COPILUL SI FAMILIA

1.1.Definitii ale familiei

O definitie clara a familiei nu se poate da, din cauza multitudinilor si varietatiilor de culturi si srtucturi, insa dupa parererea mea, definitia de la care ar pleca celelalte ar fi urmatoarea: "cuplu de barbat si femeie, care da sau nu nastere prin sange sau adoptie la unul sau mai multi copii".

Raluca Zanca in suporturile sale de curs citeaza cateva exemple de definitii ale familiei: acceptiunea lui Murdok (1949): "Familia este un grup social caracterizat prin rezidenta comuna, cooperare economica si reproductie. Ea include adulti de ambele sexe, din care cel putin doi au relatii sexuale recunoscute (aprobate) social, si au unul sau mai multi copii, proprii sau adoptati, pe care ii cresc si ii ingrijesc." si definitia propusa de V. Stanoiu si M. Voinea (1983): "Familia este un grup social alcatuit din persoane care traiesc impreuna, au gospodarie casnica comuna, sunt legate prin anumite relatii natural-biologice, psihologice, morale si juridice, si care raspund una pentru alta in fata societatii."

Sociologul american N.J. Smelser privea familia de tip larg, familia care prezina o anumita continuitate, faptul ca in aceeasi casa batraneasca traiesc mau multe generatii, continuindu-se traditiile, preocuparile si obiceiurile familiei respective. In acest caz, indivizii pot sa dispara, sunt trecatori, dar familia ca grup se mentine peste generatii. (Manoiu, Epureanu, 1996)

In aceeasi carte de Florica Manoiu si Viorica Epureanu am gasit o comparatie foarte interesanta intre "familia normala" si "familia anormala" din mai multe puncte de vedere, si anume ca familia normala este cea compusa din sot, sotie si unul sau mai multi copii, apoi inchegata oficial in fata organelor de stat pe baza de respect si iubire si este cea la care se refera la o familie care-si dice o viata demna, onorata si in care se asigura copiilor o educatie aleasa. Pe cand familia anormala este evident opusul celeilalte, incompleta, fara unul din soti sau fara niciun copil, neoficializata de organele de stat, traindu-se in uniune consensuala, inchegata pe baza de interese sau se poate referii la acele familii dezorganizate, cu membri alcoolici, bolnavi cronici care nu lucreaza, in care se poate instala vagabondajul, prostitutia sau delicventa juvenila.

1.2. Functiile, responsabilitatiile si abilitatiile parentale

Odata cu schimbarile culturale si de civilizatie ale societatii se schimba si functiile familiei, cu toate acestea doua functii majore raman de-a lungul istoriei: asigurarea confortului prin satisfacerea nevoilor tuturor membrilor familiei si cresetrea noilor generatii.(Muntean, 2001). Din prima functie putem deduce ca apoape toate nevoile persoanei sunt satisfacute in cadrul familiei prin creearea de obiceiuri si rutini, iar a doua functie este cea biologica, adica perpetuarea speciei umane.

Dupa Tischler si al. (1986) (apud Zanca, 2007), principalele functii sociale ale familiei sunt:

- Regularizarea comportamentului sexual, ceea ce indica faptul ca actele sexuale trebuie sa se produca doar intre anumite persoane, fara sa se ajunga la incest, abuzul sexual al copiilor;

- Reglementarea modelelor reproducerii, pentru a evita nasterile de copii la o varsta imatura ceea ce ar putea duce mai departe la avorturi, abandonuri de copii mici;

- Organizarea bugetului familiei, astfel incat sa nu se ajunga la consumul distorsionat ceea ce ar putea sa produca saracire;

- Socializarea copiilor, interactiunea dintre copii si persoanlele din afara familiei sa fie in bunadesfasurare, astfel incat sa nu se genereze comportamente deviante din partea copiilor;

- Asigurarea socio-afectiva, totii membrii familiei trebuie sa se simta in siguranta in locuinta lor, iar afectiunea sa fie neconditionata.

