Profil istoric privind dreptul civil roman

Profil istoric privind dreptul civil roman

Bibliografie selectiva Th. Mommsen, Istoria romana, vol. I, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1987, p. 97-104; Giorgio del Vechio, Lectii de filozofie juridica, Ed. Europa Nova, Bucuresti, 1993, p. 179-230; F. de Coulanges, Cetatea antica. Studiu asupra cultului, dreptului si institutiilor Greciei si Romei, vol. I, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1984, p. 90-102; Vl. Hanga, Drept privat roman. Tratat, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1977, p. 21-28; J. Constantinesco, Tratat de drept comparat, Ed. All, Bucuresti, 1997, p. 42-80; N. Titulescu, Drept civil, Ed. All Beck, Bucuresti, 2004, p. 52-58; M.D. Bocsan, Problema codificarii civile in Romania - repere pentru revizuirea Codului civil (I), Pandectele Romane, nr. 1/2003, Partea a IV-a, p. 170-182; J.L. Halperin, Histoire du droit privé français depuis 1804, PUF, Paris, 1998, p. 24-39; J.Ph. Lévy, A. Castaldo, Histoire du droit civil, Dalloz, 2002, p. 1-31; J. Bart, Histoire du droit, Connaissance du droit, Dalloz, 2002, p. 126-139; H. Brox, Allgemeiner Teil des BGB., 20. Auflage, Carl Heymanns Verlag KG, Köln, Berlin, Bonn, München, 1996; Palandt, Bürgerliches Gesetzbuch, bearbeitet von Bassenge, Diederichsen, Edenhofer, Heinrichs, Heldrich, Putzo, Thomas, 55. Auflage, Verlag C.H. Beck, München, 1999, p. V-VI.

In antichitate, la Roma, se facea deosebire intre ius scriptum si ius non scriptum. Dreptul scris era opera legiuitorului, adica a organelor legiuitoare investite cu puterea de a statua norme obligatorii pentru toti cetatenii. Dreptul nescris numit si drept consuetudinar era o creatie a bunului simt popular; el a luat nastere treptat, prin exercitiul indelungat al aceleiasi practici, cu constiinta ca ceea ce se practica corespunde dreptului in vigoare.

Ius non scriptum denumit mos maiorum sau consuetudo avea o forta obligatorie egala cu dreptul scris. Diferenta fata de dreptul scris se referea numai la modul lor de formare, sursa fiind aceeasi: vointa poporului. In timp ce dreptul scris reprezinta vointa colectiva exprimata in mod expres, dreptul consuetudinar reprezinta aceeasi vointa sub forma tacitus consensus populi. La inceput romanii au admis o regula care pentru noi ar putea sa para curioasa si anume ca dreptul nescris poate desfiinta o regula apartinatoare dreptului scris (a se vedea I. Catuneanu, Curs elementar de drept roman, Ed. "Cartea romaneasca" S.A., Cluj, 1922, p. 34). Imparatul Constantin in Constitutia sa nesocoteste aceasta regula si decide ca dreptul nescris nu poate invinge nici ratiunea nici legea.

Este meritul dreptului roman care, prin Ulpian, a facut distinctia intre ius publicum si ius privatum (publicus ius est, quod ad statum rei Romanae spectat, privatum quod ad singularaem utilitatem - Digeste, 1,1,12). De altfel, dreptul roman a uimit prin prodigioasa sa supravietuire in societatile occidentale.

Mai tarziu, dreptul roman scris a fost receptionat in Europa Apuseana sub forma compilatiilor lui Justinian, denumite Corpus juris civile si a fost denumit Drept civil. Aceasta colectie monumentala se compune din patru parti: Institutele, Pandectele, Codex si Novelele si a fost edictata in jurul anului 530 e.n.; ea se deosebea de Dreptul canonic sau ecleziastic care reglementa anumite materii care astazi sunt guvernate de dreptul civil sau de alte ramuri de drept (de pilda, legislatia familiei). Dar normele dreptului public roman nu au mai fost preluate in Europa Occidentala, deoarece ele nu mai prezentau importanta pentru structura feudala a societatii. In acest fel s-a ajuns ca notiunea de drept civil sa insemne acelasi lucru cu aceea de drept privat (a se vedea M. Muresan, Drept civil. Partea generala, Ed. "Cordial" S.R.L., Cluj-Napoca, 1992, p. 18). Asadar, initial termenul de drept civil desemna intregul drept privat. Din dreptul privat s-au desprins apoi ramuri, cum ar fi: dreptul comercial, dreptul muncii, dreptul procesual civil, dreptul international privat etc.

