ADOPTIA - CONSIDERATII GENERALE

1. Familia patriarhala romana

In vechiul drept roman, familia desemna un grup de rude. Astfel, faceau parte din familia "proprio iure", toate persoanele care se gaseau in puterea aceluiasi sef de familie de la un anumit moment.

Dar cuvantul "familia" are mai multe sensuri in latina juridica:

Prin familie se intelege grupul larg al persoanelor libere si sclave, supusi puterii lui "pater familias", care deci locuiesc in acelasi "domus". La inceput el exercita o putere nelimitata asupra sotiei, copiilor si lucrurilor, desemnata prin cuvantul "manus". Mai tarziu "manus" s-a numit numai "puterea asupra sotiei";

"patria potestas" este puterea asupra copiilor;

"duminica potestas" este puterea asupra sclavilor

"dominium" este puterea asupra lucrurilor

"mancipium" puterea asupra celor aflati "in mancipio". "Pater familias" reprezinta seful (si nu tatal) familiei. El este "sui iuris" adica nu se gaseste sub puterea cuiva. Persoanele care se gasesc sub puterea sa, se numesc "alieni iuris" (sotia, copiii, nepotii din fii). La moartea lui "pater familias", sotia si copii sai desemnau "sui iuris".

Cel care conducea activitatea familiei era "pater" si astfel se explica puterile lui exceptionale.

Familia patriarhala romana constituia o celula ecunemica. In cadrul familiei se producea tot sau aproape tot ce era necesar vietii materiale. Importanta telului propus si dificultatile de a-l atinge, impuneau unitatea conducerii.

"Pater familias" era conducatorul suprem al grupului, administratorul unic al averii, judecatorul si preotul grupului. Desi numai "pater" dispune de averea familiei, traditia conserva amintirea unor timpuri cand se stia ca averea era a tutror membrilor familiei cand averea era o proprietate comuna si membrii erau coproprietari.

Mai tarziu, unele din atributiile sefului de familie dispar, altele pierd mult din intensitatea.

Pe de alta parte, termenul de familia "rustica" si familia "urbana", se aplicau grupului de sclavi care lucrau pe langa casa de la oras sau pe exploatarea rurala.

Cuvantul familia, mai desemna ansamblul lucrurilor "mancipi" (pamantul roman, servitutile pe pamantul roman, sclavii, animalele de tractiune si de calarie), lucrurile cele mai necesare pentru subzistenta vechiului grup.

2. Persoanele care fac parte din familie

Familia patriarhala cuprinde:

a)     sotia "uxor" daca este casatorita "cum manum", "conventio in manum" este actul prin care femeia paraseste familia ei si trece in familia sotului. O astfel de femeie se numeste "in manumariti", in puterea sotului sau, eventual in puterea tatalui sotului, daca sotul nu este el seful familie.

b)     fiii cu sotiile lor, daca erau casatorite "cum manu".

c)     fiicele pana la casatoria lor, daca se casatoresc "cum manu".

d)     mai fac parte din familie, fiind introdusi printr-un act juridic al dreptului civil, persoanele adoptate,adrogate si mult mai tarziu persoanele legitime (din timpul dominatului).

Datorita conditiilor istorice de formare a familiei romane, rudenia cunoaste la romani doua acceptiuni: agnatiunea si cognatiunea.

Vechea familie romana, fundamentata pe legatura de putere dintre seful familiei si cei de sub autoritatea sa, da configuratia legaturii juridice cunoscuta sub denumirea de "agnotio".

Agnatiunea este deci legatura dintre persoane care se afla in prezent, s-au aflat in trecut ori s-ar fi putut afla sub aceeasi putere fiind socotite runde toate persoanele care se aflau sub puterea capului de familie, indiferent daca erau sau nu rude de sange.

Rudenia agnatica este o rudenie exclusiv prin barbati deoarece puterea, care constituie esenta unei asemenea rudenii, nu poate fi exercitata decat de barbati - sefi, capi de familie "patres familias " - si nici nu putea fi transmisa decat prin barbati deoarece la moartea capului familiei, numia descedentii lui de prim grad, deveneau capi de familie, fiecare intemeind o noua familie.

Coganatiunea sau rudenia de sange este corespondentul notiunii moderne de rudenie, desemnand legatura dintre cei ce au autor comun indiferent daca se afla sau nu sub aceeasi putere.

