoroase exprimate in lucrarile de referinta inca din antichitate in operele lui Aristotel, Platon, Protagoras, iar mai tarziu Immanuel Kant, J.J. Rousseau si alti adepti ai scolii dreptului natural, au influentat documente cu caracter constitutional prin care s-a structurat categoria drepturilor si libertatilor omului.

Primele documente cu caracter constitutional au aparut in Anglia.

Anul 1789 a insemnat triumful revolutiei burgheze pentru Franta, iar pentru restul Europei curentul revolutionar a determinat o coalizare a reactiunii feudale impotriva burgheziei in ascensiune, asa incat impotrivirea monarhiilor a fost zdruncinata in anul 1848 cand fenomenul revolutionar s-a intins in toata Europa.[4]

Cu toate influentele scolii dreptului natural, in procesul istoric de organizare politica a statelor, adunarile constituante nu au elaborat alaturi de o constitutie sau in cadrul acesteia declaratii prin care sa fie proclamate drepturile fundamentale pentru cetatenii lor. Aceasta idee apare in America de Nord, la 1776, odata cu proclamarea independentei coloniilor engleze.

Acest curent a inspirat si declaratiile adoptate in Franta, dupa Revolutia burgheza din 1789, cand a fost adoptata Declaratia franceza a drepturilor omului si a cetateanului, care din definitie se referea atat la drepturile omului si ale cetateanului, imbracand o definire mai exacta a acestora cat si la alte drepturi si libertati decat declaratiile din America de Nord.

Profesorul Tudor Draganu in opera citata, apreciaza ca trasatura definitorie a Declaratiei, caracterul ei formativ - juridic, intrucat drepturile fundamentale si libertatile sunt recunoscute indivizilor fara a se mentiona obligatiile care revin statului, de-a asigura mijloacele materiale necesare pentru a le exercita.

Influenta Revolutiei franceze a fost foarte puternica in Tarile Romane asa incat aceste aspiratii sau regasit in documentele revolutiei de la 1848 din Transilvania, Moldova si Tara Romaneasca.

Curentul revolutionar burghez s-a manifestat in primul rand in Moldova, iar ulterior in Muntenia odata cu Proclamatia de la Izlaz din 1948, care pe langa un program politic cuprindea si principalele libertati individuale burgheze, si principii de organizare politica a statului. Proclamatia de la Izlaz prezinta o mare valoare in dezvoltarea sistemului constitutional din Romania, dar in aprecierea ei pe plan istoric nu este asimilata unei constitutii, fiind o simpla declaratie de drepturi inspirata din Declaratia Frantei.

Dupa Regulamentele Organice adoptate, in anul 1831 in Muntenia, si in anul 1832 in Moldova, in care au fost introduse reglementari noi de organizare statala, la 9-21 iunie 1848 a fost adoptata sub presiunea maselor Proclamatia de la Islaz in care, dupa cum am vazut, se proclama independenta administrativa si legislativa, separatia puterilor, egalitatea drepturilor politice si alte reglementari cu un profund spirit democratic.

Unirea Principatelor a marcat o noua etapa in dezvoltarea sistemului constitutional in Romania, cand in 1864, Alexandru Ioan Cuza proclama Statutul dezvoltator al Conventiei de la Paris prin care se consacra bicameralismul parlamentar, prin crearea Corpului Ponderator care devine ulterior a doua camera, Senatul.

În anul 1866 este adoptata Constitutia lui Carol I, inspirata din Constitutia Belgiei si considerata ca fiind cea mai liberala constitutie din Europa. În ea este consfintit principiul suveranitatii nationale, separatia puterilor, principiul guvernamantului reprezentativ, fiind recunoscute drepturile omului si cetateanului.

Pentru a da expresie noilor realitati vizand intregirea tarii, dupa Marea Unire din anul 1918, a fost adoptata in Romania, Constitutia din 1923 orientata spre cerintele statului de drept.

Constitutia din anul 1923 a fost repusa in vigoare la 2 septembrie 1944 prin Decretul - Lege nr. 1626, cu unele modificari, dupa lovitura de stat a lui Carol al II-lea si dupa Constitutia din 1938, prin care a fost desfiintat regimul democratic parlamentar bazat pe echilibrul puterilor statului.

Partidul comunist a inlaturat pluralismul politic, determinand la 30 decembrie 1947 abdicarea regelui Mihai I, si proclamarea Republicii.