Trebuie mentionat ca o serie de alte domenii au tendinte de autonomizare cum ar fi: dreptul asigurarilor, dreptul cambial, dreptul transporturilor etc. Ele, fara a deveni deocamdata ramuri independente, avand in vedere importanta lor, sunt studiate ca discipline de sine statatoare. Este de asteptat ca parte din ele sa se distanteze putin cate putin de trunchiul dreptului civil si sa devina autonome. A inceput sa functioneze o noua regula: in masura in care dreptul se dezvolta, noi ramuri specializate prind contururi pentru a se detasa si a-si castiga autonomia; acest fenomen care astazi este in plina evolutie se numeste specializarea dreptului.

In dreptul romanesc primele legiuiri scrise (care aveau caracterul de coduri) sunt: Pravila lui Vasile Lupu pentru Moldova (1646) si Pravila cea Mare a lui Matei Basarab pentru Muntenia (1652). Este insa in afara oricarui dubiu ca legi scrise care reglementau domeniul dreptului civil, au existat si anterior inca din timpul lui Alexandru cel Bun (1401-1433).

Codul nostru civil a fost adoptat si promulgat in anul 1864 si a intrat in vigoare la 1 decembrie 1865 purtand denumirea de " Codicile civile ". Redactorii codului au fost: I. Strat, Al. Creteanu, Papadopol Calimah, G. Vernescu si G. Apostoleanu. El a fost inspirat in cea mai mare parte din Codul civil francez de la 1804 care initial purta titulatura oficiala de "Codul civil al francezilor", dar si de alte legiuiri civile din Italia si Belgia (legea belgiana din 1851 a inspirat, se pare, reglementarea ipotecilor si privilegiilor). In acelasi timp, Codul civil a preluat si unele dispozitiuni din Codul Caragea si Calimah. De remarcat ca acesta din urma a fost promulgat in anii 1816-1817 la Iasi in limba neo-greaca (in limba romana in 1833) avand ca surse dreptul romano-bizantin, cutumele romanesti, Codul civil austriac (1811) si Codul civil francez. Este insa de retinut ca Alexandru Ioan Cuza a insarcinat comisia sa aiba in vedere la redactarea Codului nostru, proiectul Codului civil italian (al lui Pisanelli), insa aceasta a trecut peste recomandare (M.D. Bocsan, Redactarea Codului civil roman din 1865, Studia Universitatis Babes-Bolyai nr. 1/2003, p. 73).

Modelul Codului nostru civil, Codul Napoleonian, a avut incontestabil multi admiratori. De aceea el a fost introdus, cu mici modificari, nu numai la noi in tara, dar si in Italia, Spania, Portugalia, Luxembourg, Belgia, America de Sud etc. Nu in zadar Napoleon, la Sfanta Elena, spunea: "Adevarata mea glorie nu consta in a fi castigat 40 de batalii; Waterloo va sterge amintirea atator biruinte. Ceea ce va trai vesnic este Codul meu Civil". (a se vedea V. Hanga, Mari legiuitori ai lumii. Hamurapi, Justinian, Napoleon, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1994, p. 208). Dar Codul civil francez a fost supus si unor severe critici. Astfel, reprezentantii scolii istorice (Savigny) sustineau ca codificarea este un principiu de imobilizare, de moarte a dreptului. Acestia opuneau codurilor, obiceiul, datina, cutuma pe care le gaseau preferabile pentru ca erau mai simple, mai ductile si pentru ca ele puteau urma pas cu pas progresul constiintei juridice. Pentru scoala istorica dreptul a fost elaborat in mod organic prin constiinta poporului; interventia legiuitorului in ceea ce priveste dreptul, la fel ca si a gramaticienilor in ceea ce priveste limba, nu poate schimba faptul ca dreptul, ca si limba, nu sunt produsul lor, ci creatia constiintei, a spiritului national (Volksgeist). Alti critici au sustinut ca acest cod francez este o combinatie, o mixtura intre dreptul roman, dreptul cutumiar, ordonantele regale si dreptul canonic. In orice caz Codul Napoleon a avut la baza o doctrina liberala si individualista.