In unele cazuri, notiunile de agnatiune si cogantiune se suprapun dar aceasta este doar o relatie intamplatoare, deoarece agnatiunea definea rudenia civila in vremea ce cognatiunea desemna rudenia de sange. Spre exemplu fratele cu sora sunt si agnati si cognati deoarece se afla sub puterea tatalui si totodata aveau si un autor comun. Dupa ce insa fata se casatorea ea trece sub puterea barbatului si inceta sa mai fie agnata cu fratele dar ramanea cognata cu el.

Pe langa cognatiunea reala s-a acceptat si ideea coganatiunii fictive, derivand din regula potrivit careia toti agnati sunt cognati. Astfel adoptatul, trecand sub puterea adoptantului, devenea agnat cu acesta si cu toti de sub puterea lui, iar potrivit regulei enuntate devenea si cognat cu ei, desi nu era ruda de sange cu ei.

3. Izvoarele puterii parintesti

Procrearea in cadrul familiei legitime, legitimarea.

Din familie fac parte cei procreati intr-o casatorie legitima, cat si alte persoane care au fost introduse in familie printr-un act juridic: adoptie, abrogatie sau legitimare.

In stravechiul drept roman, capul familiei decidea suveran care din copiii pe care-i naste sotia, intrau in familie. El putea expune copii. Expunerea copilului insemna parasirea lui in prezenta unor martori si constituia un act permis dar avand o deosebita gravitate. Mai tarziu s-a stabilit ca toti copii procreati in familia legitima, fac parte din familie.

Dar care sunt copiii procreati in casatoria legitima?

Conform unei prezumtii admise in epoca clasica sunt procreati in familia legitima copii nascuti dupa a 18-a zi de la incheierea casatoriei si nu mai tarziu de a treia suta zi de la desfacerea ei. La aceasta prezumtie, se adauga o a doua; (tatal este cel pe care-l arata casatoria legitima).

Legitimarea se facea sub trei forme si consta in asimilarea copiilor naturali (nascuti in afara casatoriei) celor legitimi.

Prin casatorie subsecventa: copiii nascuti in afara casatoriei puteau fi legitimati daca parintii lor -concubini- se casatoreau.

Prin "rescript imperial", constituie o forma de legitimare a copiilor introdusa de Iustinian in situatia in care casatoria era imposibila (de exemplu concubina fie a murit, fie era nedemna , fie se calugarise etc.). Se cerea ca tatal sa faca o petitie catre imparat.

Prin (obligatiune) prezentare la curie.

Aceasta forma introdusa de imparatii Theodosiu si Valentinian din motive fiscale permitea legitimarea copiilor cu conditia inzestrarii lor cu cel putin 25 iugare de pamant: baietii deveneau decurioni, iar fetele sotii de decurioni.

4. Izvoarele puterii parintesti

Adrogatia si adoptia.

In cazul adoptiei si al adrogarii, puterea parinteasca se creeeaza in baza dreptului "iure" (si nu "natura", in baza unui fenomen natural) .

Adoptatarea unui tanar care el insusi este "pater familias" purta numele de adrogatie. Cand tanarul care urma sa fie adoptat era o persoana "alieni iuris", actul purta numele de adoptie.

In cazul adrogatiei, un "pater familias" intra in puterea unui act "pater familias" impreuna cu toata familia lui. Acest act era pentru vechii romani deosebit de grav, de aceea se facea numia cu acordul popurului intrunit in adunare.

In conditiile sociale si politicile ale vechii Rome adoptiunea prezenta o mare importanta. Familia patriarhala avea nevoie de un conducator barbat. Dintr-un motiv sau altul, se putea ca "pater" sa nu aiba fii. Adoptiunea ii permitea sa dobandeasca un fiu care sa urmeze la conducerea grupului si sa asigure continuitatea familiei, continuitate exprimta prin cultul familial.

Adrogatia

Adrogatia pare a fi mai veche decat adoptia. Fiind un act important pentru cetate, adrogatia se facea in fata poporului intrunit in adunare. Numele institutiei vine de la "rogare", ne explica Gaius. "Rogare" inseamna a pune o intrebare poporului intrunit. Prin adrogatie se stingea o familie si o alta crestea in putere.

Se punea intrebarea tatalui adrogant daca vrea sa adroge iar lui "pater" care urma sa fie adrogat daca consimtea la act; o a treia intrebare se punea poporului; acesta isi dadea consimtamantul printr-o lege. Spre finele republicii, nu se mai aduna comitiile curiate.

Actul a devenit o simpla formalitate. In ultimul secol al republicii, apare si adrogatia prin testament. Adrogantul numeste un mostenitor prin testament si-i cere sa-i poarte numele.