Kari Killen (1998) (apud Muntean, 2001) defineste pe baza propriilor cercetari precum si a literaturii de specialitate, sublinind in acelati timp ca nu exista parinti perfecti, sapte functii parentale, pe care parintii le indeplinesc in masura abilitatilor pe care le au:

1. Abilitatea de a da prioritate satisfacerii nevoilor de baza ale copilului, disponibilitatea si maturitatea parintilor de a-i acorda toata atentia si tot timpul din lume copilului;

2. Abilitatea de a oferi copilului experiente noi, de-a-l stimula cognitiv si afectiv, aici autoarea face referire la nevoia copilului de noi experiente, cum aceasta poate sa fie satisfacuta in cazul in care parintele isi stapaneste propria anxietate si asista cu rabdare copilul in experientele si descoperirile lui;

3. Abilitatea de a avea o relatie empatica cu copilul sau, si anume puterea de a trai in propria fiinta trairile celuilalt, dorinta de a se angaja in jocurile, bucuria, tristetea si descoperirile copilului, iar lipsa acestor trairi este resimtita foarte usor de copil ca o neglijare, afectand prin aceste frustari ale copilului buna dezvoltare a acestuia;

4. Abilitatea de a infrana propriile dureri si porniri agresive fara a le rasfrange in relatia cu copilul, autoarea enumera printre cauzele tratamentului agresiv aplicat de catre un astfel de parinte copilului: problemele emotionale ale parintilor, psohozele, retardul mental si dependenta de alcool si droguri. Un efect frecvent este divortul care nu face altceva decat sa agraveze situatia si sa afecteze si mai tare cresterea si dezvoltarea copilului;

5. Capacitatea de a avea asteptari realiste fata de copil, si nu de a avea exigente rigide care depasesc capacitatile copilului, si nici exigentele prea mici nu sunt dorite, fiindca ele conduc la nedezvoltarea autonomiei, a simtului de raspundere si a capacitatii de a rezolva problemele. O greseala frecventa se intampla in familiile cu multi copii, in care celui mai mare copil ii este atribuita functia de a avea grija de ceilalti mai mici, astfel ii este furata copilaria si ar putea sa dezvolte o autoritate prea mare cand va avea el o familie;

6. Capacitatea de a percepe copilul in mod realist, sa actioneze luand in considere stadiul copilului de dezvoltare. Daca este un copil cu probleme sau cu dizabilitati, parintele va avea grija sa nu-si reverse fustrarile maritale sau din afara familiei asupra copilui;

7. Abilitatea de a rasplati, de a valoriza copilul, din punctul meu de vedere este foarte importanta, prin ideea ca-i satisface copilului nevioa de a fi apreciat si de-ai fi recunoscute capacitatile. Se traspune si una din cele mai importante functii parentale, aceea de a raspunde pozitiv la ceea ce copilul face pentru a-i fi pe plac, valorificandu-si copilul si in fata celorlati. Dupa parerea mea, societatea este in asa masura construita incat lucrurile bune si frumoase stagneaza fara a se dezvolta foarte mult, sau in cel mai rau caz dispar, se sterg din memoria societatii, pe cand lucrurile rele, distrugatoare sunt parca pastrate la naftalina, iar in vreme de razbunare sunt readuse la suprafata si folosite ca diferite pretexte sau amenintari. Asa se intampla si in cazul parintilor cu copiii, le este foarte usor sa uite un lucru bun facut de copil, pe cand lucrul rau parca persista, iar aceasta inegalitate de percepere dintre bine si rau este foarte usor inteleasa de copil.

De aceea parintii trebuie sa raspunda nevoilor copiilor, in special cele emotionale, care se concretizeaza in dorinta de a fi ascultati, ingrijiti si apreciati. In functie de varsta si nivelul de dezvoltare al acestuia, atitudinea parintilor trebuie sa fie corespunzatoare.