Partizanii codificarii au considerat aceste reprosuri ca fiind in realitate niste elogii. Ei spuneau ca legea fiind creata pentru media oamenilor ea trebuie sa corespunda mediei ideilor si opiniilor; ea nu trebuie sa aspire la crearea moravurilor, ea trebuie sa le reflecte.

Pe de alta parte, s-a spus ca Codul Napoleon are un caracter tranzactional reprezentand o tranzactie intre vechiul drept, anterior Revolutiei franceze si ideile revolutionare. Oricum, acest Cod a adoptat multe idei ale Revolutiei si anume: autonomia de vointa, egalitatea persoanelor si a proprietatii, libera circulatie a bunurilor, secularizarea actelor de stare civila si a casatoriei. Caracterul sau tranzactional rezulta si din compromisul ce l-a facut intre dreptul cutumiar si ordonantele regale, pe de o parte, si principiile dreptului roman, pe de alta.

Codul civil francez si deopotriva Codul nostru civil a fost criticat si din cauza planului si a metodei lui. Este adevarat, impartirea lui in cele trei "carti" (despre persoane, despre bunuri si despre diferitele moduri prin care se dobandeste proprietatea), diviziune care corespunde impartirii "Institutelor" lui Justinian, nu este strict stiintifica; asadar, legiuitorii nu au avut in vedere un plan metodic. De asemenea, cele trei carti nu sunt echilibrate, cartea a III-a cuprinzand 1270 de articole din totalul de 1914. Acestor reprosuri li s-a raspuns ca un cod nu este un manual menit a initia in studiul dreptului; un cod este o lucrare care trebuie sa fie mai ales practica si deci nu se cere in primul rand o expunere clara si simpla. Or, din aceasta perspectiva Codul este fara indoiala o opera admirabila. S-a aratat ca nicio alta lucrare de legislatie moderna n-a impins atat de departe "claritatea si simplicitatea" (C. Hamangiu, I. Rosetti-Balanescu, Al. Baicoianu, op. cit., p. 25). In plus, fata de Codul Napoleon, Codului civil roman i s-a imputat ca este un cod de import, ca el fiind grefat in sistemul nostru juridic ca un element strain, acest lucru nu poate ramane fara consecinte: transplantul poate determina tulburari, convulsii si rupturi de echilibru in corpul social receptor, iar efectul grefei esuate este rejectul. Dar viata a demonstrat ca in cazul nostru (dar si a altor natiuni din regiunea Balcanilor) institutiile Codului civil s-au tradus printr-o anumita schimbare benefica in atitudinile mentale autohtone. Desigur, este de presupus ca - la adoptarea Codului civil roman - spiritul liberal al Codului francez nu convenea moralei si mentalitatilor inca patriarhale existente in societate la jumatatea sec. al XIX-lea.

O alta critica - in parte intemeiata - a fost aceea ca aceasta legiuire (C.civ.fr.) este lacunara. Acest defect s-a evidentiat imediat dupa adoptarea sa. In schimb Codului civil roman nu i se poate aduce aceasta imputatie, deoarece, el fiind adoptat mai tarziu, aceste lacune au fost in mare parte complinite prin doctrina, jurisprudenta si legile care s-au promulgat in Franta ulterior anului 1804.

Evident si Codul civil roman a suferit multe modificari, cum ar fi: Legea proprietarilor din 1903, Legea din 6 februarie 1924 privind persoanele juridice, Legea nr. 319/1944 privind dreptul la mostenire al sotului supravietuitor, Decretul nr. 32 din 31 ianuarie 1954 pentru punerea in aplicare a Codului familiei si a decretului privitor la persoanele fizice si juridice (Decretul nr. 31/1954) etc. In sfarsit, datorita muncii de redactare precipitate (redactarea a durat mai putin de doua luni), i s-a mai reprosat Codului nostru ca s-au facut greseli de redactare, stersaturi necertificate, iar unele texte nu sunt conforme cu originalul francez (N. Titulescu, op. cit, p. 53).

