SANCTIUNI PENTRU INCALCAREA DREPTULUI COMUNITAR

SANCTIUNI PENTRU INCALCAREA DREPTULUI COMUNITAR

1. Factorfame I - C-213/89 - 1990, I-2433

Este de competenta instantelor nationale, in aplicarea principiului de cooperare stabilit la art. 5 din Tratatul CEE, sa asigure protectia legala de care beneficiaza persoanele ca efect direct al prevederilor dreptului comunitar.

Orice prevedere a unui sistem de drept national si orice practica legislativa, administrativa sau judiciara care ar putea afecta eficienta dreptului comunitar prin restrangerea autoritatii instantelor nationale competente, de a face tot ce este necesar in momentul aplicarii pentru a indeparta prevederile legislative nationale ce ar putea impiedica, fie si temporar, reglementarile comunitare, sa fie in mod deplin si eficient aplicate, este incompatibila cu cerintele inerente insasi naturii dreptului comunitar.

Eficienta deplina a dreptului comunitar ar fi la fel de afectata daca o reglementare de drept national ar putea impiedica o instanta sesizata de o disputa tinand de dreptul comunitar, sa pronunte o hotarare de tipul ordonantei presedintiale pentru a asigura deplina eficienta hotararii ce urmeaza a se pronunta asupra existentei drepturilor pretinse conform dreptului comunitar. Rezulta ca o instanta care in aceste conditii ar pronunta o hotarare de tipul ordonantei presedintiale, daca nu este vorba de o lege nationala, este obligata sa inlature aceasta reglementare.

Aceasta interpretare este confirmata de sistemul stabilit la art. 177 din Tratatul CEE a carui eficienta ar fi afectata daca o instanta nationala care a initiat o procedura aflata pe rol la Curtea de justitie intr-o problema care i s-a inaintat pentru o hotarare prejudiciara, nu ar putea pronunta o hotarare de tipul ordonantei presedintiale, pana la pronuntarea hotararii dupa primirea raspunsului de la Curtea de justitie.

2. Francovich - Cauzele conexate C-6/90 si C-9/90 - 1991,

I-5357

1. Dreptul unui stat membru caruia i se adreseaza o directiva de a alege dintre mai multe posibile mijloace de realizare a rezultatului cerut de aceasta, nu exclude posibilitatea indivizilor de a pretinde, in fata instantelor nationale, drepturi ale caror continut poate fi determinat suficient de clar doar pe baza prevederilor directivei.

2. Desi prevederile Directivei nr. 80/987 asupra protejarii angajatilor in cazul insolvabilitatii angajatorului sunt suficient de precise si neconditionate in ce priveste stabilirea persoanelor indreptatite la garantie si continutul garantiei, in cazul in care statul membru nu a adoptat nici o masura de aplicare in interiorul perioadei prescrise, persoanele vizate nu-si pot reclama aceste drepturi in fata instantelor nationale din moment ce prevederile directivei nu identifica persoana care trebuie sa acorde garantie, iar statul nu poate fi considerat raspunzator numai pentru motivul ca nu a luat masuri de aplicare in interiorul perioadei prescrise.

3. Eficienta deplina a reglementarilor comunitare ar fi afectata si protectia drepturilor pe care le garanteaza ar fi diminuata daca indivizii nu ar putea obtine despagubiri atunci cand drepturile lor sunt incalcate printr-o violare a dreptului comunitar, violare de care poate fi facut raspunzator un stat membru. O astfel de posibilitate de despagubire de catre un stat membru este indispensabila mai ales cand deplina eficienta a dreptului comunitar a constituit obiectul unei actiuni anterioare din partea statului si cand, prin urmare, in absenta unei asemenea actiuni, indivizii nu pot pretinde in fata instantelor nationale drepturile izvorate din legislatia comunitara.

Rezulta ca principiul conform caruia un stat membru trebuie sa raspunda de pagubele pricinuite indivizilor prin violari ale dreptului comunitar din partea statului respectiv, este inerent sistemului Tratatului.