Pentru a putea percepe sentimentele copilului, parintele trebuie sa fie capabil sa transmita propriile lui emotii. Uneori este greu sa intelegem dorintele celor mici si explicatiile lor nu ne lamuresc. O analiza mai atenta a situatiei, a mediului in care traiesc, a pasiunilor lui sau a persoanelor cu care interactioneaza ne poate lamuri. Chiar daca sunt sinceri, acestia trebuie sa fie stimulati sa-si marturiseasca gandurile. Parintii trebuie sa se concentreze asupra modului in care se desfasoara comunicarea in familie, asupra felului in care copilul isi manifesta interesul sau dezinteresul cu privire la propunerile sau regulile care se aplica in casa. Trebuie sa isi lase nemultumirile deoparte atunci cand discuta cu fiii lor si sa isi canalizeze intreaga atentie asupra lor. Orice cuvant spus acestora transmite nu doar ideile parintilor ci si sentimentele lor.

Cum am mai spus, lumea nu este perfecta asa cum niciun parinte nu este perfect. De accea un parinte trebuie sa aiba grija sa nu transmita frustrarile si nemultumirile sale. Defectele trebuie sa fie  exemple negative pentru copil, iar calitatile sa constituie un model demn de urmat. Ideea principala este ca parintele sa determine sursa nemultumirilor care-l afecteaza si sa-si controleze atitudinea.

1.3. Rolurile familiei in educatia copiilor

Mai multi sociologi au analizat rolurile familiei in educatia copiilor, luand in considerare urmatoarele aspecte:

Fizic

Familia asigura hrana si imbracamintea copiilor, ii fereste de pericole, le lasa timp de joaca, le creaza conditii cat mai bune de odihna si se ingrijeste de sanatatea lor. Un regim rational de viata nu poate avea decat urmari pozitive asupra dezvoltarii sale fizice. Familia ii formeaza copilului primele deprinderi de igiena personala si sociala si il obisnuieste sa utilizeze factorii naturali (apa, aerul, soarele) pentru bunastarea organismului. In perioada pubertatii, schimbarile fiziologice produse in organism pun probleme noi pentru dezvoltarea fizica a copilului; prin indrumari perseverente si afectuoase, prin modificarea regimului de odihna, prin crearea unor noi deprinderi igienice, familia le va putea rezolva la timpul potrivit.

Intelectual

Primul lucru care si-l insuseste un copil este limbajul, si nu se poate produce decat in cadrul familiei. Volumul, precizia vocabularului si corectitudinea exprimarii copilului depind de munca depusa de parinti in aceasta directte. Familia se preocupa si de dezvoltarea proceselor intelectuale ale copiilor. Ea le dezvolta spiritul de observatie, memoria si gandirea. Parintii incearca sa explice copiilor sensul unor fenomene si obiecte pentru a le putea intelege.

Copiii pun cele mai multe intrebari in jurul varstei de 3-6 ani, iar parintii ii ajuta sa-si insuseasca un numar mare de cunostinte, raspunzand cat se poate de corect si exact. In perioada scolara mica, familia vine in sprijinul scolii, sustinand 'gustul de citit' al elevilor. Cel mai important este stimularea curiozitatii copilului de a citi, prin cumpararea unor carti care sa puna bazele unei mici biblioteci. In preadolescenta este posibila o deviere de la subiectele strict legate de scoala sau indicate varstei fragede; astfel, datoria parintilor este de a indruma copilul sa citeasca ceea ce corespunde varstei sale.

Moral

Tot in familie se formeaza cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politetea, cinstea, sinceritatea, decenta in vorbire si atitudini, ordinea, cumpatarea, grija fata de lucrurile incredintate. In realizarea acestor sarcini, modelul parental ajuta cel mai mult; parintele este un exemplu pentru copil. Parintii le spun copiilor ce e bine si ce e rau, ce e drept si ce e nedrept, ce e frumos si ce e urat in comportamente. Aceste notiuni il ajuta pe copil sa se orienteze in evaluarea comportamentului sau si a celor din jur. Tot in sens moral, familia il indruma sa fie sociabil, sa fie un bun coleg si prieten la scoala si in locurile de joaca.