Este, fara indoiala, un adevar ca valoarea Codului civil roman ramane incontestabila. Acest lucru este confirmat si de faptul ca dispozitiile sale sunt aplicabile si astazi, la peste 140 de ani de la promulgare.

Codul civil german (B.G.B.) a fost publicat la 18 august 1896 si a intrat in vigoare la 1 ianuarie 1900. Acest cod la aparitia sa a facut senzatie. El este unul dintre cele mai reusite coduri civile elaborate la inceput de secol. In acest cod se oglindeste pragmatismul eficient, soliditatea tehnicii juridice si conformitatea cu traditia juridica. S-a recunoscut ca el este, din punct de vedere tehnic, superior Codului civil francez; este mai complet, mai stiintific, dar si mai greoi, mai abstract. Actualul Cod civil german are in compunere cinci carti. Acestea sunt impartite in sectiuni, titluri si paragrafe, in total 2385 de paragrafe (a se vedea B.G.B. Bürgerliches Gesetzbuch mit zugehörigen Gesetzen und EG-Richlinien, 106. Auflage, Verlag C.H. Beck, München, 2003). Cele cinci carti ale codului sunt: Cartea I (parag. 1-240) intitulata "Partea generala" (Allgemeine Teil). Ea constituie dreptul comun in materia dreptului civil german si a intregului drept privat. Atunci cand normele partii generale nu se aplica celorlalte carti ale codului (de exemplu, drepturilor reale sau succesorale) acest lucru este, de obicei, mentionat in text.

Partea generala este logistic structurata. Primul loc este ocupat de subiectele de drept (persoana fizica si persoana juridica). Urmeaza obiectul juridic civil (Rechtsobjekte), iar apoi principiile aplicabile conventiilor, termenelor, prescriptiei extinctive. Prima carte a codului este puternic influentata de dreptul roman; ea cuprinde multe definitii si de aceea reprezinta cheia pentru intelegerea intregului cod (pentru detalii, a se vedea H. Köhler, B.G.B. Allgemeiner Teil, 24. Auflage, Verlag C.H. Beck, München, 1998).

Cartea a II-a (Schuldrecht, parag. 241-853) reglementeaza materia obligatiilor si are in compunere sapte sectiuni, precum: continutul obligatiei, pluralitatea de debitori si creditori etc. Ea evidentiaza diferentierea transanta dintre dreptul obligational si drepturile reale, diferentiere care isi are originea in pandectistica mai mult decat in dreptul roman clasic. Cartea a III-a (Sachenrecht, parag. 854-1296) reglementeaza drepturile reale, inclusiv dezmembramintele dreptului de proprietate (beschränkte dingliche Rechte); ea este compusa din opt sectiuni (pentru detalii, Schwab/Prütting, Sachenrecht, 27. Auflage, Verlag C.H. Beck, München, 1997). Cartea a IV-a (parag. 1297-1921) are ca obiect dreptul familiei (casatoria, rudenia, tutela), iar Cartea a V-a (parag. 1922-2385) are ca obiect de reglementare mostenirea (Erbrecht).

Principiile de baza ale codului sunt:

1. Respectul pentru om ca individ; in acest sens o influenta hotaratoare a adus-o Curtea Constitutionala de la Karlsruhe care a incercat sa gandeasca dreptul civil in termenii drepturilor fundamentale ale omului;

2. Garantarea libertatii de perfectionare in domeniile private ale vietii;

3. Principiul contractual ca realizare a egalitatii persoanelor privind capacitatea civila;

4. Autonomia privata ca modalitate de realizare a libertatii cetatenesti;

5. Principiul bunei credinte, garantie pentru desfasurarea raporturilor juridice. Codul civil german (BGB) a reusit sa impuna imperativul kantian: "Fiecaruia ii este permisa acea libertate de a actiona in masura in care si el are deschiderea de a o suporta din partea celorlalti". In timpul regimului national-socialist pretentia de a reinnoi dreptul a fost totala; s-a acordat predominanta interesului general asupra celui particular; aceasta trasatura a fost atenuata de cultul germanic al eroului, de unde o oarecare exaltare a vointei, a fidelitatii, a onoarei. La data la care regimul s-a naruit era in lucru un proiect al Codului popular (Volksgesetzbuch) care urma sa inlocuiasca B.G.B.-ul.