Un fundament in plus pentru obligatia statelor membre sa compenseze asemenea prejudicii poate fi gasit la art. 5 din Tratat, conform caruia li se cere sa ia toate masurile adecvate, generale sau particulare, pentru asigurarea aplicarii dreptului comunitar, si prin urmare, sa anuleze consecintele ilegale ale unei incalcari a dreptului comunitar.

4. Desi raspunderea statelor membre de a repara prejudiciul provocat indivizilor prin incalcari ale dreptului comunitar de catre acestea, este ceruta de aceasta legislatie, conditiile in care exista un drept la despagubire depind de natura incalcarii dreptului comunitar, care a produs prejudiciul respectiv.

In cazul unui stat membru care nu-si indeplineste obligatia decurgand din alin. 3 al art. 189 din Tratat, de a lua masurile necesare pentru realizarea rezultatului prescris de o directiva, deplina eficienta a acestei reglementari comunitare cere ca dreptul la despagubire sa indeplineasca trei conditii:

(1) rezultatul prescris de directiva sa includa garantarea drepturilor indivizilor;

(2) sa fie posibila identificarea continutului acestor drepturi pe baza prevederilor directive;

(3) sa existe o legatura cauzala intre incalcarea obligatiei statului si prejudiciul suferit de partile vatamate.

In lipsa oricarei legislatii comunitare, raspunderea statului in despagubirea prejudiciului provocat este conforma reglementarilor dreptului intern. Cu toate acestea, conditiile relevante de procedura stabilite de dreptul intern al statelor membre nu trebuie sa fie mai putin favorabile decat cele legate de revendicari interne similare, si nu trebuie sa fie astfel formulate incat sa faca obtinerea despagubirilor practic imposibila sau excesiv de dificila.

3. Brasserie du Pêcheur si Factorfame

Cauzele conexate C-46/93 si C-48/93

1996, I-1029

1. Aplicarea principiului conform caruia statele membre sunt obligate sa repare prejudiciul provocat indivizilor de incalcari ale dreptului comunitar de care pot fi facute raspunzatoare, nu poate fi eludata atunci cand incalcarea se refera la o prevedere de directa aplicabilitate a dreptului comunitar.

Dreptul indivizilor de a se sprijini pe prevederile cu efect direct in fata instantelor nationale este numai minima garantie si este suficient in sine pentru a asigura aplicarea deplina si completa a dreptului comunitar. Acest drept, al carui scop este asigurarea primatului prevederilor de drept comunitar asupra celor de drept intern, nu pot asigura in fiecare cauza individului beneficiul drepturilor conferite de dreptul comunitar si, mai ales, nu pot evita ca acestia sa invoce un prejudiciu provocat de incalcarea dreptului Comunitar de catre un stat membru.

2. Deoarece Tratatul nu contine nici o prevedere care sa guverneze in mod expres si specific consecintele incalcarilor dreptului comunitar de catre statele membre, revine Curtii, conform sarcinii conferite de art. 164 din Tratat, de a se asigura ca se respecta legea in interpretarea si aplicarea Tratatului, sa decida asupra unei asemenea probleme conform metodelor de interpretare generale acceptate in special prin raportare la principiile fundamentale ale sistemului de drept comunitar, precum si, atunci cand este necesar, la principiile generale comune sistemelor de drept ale statelor membre.

3. Principiul conform caruia statele sunt obligate sa compenseze prejudiciul provocat indivizilor prin incalcarea dreptului comunitar de care acestea pot fi facute raspunzatoare, este aplicabil in cazul in care legislatia nationala a fost raspunzatoare de incalcarile respective.

Acest principiu, inerent sistemului Tratatului, este valabil pentru fiecare caz de incalcare a dreptului comunitar de catre un stat membru, oricare ar fi organul de stat al carui act sau a carui omisiune a provocat incalcarea, si avand in vedere cerinta fundamentala a ordinii de drept comunitare ca dreptul comunitar sa fie aplicat uniform, obligatia de reparatie a prejudiciului, implicata de acest principiu, nu poate sa depinda de reglementarile interne, in ceea ce priveste diviziunea competentelor intre autoritatile constitutionale.