Estetic

Parintii sunt primii care realizeaza contactul copilului cu frumusetile naturii (culorile si mirosul florilor, cantecul pasarilor, verdele campului etc.), cu viata sociala (traditii, obiceiuri stravechi etc.). Si se pare ca odata cu intrarrea in secolul XXI si mjloacele mass-media si internetul si televiziunea exercita o influenta puternica asupra educatiei estetice.

Pentru ca nu se poate vorbi despre o influenta pur pozitiva sau pur negativa din cauza ca pe de o parte exista numeroase emisiuni culturale, de imbogatire a cunostiintelor si pe de alta parte sunt difuzate numeroase programe care pot deforma imaginatia inocenta a copiilor intr-un sens negativ, atunci parintii trebuie sa controleze atat timpul pe care copilul il petrece in fata televizorului sau a calculatorului, cat si emisiunile pe care le urmareste sau jocurile pe care le practica.

1.4. Nevoile de baza a copilului

Familia promoveaza diferite valori care sunt transmise celor mici si care, la randul lor, le vor transmite familiei pe care si-o vor intemeia. Copiii nu au nevoie de parinti ideali; ei isi doresc ca acestia sa le reflecte dorintele si sa le inteleaga nemultumirile, sa ii ajute cand sunt nelamuriti si sa ii aprecieze atunci cand merita. Schimbul reciproc de opinii pune bazele unei legaturi sincere intre parinti si copii si ii ajuta sa se cunoasca mai bine.

Astfel functiile prezentate mai sus fac trecerea la nevoile copilului pentru o dezvoltare normala, deoarece acestea vin in intampinarea nevoilor de baza.

1.4.1. Piramida nevoilor - Abraham H. Maslow (1908)

Abraham Maslow (1908 - 1970) a fost un psiholog umanist american. Este cunoscut astazi pentru propunerea sa privind bazele teoriei ierarhiei nevoilor umane.

Pentru a avea o mai buna reprezentare a acesteia, am dorit s-o atasez.

Nevoile cele mai puternice au fost asezate la baza piramidei trebuintelor. Cu cat o nevoie urca spre varful piramidei, cu atat este mai slaba si specifica individului respectiv. Se observa astfel ca nevoile primare sunt comune atat tuturor oamenilor cat si animalelor. Ele includ necesitatile fiziologice (cum ar fi cele biologice ca hrana, apa, aerul, igiena), somnul, sexul si o temperatura relativ constanta a corpului.

Odata ce individul isi satisface acest nivel de necesitati, se poate concentra pe nevoile de siguranta. Acestea au de a face cu stabilitatea si consistenta intr-o lume relativ haotica. Ele tin mai mult de integritatea fizica, cum ar fi securitatea casei si a familiei, si sunt cruciale pentru copii.

Urmeaza apoi nevoia de iubire si apartenenta. In acest nivel se includ nevoia de prietenie, familie, apartenenta la un grup, sau de implicare intr-o relatie intima non-sexuala.

La nivelul patru sunt nevoile de stima. Acestea cuprind atat recunoasterea venita din partea altor indivizi (care rezulta in sentimente de putere, prestigiu, acceptare, etc) cat si din respectul de sine, ce creeaza sentimentul de incredere, adecvare, competenta. Nesatisfacerea nevoilor de stima rezulta in descurajare, si pe termen lung in complexe de inferioritate. O nevoie pronuntata de acest fel (de exemplu nevoia pentru admiratie) are la baza nesatisfacerea unor nevoi care stau in varful piramidei, cele de auto-actualizare estetica.

Pe primele patru nivele ale piramidei sunt nevoile asa-zise 'deficiente': o persoana nu simte nimic special daca acestea sunt satisfacute, dar simte un disconfort cand nu sunt satisfacute. Dincolo de aceste nevoi, urmatoarele mai sunt numite de 'crestere'. Acestea nu dispar cand sunt satisfacute, in schimb, motiveaza individul in continuare.