6. Conditiile adrogatiei

Adrogatul trebuie sa fie sef de familie, fii de familie si femeile nu pot adroga. Adrogantul nu trebuie sa aiba mostenitor barbat si nici speranta de a mai avea (sa fie trecut de 60 de ani). Adrogantul trebuie sa fie mai in varsta decat adrogatul. Adrogantul trebuie sa fie deplin capabil in sensul roman al cuvantului; femeile si tinerii sub 14 ani nu pot fi adrogati.

Adrogatul intra in puterea adrogantului, ca fiu si devine ruda agnatica cu toate rudele agnatice ale adrogantului. In schimb, el iese din familia sa de origine, rupe legaturile de agnatie cu familia de origine, copii sai, in ipoteza ca are copii, trec impreuna cu tatal in noua familie.

Intreaga avere a adrogatului intra in puterea adrogantului. Datoriile adrogatului se sting pentru motivil ca el nu poate face mai rea conditia sefului de familie.

Adrogatia a fost descrisa asa cum era ea reglementata la finele republicii, mai tarziu insa adrogatia a cunoscut profunde transformari.

In Egipt, adrogatia se facea printr-un contract. Femeile pot adroga acum si pot fi adrogate; lucrul se explica prin faptul ca familia patriarhala se gaseste intr-o profunda decadere. Adrogatia nu mai are vechea semnificatie, s-au modificat de asemenea efectele patrimoniale ale adrogatiei. Averea adrogatului nu se mai contopeste cu averea adrogantului. Adrogatia devine in mare masura o institutie in favoarea adrogantului si tinde sa se apropie de adoptie si de infierea de azi.

7. Adoptia

Prin adoptie un "alieni iuris" (o persoana in putere), paraseste familia sa si trece in puterea unui alt sef de familie. Actul acesta, nu prezenta un prea mare interes pentru familia primitiva, asa incat el era inconjurat de forme mai putin grele.

Adoptia se facea in doua etape:

prima etapa consta in iesirea fiului din familia de origine;

a doua, in introducerea persoanei in noua familie.

Pentru adoptie, era necesar ca fiul sau nepotul sa iasa de sub puterea sefului de familie.

Legea celor XII tabele prevedea "daca (pater vinde fiul de trei ori, fiul este liber fata de pater)". Regula constituie o prima atingere adusa puterii absolute a sefului de familie. Pater care abuza de dreptul de a vinde copii sai era sanctionat prin pierderea puterii parintesti. Folosind aceasta regula, seful familiei vindea prin mancipatie copilul de trei ori unui prieten.

Prietenul, conform unei intelegeri intervenite intre el si seful familiei, il elibera dupa fiecare vanzare. Dupa a treia eliberare, legaturile dintre fiu si "pater" erau rupte, conform prescriptiilor Legii celor XII tabele. Fiul se gasea acum in puterea tertiului care putea sa-l elibereze din "mancipium" sau sa-l remancipeze tatalui natural si de obicei asa se facea, ne informeaza Gius, pentru ca, spune el, era mai comod. Atunci faza urmatoare are loc intre el si viitorul tata adoptiv. In caz contrar, faza a doua avea loc intre tertiu si tatal adoptiv.

Etapa a doua a adoptiunii avea loc in fata magistratului judiciar (pretorul la Roma, guvernatorul din provincie).

"Pater" adoptiv, foloseste o procedura solemna in fata magistratului. La aceasta procedura iau parte tatal natural "pater" adoptiv si copilul. "Pater" adoptant rostea formula vindicatorie "declar solemn ca acesta este fiul meu ". "Pater" natural nu se opunea, atunci pretorul atribuia fiul tatalui adoptant rostind "addico".

Adoptantul trebuie sa aiba cu mai mult de 18 ani decat fiul adoptiv. Conform dreptului civil, fiul adoptat pierde orice legatura cu familia de origine, dar devine agnat in noua familie. Este lipsit de orice drepturi de succesiune in familia de origine, dar dobandeste drepturi de succesiune in noua familie, copii sai raman in familia de origine.

Mai tarziu, pretorul chema la succesiune pe adoptat in familia sa naturala in virtutea legaturii de sange.

Un sclav, poate fi adoptat de stapan si prin acest act, devine liber.

Spre finele dreptului roman, adoptia devine o conventie care se incheia in fata judecatorului. La conventie sunt prezenti, tatal adoptant, tatal natural si fiul. Toti trebuiau sa consimta, actul se facea in scris si se pastra la arhiva autoritatii.