La 3 aprilie 1948 a intrat in vigoare Constitutia din 1948 prin care s-au creat doua instrumente juridice de trecere a unor bunuri din proprietatea privata in proprietatea de stat, nationalizarea si exproprierea, in paralel cu colectivizarea fortata a agriculturii. Prin Constitutia din 1952 organele statului au fost subordonate partidului comunist si pentru prima data pe plan constitutional, a fost inscris rolul acestuia ca unica forta politica conducatoare in Romania.

Sistemul instalat prin aceasta Constitutie a inceput sa se transforme intr-o dictatura personala a secretarului general al partidului, concretizata intr-un cult al personalitatii prin Constitutia din 1965, ramasa in vigoare pana la Evenimentele din decembrie 1989.

În anul 1991 a fost adoptata noua Constitutie a Romaniei prin care au fost reglementate noi institutii ale statului de drept pentru reintegrarea tarii in ordinea juridica internationala.

Dupa ce la Reuniunea de la Viena a reprezentantilor statelor participante la Conferinta pentru Securitate si Cooperare in Europa, delegatia romana s-a desolidarizat de principiile novatoare referitoare la drepturile omului, apreciind ca acestea pot lasa cale libera amestecului strain in treburile interne ale Romaniei, in ianuarie 1991, Ministerul Afacerilor Externe a retras rezervele la declaratiile interpretative cu privire la documentul adoptat la Viena, confirmand acceptarea lui pentru a fi aplicat si in Romania.

În perioada care a urmat, Romania a semnat mai multe instrumente juridice nationale, adoptand reglementari pentru adaptarea legislatiei interne la conventiile internationale. Astfel a fost adoptata Legea pentru aderarea Romaniei la Conventia impotriva torturii si altor pedepse ori tratamente cu cruzime, iar in ianuarie 1991 a semnat Protocolul privind abolirea pedepsei cu moartea din 15 decembrie 1989.

Odata cu infiintarea O.N.U. insa, au fost elaborate documente cu valoare inestimabila si in primul rand, Declaratia Universala a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948, alaturi de numeroase conventii internationale.

Astfel, a fost adoptata Declaratia privind acordarea independentei popoarelor coloniale, prin Rezolutia Adunarii Generale a O.N.U. din 14 decembrie 1960, Declaratia Natiunilor Unite asupra inlaturarii oricaror forme de discriminare rasiala, adoptata prin Rezolutia Adunarii Generale a O.N.U. din 20 noiembrie 1963 si altele.

Printre instrumentele juridice internationale vizand protectia drepturilor omului, este Conventia cu privire la prevenirea si reprimarea crimei de genocid, intrata in vigoare in ianuarie 1951, Conventia cu privire la drepturile politice ale femeii, intrata in vigoare in iulie 1954, ratificata de tara noastra, Conventia privind lupta discriminarii in domeniul invatamantului, intrata in vigoare in mai 1962, la care Romania a aderat, Conventia internationala privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasiala, intrata in vigoare in ianuarie 1969, la care Romania a aderat.

Tot sub egida O.N.U., pentru apararea, promovarea si respectarea drepturilor omului au fost adoptate: Pactul international cu privire la drepturile economice sociale si culturale si Pactul international cu privire la drepturile civile si politice, primul intrand in vigoare in ianuarie 1976, iar al doilea in martie 1976, ambele fiind ratificate de Romania.

În prelungirea principiilor inscrise in Declaratia Universala a Drepturilor Omului, a fost adoptata Conventia internationala cu privire la drepturile copilului, la 20 noiembrie 1989, ratificata de Romania in anul 1990, in vederea acordarii unei protectii speciale copiilor.

Declaratia Universala a Drepturilor Omului, adoptata de Adunarea Generala a O.N.O. la 10 decembrie 1948, defineste prin reglementari drepturi fundamentale de natura civila si politica, drepturi economice precum si drepturi sociale si culturale. Ea are valoarea unei Conventii, confirmate prin doctrina si jurisprudenta, ca si cutuma internationala.

Elemente noi pe planul problemelor drepturilor omului sunt aduse prin Documentul Reuniunii de la Copenhaga, a Conferintei pentru dimensiunea umana a C.S.C.E. din 29 iunie 1990, in care sunt inscrise cerintele de promovare in fiecare tara a principiilor justitiei si ale statului de drept. Documentul se refera, pe larg, la problemele minoritatilor nationale care pot fi rezolvate numai intr-un cadru politic democratic bazat pe un stat de drept, cu un sistem judiciar independent.