1.4.2. Nevoi specifice ale copilului

Sectionand piramida lui Maslow la varsta copilariei, deducem cinci mari nevoi ale copilului(apud Muntean, 2001):

1. Dragoste si securitate. Prin aceasta copilul isi construieste atasamentul. (Muntean, 2001) Dragostea il face pe copil sa se simta in siguranta si adaugand si ordinea lucrurilor, atunci pentru copil totul este predictibil si cu o contiunuitate, ceea ce-i reda copilului stabilitate si o buna functionare a creierului, o percepere corecta a lucrurilor;

2. Nevoia de experiente noi, de stimulare. Jocul si limbajul sunt cele mai importante activitati ale copilului in sensul trairii de experiente noi. Prin joc, copilul exploreaza lumea, isi dezvolta lumea lui interna care este o reflectare a celei externe impregnanta, colorata cu sentimentele traite in momentul descoperirii, de aceea trebuie avut grija ca parinte ce anume ii aratam copilului, ce tipuri de desene animate ii acordam sa vizualizeze, ce tipuri de jocuri practicam cu el, acestea sa fie pe un fundal emotional de bucurie. Pentru ca este la varsta la care nu detine discernamantul intre bine si rau, intre frumos si urat, parintele este cel care ii inoculeaza aceste perceptii despre viata;

3. Nevoia copilului de a fi apreciat si de a-i recunoaste capacitatile. Fiind satisfacute copilul depaseste mai usor dificultatile si posibilele conflicte care pot sa apara in dezvoltarea sa, astfel are nevoie de incurajari, de exigente, insa nu prea drastice incat sa-i incalce libertatea. Recompensele pentru a recunoaste meritele copilului il ajuta in cresterea stimei de sine si in cresterea implicarii in diferite activitati;

4. Nevoia de responsabilitati. Prin aceasta isi dezvolta autonomia. Pe zi ce creste copilul, cresc si responsabilitatile, acordandu-i astfel sentimentul cresterii puterii si a statutului, incat va ajunge la varsta pubertatii sau poate chiar mai devreme sa zica: "Eu nu mai sunt copil, nu va mai comportati cu mine ca cu un copil"

5. Nevoile de baza, fiziologice ale copilului. Dupa cum se obsreva din piramida, sunt primele nevoi si in viata adultului. Evident este ca in totalitate raspundere este parintele spre a-i satisface copilului aceste nevoi. Dupa parerea mea, eu le-as numi trebuinte, pentru ca acestea apar odata cu nasterea si conditioneaza viata lunga si sanatoasa. Imediat ce copilul este nascut, acesta nu face altveva decat sa ceara de mancare, si evident cum nu se poate chiar in acel moment el va incepe sa se frustreze si sa se descarce prin plans si racnete cu toata forta lui, din asta este deductibil faptul ca bebelusul este perfect sanatos din punct de vedere al sistemului digestiv.

1.4.3. Teoria atasamentului

John Bowlby (1907-1990, Londra), psihanalist si psihiatru britanic, utilizeaza o abordare etologica (Etologia este stiinta care se ocupa de studiul comportamentului animal (obieciuri si deprinderi). Ea studiaza comportamentul intraspecific al animalelor si interactiunea acestora cu mediul natural, atat la nivel individual, cat si la nivel populational. In felul acesta se poate intelege comportamentul instinctiv si capacitatea innascuta de a raspunde in diverse situatii.) in demonstrarea faptului ca atasamentul la o figura principala, cum ar fi mama sau persoane ingrijitoare, este un proces independent si primar, ce reprezinta o caracteristica universala a primatelor, inclusiv omul, si ca este prezenta chiar si la specii inferioare. Dupa John Bowlby, atasamentul este o clasa de comportamente sociale cu o functie specifica proprie, care este in mod esential aceea de a putea mentine proximitatea cu o alta fiinta a propriei specii considerate mai puternice si in masura sa protejeze.

Nevoia de atasament face parte din necesitatile de baza ale fiintei umane, este innascuta si are drept scop supravietuirea.

Interactiunea, presupune integritatea senzoriala a adultului cu copilul (comunicare din priviri, atingeri, recunoastere reciproca prin mirosuri, gusturi), care, legate de prezenta reconfortanta, dau sensul 'impartasirii'. Astfel, adultul gaseste pentru copil, explica, 'traduce', 'decodeaza' semnificatia mediului complex, redandu-i copilului informartia procesata de cele mai multe ori prin comunicare non-verbala dintr-un sistem senzorial in altul.