4. Pentru a defini conditiile in care un stat membru poate fi tras la raspundere pentru un prejudiciu provocat unor indivizi de o incalcare a dreptului comunitar, trebuie sa se tina cont in primul rand de principiile inerente ordinii de drept comunitare, care constituie baza responsabilitatii statelor si anume, deplina eficienta a reglementarilor comunitare si protectia efectiva a drepturilor conferite de acestea, precum si obligatia de cooperare impusa statelor membre de art. 5 din Tratat. Ar trebui luate in considerare si reglementarile stabilite asupra responsabilitatii necontractuale din partea Comunitatii, in masura in care, conform alin. 2 din art. 215 al Tratatului, ele au fost elaborate pe baza principiilor generale comune dreptului statelor membre si nu este potrivit in lipsa unei justificari anume, sa existe reglementari diferite care sa guverneze raspunderea Comunitatii si raspunderea statelor membre in imprejurari asemanatoare. Aceasta deoarece protectia drepturilor conferite indivizilor de Comunitate nu poate sa depinda de faptul ca raspunderea pentru un prejudiciu o poarta o autoritate nationala sau o autoritate a Comunitatii.

Prin urmare, in cazul in care o incalcare a dreptului comunitar de catre un stat membru poate fi atribuita legislatiei nationale intr-un domeniu in care aceasta are o putere discretionara in alegerea legilor, indivizii care au suferit prejudicii sunt indreptatiti la despagubiri atunci cand: prevederea de drept comunitar este destinata sa le confere drepturi, cand incalcarea este suficient de serioasa si cand exista o legatura cauzala directa intre incalcare si prejudiciul sustinut de indivizii respectivi.

Conform aceste prevederi, statul trebuie sa repare consecintele prejudiciului provocat de incalcarea dreptului comunitar ce i se poate imputa conform legilor sale nationale asupra responsabilitatii. Totusi, conditiile stabilite de dreptul national aplicabil nu trebuie sa fie mai putin favorabile decat cele legate de revendicarile interne similare si nici exprimate in asa fel incat sa faca obtinerea efectiva a despagubirii, imposibila sau excesiv de dificila.

Indeosebi, conform legislatiei nationale pe care o aplica, instanta nationala nu poate compensa prejudiciul doar cu conditia ca greseala (din culpa sau din neglijenta) din partea unui organ de stat raspunzator de incalcare, sa depaseasca gravitatea unei incalcari suficient de serioase a dreptului comunitar.

Testul decisiv pentru a afla daca incalcarea dreptului comunitar este suficient de serioasa, este daca statul membru implicat si-a depasit in mod manifest si grav limitele competentei. Factorii pe care instanta competenta trebuie sa ii ia in considerare includ calitatea si precizia reglementarii incalcate, marja de apreciere lasata de aceasta reglementare a autoritatilor nationale sau Comunitatii, daca incalcarea si prejudiciul provocat au fost intentionate sau involuntare, daca o greseala de drept este scuzabila sau nu, faptul ca pozitia luata de o institutie comunitara ar fi putut contribui la omisiune si adoptarea sau retinerea unor masuri sau practici nationale contrare dreptului comunitar. In orice caz, o incalcare a dreptului comunitar va fi suficient de serioasa daca ea a persistat in ciuda unei hotarari care sa ateste incalcarea, sau a unei hotarari prejudiciare ori a jurisprudentei constante a Curtii in problema respectiva, din care sa reiasa clar ca actiunea in chestiune a constituit o incalcare.