Un document de o mare importanta politica si juridica este Carta de la Paris pentru o noua Europa, care reconsidera dimensiunile colaborarii raporturilor de forta, in urma prabusirii sistemelor totalitare din Europa de rasarit si trecerea la economia de piata. Prin aceasta Carta se stabilesc noi mecanisme de actiune in continuarea procesului C.S.C.E., intarirea institutiilor si structurilor C.S.C.E. si prevenirea conflictelor militare.

În urma Congresului Europei din mai 1948, se reclama constant adoptarea unei Carte a drepturilor omului pentru Europa si pe cale de consecinta, la 4 noiembrie 1950, in cursul reuniunii de la Roma, a fost semnata Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, care a intrat in vigoare la trei septembrie 1950. Aceasta avea drept scop, asigurarea recunoasterii si aplicarii universale si efective a drepturilor omului, functie de reglementarile aduse prin Declaratia Universala a Drepturilor Omului. Înca in preambulul conventiei este precizat scopul Consiliului Europei pentru apararea si dezvoltarea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale.

Conventia a fost conceputa ca un instrument eficient pentru garantarea si dezvoltarea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale. Dupa adoptarea ei, pana la 5 mai 2006 au fost adoptate paisprezece Protocoale prin care s-au adus reglementari noi, altele au fost modificate sau abrogate iar prin altele s-au simplificat procedurile jurisdictionale.

În Europa procesul de constitutionalizare a drepturilor fundamentale are la baza documente cu caracter international de o inestimabila valoare cu privire la reglementarea lor, garantiile acestora precum si la respectarea lor. Prin modificarile aduse Tratatului privind Comunitatea Europeana si prin adoptarea Tratatului Uniunii Europene, drepturile fundamentale au fost integrate in tratate comunitare.

Carta Uniunii Europene privind drepturile fundamentale, adoptata la 7 decembrie 2000 la Nisa, de catre Parlamentul european, Consiliul Uniunii Europene si Comisia europeana integrata in Tratatul pentru o Constitutie Europeana semnat la Roma la 29 octombrie 2004 cuprinde drepturile si libertatile fundamentale structurate in 6 capitole, respectiv, demnitatea, libertatile, egalitatea, solidaritatea, cetatenia si justitia.

Tratatul asupra Uniunii Europene introdus la Maastricht, prevede ca Uniunea respecta drepturile fundamentale garantate prin Conventia europeana, semnata la Roma la 4 noiembrie 1950.

Capitolul II

Drepturile, libertatile si indatoririle fundamentale in reglementarea Constitutiei Romaniei din 1991

II. 1. Consideratii generale

Ca si concept, dupa cum am aratat, drepturile fundamentale reprezinta o categorie de drepturi subiective, esentiale pentru dezvoltarea materiala si intelectuala a cetatenilor si pentru participarea lor activa la conducerea statului.

Profesorul Tudor Draganu defineste drepturile fundamentale ca fiind acea categorie de drepturi subiective garantate de lege vointei subiectului activ al raportului juridic, in temeiul carora acesta este in masura ca pentru valorificarea unui interes personal direct sa desfasoare o conduita determinata sau sa pretinda subiectului pasiv al raportului juridic o anumita comportare care la nevoie poate fi impusa prin forta de constrangere a statului .

Constitutia Romaniei din anul 1991, reglementeaza garantii juridice speciale pentru aceasta categorie de drepturi subiective. Avand in vedere ierarhizarea actelor normative in raport cu forta lor juridica, Constitutia, ca lege fundamentala este asezata in varful piramidei, toate celelalte norme juridice trebuind sa i se conformeze. Drepturile fundamentale fiind prevazute si garantate chiar in Constitutie, sunt asezate prin valoarea lor juridica deasupra tuturor celorlalte drepturi subiective.

Reglementarea acestor categorii de drepturi subiective variaza de la o tara la alta si de la o etapa de dezvoltare istorica la alta.

II.2. Cadrul juridic de protectie a drepturilor si libertatilor

fundamentale ale omului in reglementari interne

În Constitutia Romaniei din anul 1991, in primul articol se reglementeaza intr-o formulare sintetica, elementele definitorii ale statului roman, vizand caracteristicile esentiale ale acestuia cum sunt: suveranitatea si independenta; unitatea si indivizibilitatea statului roman; caracterul de stat national; forma republicana de guvernamant; atributul de stat de drept care promoveaza drepturile omului precum si trasaturile acestuia ca fiind stat democratic si social in care demnitatea omului, drepturile si libertatile cetatenilor, libera dezvoltare a personalitatii umane si pluralismul politic, reprezinta valori supreme garantate de Constitutie.