Codul civil elvetian a fost adoptat in 1907 si a intrat in vigoare la 1 ianuarie 1912. Lucrarile pregatitoare au inceput inca de la 1884, cand Asociatia Juristilor a hotarat sa se elaboreze un studiu comparativ al dreptului civil din toate cantoanele. Aceasta sarcina a fost incredintata profesorului Eugen Huber. Rezultatul muncii sale - intre anii 1886-1893 - a fost opera in patru volume "Sistemul si istoria dreptului privat elvetian". El a fost insarcinat sa redacteze un proiect al Codului civil elvetian. Asadar, redactarea codului a fost pusa "intr-o singura mana", in opozitie cu Codul Napoleon si cu BGB-ul. De aceea multe calitati ale codului elvetian, cum ar fi conceptia unitara, structura sa organica clara, se pot explica numai prin aceasta conducere unitara. Anteproiectul, in forma finala, nu a fost supus unui referendum national, el fiind adoptat in unanimitate la 10 decembrie 1907. In vederea promulgarii codului s-a renuntat la dezbaterea pe articole, supunandu-se votului numai legea in intregul ei; s-a considerat ca altminteri caracterul unitar si armonia legii ar fi compromisa. Acest cod - la promulgarea sa - a fost strabatut de un spirit patriarhal caracteristic cantoanelor germane, rurale si de munte, spirit care, putin cate putin, a fost estompat; de alta parte, el a demonstrat in cantoanele de limba franceza compatibilitatea spiritului german cu cel francez.

Codul civil elvetian este compus din: "Introducere" (art. 1-10); Cartea I (art. 11-89); "Drepturile persoanelor" (persoana fizica, persoana juridica sau morala, actele de stare civila, asociatiile, fundatiile); Cartea a II-a (art. 90-456), "Dreptul familiei" (casatoria, filiatia, tutela, curatela etc.); Cartea a III-a (art. 457-640), "Succesiunile" (mostenirea legala si testamentara, devolutiunea mostenirii, partajul si modalitatile sale etc.); Cartea a IV-a (art. 641-977), "Drepturile reale" (proprietatea si alte drepturi reale, posesiunea si cartea funciara); Titlul final privitor la intrarea in vigoare a Codului civil (art. 1-61); obligatiile sunt cuprinse intr-o lege distincta - Codul civil al obligatiilor din 1881, revizuit in 1911 si 1936 (pentru structura acestui cod, a se vedea B. Diamant, Nota in legatura cu Codul civil elvetian, Dreptul nr. 4/2000, p. 58-59).

Codul civil elvetian (ZGB) s-a spus, a fost opera unui singur om (E. Huber), dar aceasta opera nu ar fi fost posibila fara BGB-ul german [a se vedea: P. Tuor, B. Schnyder, Das schweizerische Zivilgesetzbuch, 10. Auflage, Schulthess Poligraphischer Verlag, Zürich, 1986, p. 6-17; W. Yung, Eugéne Huber et l'ésprit du Code civil suisse (1849-1923), in Etudes et articles, Mém. 32, Genève, 1971, p. 27 si urm.].

Codul civil al provinciei Quebec. Aceasta provincie a fost guvernata dupa 1865 de un Cod civil numit Bas. Canade care amesteca mai multe influente: Cutuma de Paris (care anterior era dreptul provinciei), Codul Napoleon, catolicismul. De la 1 ianuarie 1994 Quebecul are un nou Cod civil; el se distinge prin modernitate si prin influenta dreptului comparat. Se pare ca, din acest motiv, legiuitorul nostru, in noul proiect al Codului civil, l-a luat drept model [a se vedea Code civil du Quebec, Baudouin-Renaud, 2003-2004, ed. bilingva - franceza si engleza - si, de asemenea, L. Baudouin, Le droit civil de la Province de Quebec. Modéle vivant de Droit comparé, Wilson et Lafleur (limitée), Montreal, 1953; autorul spune chiar ca dreptul civil al provinciei Quebec este un model viu si unic in lume de drept comparat (p. XV)].

Astazi insa, tara noastra devenind membra a Uniunii Europene, urmand deja o armonizare legislativa, sursa principala a viitorului nostru Cod civil ar trebui sa fie legislatia civila franceza, italiana, elvetiana si germana; s-ar reusi astfel un aliaj solid intre traditionalism si tendintele moderne.