Conform lui Bowlby, in primul an de viata, un copil, prin experientele timpurii cu persoanele de ingrijire, dezvolta o reprezentare mintala a sinelui si a figurilor de atasament ce raman destul de stabile in timp.

Tipuri de atasament la copil

Central in teoria lui Bowlby este conceptul de comportament relativ la atasament, studiat apoi in profunzime de alti cercetatori cu ajutorul unei strategii de observare particulare dezvoltate de Mary Ainsworth (1913-1999, Ohio, psiholog american dezvoltator).

Mary Ainsworth, cel de-al doilea pionier al teoriei atasamentului, a elaborat experimentul 'Strange Situation' prin care se pot observa modelele internalizate de reprezentare a atasamentului, formate deja la 1 an/1 an si jumatate. Aceasta procedura supune copilul la sapte situatii a cate trei minute, total 21 de minute, urmarind interactiunile, respectiv atitudinea dintre cei doi parteneri ai diadei, mama si copilul, in conditii de stres prin schimbare de mediu si in prezenta unei persoane nefamiliare copilului. Camera in care decurge experimentul este un mediu nou, straniu pentru copil si, in acelasi timp, este un mediu interesant, plin de jucarii, de noutati interesante de explorat.

Comportamentul copilului este cotat de cercetatori in faza de reuniune cu mama care l-a lasat 3 minute cu o persoana straina si a revenit, ca apoi sa il lase din nou singur pentru 3 minute, urmand sa revina mama dupa alte 3 minute. In acest experiment, atentia se concentreaza asupra comportamentului manifestat de copil in toate episoadele, pentru a vedea daca acesta se simte mai bine in prezenta mamei. In urma acestui experiment, se pot descrie urmatoarele tipuri de atasament:

1. Copilul atasat sigur:

Este suparat cand mama pleaca lasandu-l in acest loc strain, dar la intoarcerea mamei cauta proximitatea ei si accepta confortul care i se ofera. De asemenea, poate fi putin afectat de plecarea mamei, dar la revenire ii adreseaza un zambet sau ii cauta privirea si se lasa mangaiat.

2. Copilul cu atasament nesigur:

- anxios-evitant

Este nesigur in explorare, se desprinde greu de mama, este rezervat si timid, la plecarea mamei se calmeaza greu, dupa reintalnire, desi se lasa luat in brate, pastreaza o mica bariera (fie o mana, un cot) intre corpul mamei si al sau fiind vigilent, conform experientelor anterioare.

- anxios-rezistent

Pare hiperchinetic, nu exploreaza mediul sau o face inconstant, la plecarea mamei este inconsolabil, iar la intoarcerea ei nu se lasa luat in brate, ci se zbate, se loveste incercand 'sa scape', fuge departe, este rezistent la consolare dorind printr-o astfel de strategie sa transmita toata nefericirea acumulata, de teama ca nu este inteles corect in incercarile lui de a face fata stresului.

- ambivalent

Copilul este anxios dupa despartirea de mama; este afectat in timpul separarii; ambivalent, cand cauta si evita simultan contactul cu mama.

3. Copilul cu atasament dezorganizat

Exploreaza mediul haotic, fara scop. La plecarea mamei, se lasa consolat de persoane straine, prezinta un comportament adeziv sau indiferent, atat fata de straini, cat si fata de parinte, nu pare sa diferentieze persoanele familiare de cele straine sau pare indiferent fata de tot sau toate. Concluzia cercetatorilor cu referire la acest tip de atasament este ca acesti copii par sa aiba o istorie in care nu s-au putut atasa de nici un adult semnificativ, fie prin absenta fizica a acestuia, fie ca nu era disponibil (boala, alcoolism, depresie), existand pentru acesti copii un risc extrem de inalt in personogeneza, cat si pentru psihopatologie sau o existenta marginala.