În sens restrictiv si concret, statul reprezinta ansamblul autoritatilor publice, care asigura guvernarea, reprezentand aparatul sau sistemul acestor autoritati. Statul se infatiseaza ca fenomen esentialmente istoric, el fiind produsul sau sinteza calitativa a catorva factori, minimi necesari: factorul demografic si psihologic, factorul material si factorul politic. Acesti factori, determina elementele constitutive ale statului, care sunt: populatia sau natiunea; teritoriul; si autoritatea politica, sau puterea de stat sau suveranitatea[5].

Aproape, in unanimitate, constitutionalistii considera ca statul trebuie sa aiba o populatie, un teritoriu si o autoritate publica, sau putere de stat sau suveranitate.

Cu privire la populatie, este de mentionat faptul ca, statul, ca o grupare umana institutionalizata, cunoaste variate forme de organizare. Se considera in general, ca in stadiul actual al evolutiei umanitatii, suportul statului il constituie natiunea. Prin natiune se intelege un ansamblu de asezari omenesti, intre locuitorii carora exista o legatura de solidaritate.

Teritoriul statului cuprinde partea din globul pamantesc care cuprinde solul, subsolul, apele si coloana aeriana de deasupra solului si a apelor, asupra careia statul isi exercita suveranitatea.

Autoritatea publica reprezinta elementul esential care duce la formarea statului il constituie aparitia in cadrul unei colectivitati umane asezate pe un teritoriu determinat, fie a unor guvernanti avand in frunte un monarh absolut sau un grup limitat de persoane, fie a unui sistem de organe, carora, li se atribuie capacitatea de a lua, pe calea unor manifestari de vointa unilaterale si in afara oricarei subordonari fata de vreo autoritate superioara sau concurenta, masuri obligatorii, susceptibile de a fi impuse respectului general cu ajutorul fortei de constrangere care a fost instituita in acest scop.

Puterea de stat se identifica cu un sistem de organe competente sa exercite functiile fundamentale ale statului, respectiv, functia legislativa, functia executiva si functia jurisdictionala.

II. 3. Categorii de drepturi si libertati fundamentale

Pentru examinarea lor din punct de vedere stiintific au fost facute mai multe clasificari ale drepturilor fundamentale, unele oglindite in texte constitutionale iar altele in documente internationale. Avand in vedere scopul urmarit de constitutiile moderne prin reglementarea drepturilor si libertatilor fundamentale, acela de a stabili garantii cat mai eficiente pentru apararea persoanei umane si a vietii ei private, pentru dezvoltarea materiala si culturala a persoanelor si pentru participarea lor la viata politica, profesorul Tudor Draganu, in operele citate, le clasifica in:

libertati individuale;

drepturi social-economice;

drepturi politice;

drepturi social-politice sau libertati politice

I. Libertati individuale

Este firesc ca prima categorie de drepturi fundamentale cetatenesti sa includa acele drepturi care au ca obiect ocrotirea persoanei umane si a vietii ei private. În aceasta categorie intra:

- dreptul la viata si integritatea fizica si psihica;

- dreptul de a locui pe teritoriul statului si libera circulatie in tara si strainatate;

- dreptul la un mediu sanatos;

- siguranta persoanei;

- inviolabilitatea domiciliului si a resedintei;

- secretul corespondentei si a celorlalte mijloace de comunicare;

- libertatea constiintei si libertatea religioasa;

- dreptul la informare;

- libertatea economica.

O trasatura comuna a acestor drepturi fundamentale, este aceea ca ele se exercita individual de fiecare cetatean fara concursul altora, motiv pentru care in literatura de specialitate, sunt denumite, libertati individuale.

II. Drepturi social-economice

A doua categorie de drepturi fundamentale, drepturile sociale-economice au ca scop exclusiv asigurarea dezvoltarii materiale si culturale a cetatenilor. Din aceasta categorie fac parte:

- dreptul la munca;

- dreptul la ocrotirea sanatatii;

- dreptul la greva;

- dreptul la proprietatea privata;

- dreptul la mostenire;

- dreptul la invatatura;

- dreptul la cultura;

- dreptul celui vatamat intr-un interes al sau de catre o autoritate publica, printr-un act administrativ sau prin nesolutionarea in temeiul legal al unei cereri, de a obtine recunoasterea dreptului pretins, anularea actului si separarea pagubei.