5. Reparatia de catre un stat membru a prejudiciului provocat indivizilor ca rezultat al incalcarilor dreptului comunitar trebuie sa fie proportionala cu prejudiciul sustinut. In lipsa prevederilor relevante ale Comunitatii, revine sistemului de drept intern al fiecarui stat membru sa stabileasca criteriile de determinare a valorii reparatiei. Totusi, aceste criterii nu trebuie sa fie mai putin favorabile decat cele aplicabile revendicarilor similare in dreptul intern si nu trebuie sa fie astfel incat sa faca imposibila sau excesiv de dificila obtinerea efectiva a despagubirii. Legislatia nationala, care, in general, limiteaza prejudiciul pentru care se garanteaza despagubirile, la anumite interesele individuale special protejate care nu include pierderea profilului de catre indivizi, nu este compatibila cu dreptul comunitar. In plus, poate fi posibila acordarea unor despagubiri specifice, ca de exemplu, despagubirile exemplare prevazute de dreptul britanic, ca urmare a unor revendicari sau actiuni bazate pe dreptul comunitar, daca astfel de despagubiri pot fi acordate ca urmare unor revendicari sau actiuni similare fondate pe dreptul intern.

6. Obligatia statelor membre de a compensa prejudiciile provocate cetatenilor de catre incalcari ale dreptului comunitar atribuibile statului nu se poate limita la prejudiciul sustinut dupa pronuntarea unei hotarari a Curtii, care stabileste incalcarea in cauza.

Deoarece dreptul la despagubire in dreptul comunitar exista daca conditiile necesare sunt satisfacute, a permite obligatia statului membru vizat de a acorda despagubiri sa se limiteze la prejudiciul sustinut dupa pronuntarea unei hotarari a Curtii care sa stabileasca incalcarea in chestiune, ar insemna punerea in cauza a dreptului la despagubire conferit de catre ordinea comunitara legala. Mai mult, a conditiona reparatia prejudiciului de necesitatea unei confirmari de catre Curte a unei incalcari a dreptului comunitar din partea statului membru vizat, ar contraveni principiului eficientei dreptului comunitar, deoarece ar inlatura orice drept la despagubire atata timp cat presupusa incalcare nu a facut obiectul unei actiuni introduse de Comisie conform art. 161 din Tratat si al confirmarii incalcarii de catre Curte. Drepturile indivizilor izvorand din prevederile comunitare si care au ca efect direct asupra sistemelor de drept interne ale statelor membre nu pot sa depinda de felul cum apreciaza Comisia rapiditatea intentarii unei actiuni contra unui stat membru conform art. 169 din Tratat sau de pronuntarea de catre Curte a unei hotarari care sa stabileasca o incalcare.

4. CIA Security - C-194/94 - 1996, I-2001

1. O dispozitie a dreptului intern al unui stat membru precum art. 4 din Legea belgiana din 10 aprilie 1990 asupra societatilor cu protectie, de paza sau de securitate interna, nu constituie o reglementare tehnica in intelesul Directivei Consiliului nr. 83/189/CEE din 28 martie 1983, Directiva care stabileste procedura pentru oferirea de informatii in domeniul standardelor si reglementarilor tehnice si care a fost modificata prin Directiva Consiliului nr. 88/182/CEE din 22 martie 1988. In schimb, dispozitii precum cele cuprinse in Decretul Regal belgian din 14 mai 1991, stabilind procedura de aprobare a sistemelor si retelelor de alarma la care face trimitere Legea din 10 aprilie 1990 constituie asemenea reglementari tehnice. Calificarea unei reglementari precum art. 12 al Legii din 10 aprilie 1990 depinde de efectele sale juridice avute in dreptul intern.

2. Art. 8 si 9 din Directiva nr. 83/189, modificata prin Directiva 88/182 trebuie interpretate ca dand dreptul persoanelor fizice sa le invoce in fata instantelor nationale, care trebuie sa refuze aplicarea unei reglementari tehnice nationale care nu a fost notificata in conformitate cu Directivele.

3. Art. 30 al Tratatului CE nu interzice existenta unei dispozitii a dreptului national precum cea cuprinsa in art. 4 al Legii din 10 aprilie 1990.

4. Interpretarea dreptului national se face in conformitate cu dreptul comunitar (si in special cu Directivele).