III. Drepturi politice

A treia categorie de drepturi fundamentale intra sub conceptul notiunii de drepturi politice, care au ca obiect exclusiv asigurarea participarii cetatenilor la conducerea statului.

În aceasta categorie de drepturi sunt grupate dreptul de a alege Presedintele Republicii; dreptul de a alege reprezentantii in Parlament; dreptul de a alege reprezentantii in Parlamentul European; dreptul de a participa si de a vota in cadrul referendumului; dreptul de a initia revizuirea Constitutiei in conditiile art. 150 din Constitutie; dreptul de a initia adoptarea, modificarea sau abrogarea unei legi organice sau ordinare in conditiile prevazute de art. 74 din Constitutie; dreptul de a fi ales deputat sau senator, Presedinte al Republicii, membru in consiliile locale sau judetene, primari in comune si orase sau membru in Parlamentul European.

IV. Drepturi social-politice

Drepturile social politice sau libertatile publice au ca scop atat asigurarea dezvoltarii materiale sau culturale a cetatenilor, cat si participarea lor la conducerea treburilor statului.

Aceste drepturi se caracterizeaza prin faptul ca cetateanul le poate exercita numai in concurs cu alti cetateni fiind numite si libertati publice, pentru acest motiv.

Din aceasta categorie fac parte: libertatea de exprimare a gandurilor, a opiniilor sau a credintelor precum si a creatiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare, libertatea cultelor, libertatea de asociere si dreptul de petitionare.

II. 4. Îndatoririle fundamentale ale cetatenilor

În capitolul III, titlul al II-lea din Constitutia Romaniei sunt inscrise indatoririle fundamentale ale cetatenilor, respectiv, fidelitatea fata de tara, dreptul si obligatia de a apara tara, obligatia de a contribui prin impozite si taxe la cheltuielile publice.

Capitolul III

Mecanisme juridice pentru garantarea si apararea

drepturilor si libertatilor fundamentale

Cu privire la garantiile drepturilor si libertatilor fundamentale, in opinia profesorului Ion Deleanu, ele se pot clasifica in doua categorii: garantii de fond si garantii procedurale sau jurisdictionale[6].

III.1. Garantiile de fond ale drepturilor

si libertatilor individuale

Garantiile de fond sunt cele relative la reglementarile de natura sa asigure existenta si exercitiul drepturilor si libertatilor fundamentale. Garantii de aceasta natura, sunt dispozitiile Constitutiei de aplicatie directa si imediata, cu privire la drepturile si la libertatile fundamentale, cum este spre exemplu, prevederea inscrisa in art. 23 alin. 4 Constitutie, potrivit careia, arestarea preventiva se dispune numai de catre instantele de judecata sau prevederea inscrisa in art. 44 alin 3 din Constitutie, potrivit careia, nimeni nu poate fi expropriat decat pentru o cauza de utilitate publica, stabilita potrivit legii cu dreapta si prealabila despagubire, precizarea referindu-se la "cauza de utilitate publica".

Aplicarea directa si imediata a prevederilor constitutionale, constituie garantia esentiala pentru drepturile fundamentale in aceste cazuri.

Pe de alta parte, materia drepturilor si libertatilor fundamentale este rezervata legilor organice, Guvernul neputand fi abilitat sa emita ordonante in domeniul acestor legi. În acest sens, in art. 115 din Constitutie se stipuleaza ca, ordonantele de urgenta nu pot afecta drepturile, libertatile si indatoririle prevazute de Constitutie, iar in art. 53 din Constitutie se prevede ca, exercitiul unor drepturi si libertati poate fi restrans "numai prin lege".

Cu privire la garantarea existentei si continuitatii drepturilor si libertatilor fundamentale, art. 152 alin. 2 din Constitutie, prevede ca, nici o revizuire nu poate fi facuta daca are ca rezultat suprimarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale cetatenilor sau a garantiilor acestora, in art. 53 din Constitutie prevazandu-se ca restrangerea acestor drepturi nu poate atinge existenta dreptului sau a libertatii. Restrangerea poate fi dispusa numai daca este necesara intr-o societate democratica, in conformitate cu art. 52 alin 2, teza 1 din Constitutie.

Aceasta reglementare are ca suport art. 11, pct.1 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale.

III.2. Garantiile procedurale ale drepturilor

si libertatilor individuale

Cat privesc garantiile procedurale sau jurisdictionale, ar putea fi considerate:

a)     generalitatea legii si reglementarea prin lege a tuturor raporturilor sociale;

b)     controlul constitutionalitatii legilor;

c)     controlul legalitatii actelor administrative;

d)     independenta justitiei;

e)     avocatul poporului.

Reglementarile constitutionale cu privire la aceste garantii jurisdictionale, generale si speciale vizeaza direct sau indirect protectia drepturilor si a libertatilor fundamentale, constituind instrumente eficace de protectie a acestor drepturi si libertati pentru persoana umana.

III.3. Sesizarea organismelor internationale

Prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, privind ratificarea Conventiei pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, precum si a protocoalelor aditionale la aceasta conventie, cu modificarile aduse pana la 5 mai 2006, de catre Romania, avandu-se in vedere faptul ca, prin Conventie a fost fundamentat accesul direct al persoanei umane la organismele de protectie internationala s-a reglementat si pentru persoanele care au cetatenia romana, dreptul de a se adresa in mod direct acestor organisme. Aceasta cale exceptionala de aparare a drepturilor si libertatilor fundamentale, dupa ratificarea Conventiei, face parte din dreptul intern al tarii, prevederile Conventiei aplicandu-se in mod nemijlocit si angajand direct statul roman.

Curtea nu poate fi sesizata decat dupa epuizarea cailor de recurs intern si intr-un termen de sase luni de la data deciziei interne definitive.

În Titlul II, art. 19 din Conventie, este reglementata activitatea Curtii Europene a Drepturilor Omului, pentru a asigura respectarea angajamentelor care decurg pentru partile contractante din Conventie si protocoalele aditionale. Aceasta Curte se compune dintr-un numar de judecatori, egal cu cel al statelor semnatare, alesi pe o perioada de noua ani.

CAPITOLUL IV

Protectia drepturilor si a libertatilor fundamentale

in cazuri speciale

Pe plan international au aparut reglementari speciale cu privire la protectia minoritatilor etnice, protectia minoritatilor sexuale cu privire la terorism si cu privire la euthanasia legata de dreptul la viata.

Bibliografie generala

1. Tudor Draganu, Drept constitutional si institutii politice, vol. 1 si 2, Editura Lumina Lex, Bucuresti 2000;
2. Ion Deleanu, Institutii si proceduri constitutionale- in dreptul roman si in dreptul comparat, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2006;
3. S. Murgu, N. M. Stoicu, Cadrul juridic de protectie a drepturilor omului in dreptul intern si international, Editura Cordial Lex, Cluj-Napoca, 2007;
4. S. Murgu, N. M. Stoicu, Drept constitutional, Editura Cordial Lex, Cluj-Napoca, 2007;
5. Ioan Vida, Legistica Formala - Introducere in tehnica si procedura legislativa, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2006;
6. Victor Duculescu, Protectia nationala si internationala a drepturilor omului, Editura Lumina Lex, 2000.
7. Nicolae Purda, Protectia drepturilor omului. Mecanisme interne si internationale, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2001;
8. Corneliu Birsan, Conventia europeana a drepturilor omului, vol. I Drepturi si libertati, Ed. C.H. Beck, Bucuresti 2006;
9. Corneliu Birsan, Conventia europeana a drepturilor omului, vol. II Procedura in fata Curtii. Executarea hotararilor, Ed. C.H. Beck, Bucuresti 2006;
10. Vincent Bergher, Jurisprudenta Curtii Europene a drepturilor omului, Editia a 4-a, Institutuls roman pentru drepturile omului, Bucuresti, 2003;
11. Nasty Marian Vladoiu, Protectia constitutionala a vietii, integritatii fizce si a integritatii psihice, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2006;
12. Tratatul privind aderarea Romaniei la Uniunea Europeana, Editura All Beck, Bucuresti, 2005.
13. Ioan Muraru, Simina Tanasescu, Drept constitutional si institutii politice, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2002;
14. Tudor Draganu, Declaratiile de drepturi ale omului si repercusiunile lor in dreptul international public, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1998;
15. Victor Duculescu, Constanta Calinoiu, Georgeta Duculescu, Drept constitutional comparat, vol. 1 si 2, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1999;
16. Virgiliu Pop, Avocatul Poporului-Institutie fundamentala a statului de drept Editura Perenia, Timisoara, 1995;