Teorii ale dezvoltarii sociale

Teorii ale dezvoltarii sociale

Premise ale teoriilor dezvoltarii

Teoriile dezvoltarii sociale se incadreaza in cele trei mari paradigme dominante in sociologie: A. functionalismul (structuralismul functionalist/ teoria echilibrului), B. conflictualismul[1] si C. interpretativismul . La aceasta am putea adauga teoriile perspectivelor multiple si ale schimbarii (reconcilierea dintre agentie si structura) . De asemenea, aceste teorii sunt tributare si in stransa relatie cu teoriile specifice ale schimbarii sociale (dupa cum am aratat dezvoltare sociala este un tip de schimbare sociala). In cele ce urmeaza voi descrie paradigma functionalista ca baza pentru cele patru mari teorii ale dezvoltarii, desi si celelalte paradigme au un rol important in explicarea dezvoltarii sociale.

Analizand sistemele sociale si componentele acestora mai degraba dintr-o perspectiva functionalista (dar si cu elemente din teoriile conflictualiste), Jacobs, Macfarlane si Asokan (1997) dau dezvoltarii sociale o acceptiune specifica, distincta, in comparatie cu alte doua procese sociale: supravietuirea si cresterea societatilor.

La un nivel bazal se gasesc societatile aflate in stare de supravietuire. "Supravietuirea este procesul prin care o comunitate se auto-sustine la un nivel minim necesar pentru existenta sa, fara nici un fel de tendinte manifeste de expansiune orizontala sau ascensiune verticala." O societate care furnizeaza mijloace, resurse si oportunitati doar la nivelul supravietuirii are suficienta energie doar pentru a satisface o serie de nevoi umane fundamentale, dar nu are un surplus disponibil pentru a genera cresterea nivelului de bunastare si dezvoltare durabila.

Nivelul urmator este ocupat de societatile care au crescut/ cresc peste nivelul minim necesar supravietuirii, dar raman organizate pe aceleasi coordonate pe care le-au avut si in trecut. "Oamenii acestor societati pot fi impulsionati de progresul tehnologic sau de exemplul altor comunitati sa-si intensifice efortul, extinda scopul activitatilor derulate si sa adopte tehnici sau metode imbunatatite dar viata [societatii] ramane in mod esential organizata la fel ca inainte." Exemplul elocvent dat de Jacobs et.al. (1997) este cel al societatilor din Orientul Mijlociu, care, dupa criza petrolului din anii '70, si-au sporit substantial PIB-ul si distributia acestuia pe cap de locuitor dar au inregistrat schimbari minore in sistemul de organizare si "productivitatea societatii". Desi partial adevarata aceasta afirmatie, ea este facuta si in lumina valorilor promovate de cultura occidentala, relativ conflictuala pe anumite coordonate cu cultura tarilor arabe din Orientul Mijlociu. O relativa exceptie de la regula insa o reprezinta Dubai, cu investitii masive in sectorul serviciilor, manufacturier, finante, IT si turism, sectorul petrolier reprezentand doar 10% din PIB[4]. In ciuda cresterii economice, aceste societati raman organizate pe vechile principii neorientate catre dezvoltare sociala durabila, ci doar catre crestere economica ce aduce de multe ori cu sine o polarizare sociala accentuata.

Diferenta dintre dezvoltare, supravietuire si crestere este data de emergenta unor niveluri noi si superioare de organizare sociala. In cazul dezvoltarii nu este vorba doar de o crestere cantitativa a activitatilor economice si atingerea tintelor propuse, dar mai ales de o schimbare calitativa in modul in care activitatile sunt realizate in societate. Aceasta evolutie este vizibila de-a lungul istoriei prin evolutia societatilor sub forma diferentierii structurale si cresterii in complexitate - de la societatile pastorale/ nomade la cele agricole/ sedentare cu o organizare mult mai elaborata (sectorul primar), apoi tranzitia societatilor rurale la cele urbane, orasele-targuri cu economii comerciale care apoi au tranzitat spre societatile industriale (sectorul secundar) si in final spre cele bazate pe sectorul tertiar, al serviciilor, quaternar, bazat pe activitati din domeniul guvernarii, cultura, cercetare stiintifica, educatie si IT, si chiar sectorul quinar (M. Rosenberg, f.a.) ce include nivelurile superioare de luare a deciziei in societate si economie (decidenti de varf din administratia superioara, stiinta, universitati, cultura si media). Desi cresterea (economica) si dezvoltarea (sociala) sunt procese distincte, ele sunt strans corelate, complementare si se inter-conditioneaza reciproc. Pornind de la aceste premise, observate de-a lungul timpului, Jacobs, Macfarlane si Asokan (1997) arata ca "termenul dezvoltare denota o miscare calitativa pe verticala spre un nivel superior de performanta, in timp ce termenul crestere denota o expansiune orizontala cantitativa a activitatilor la oricare nivel de organizare pe care societatea l-a atins intr-un domeniu particular".

Neil J. Smelser (1997) arata ca exista o serie de dimensiuni sociale asociate cu procesul de dezvoltare economica (el foloseste termenul de dezvoltare in locul celui crestere/ growth) ce produce diferite tipuri de schimbare sociala: a) schimbari in structura sociala, incluzand aici structura organizationala; b) schimbari ce tin de diversitatea societatilor dezvoltate; c) schimbari politice, in particular dezvoltarea formelor democratice de guvernare; d) schimbari ce se refera la integrare sau cresterea solidaritatii societatilor. Trecand in revista 6 elemente fundamentale ce definesc/ compun dezvoltarea economica, Smelser arata ca in ciuda acestora si "chiar si la acest nivel economic, multe asumptii importante sunt legate de sistemul institutional si alte realitati ale societatii" cum ar fi institutiile si normele care sprijina si reglementeaza piata economica. Cu alte cuvinte, spune Smelser, "este imposibil sa te gandesti la dezvoltarea economica, chiar si in termeni foarte restrictivi, fara a invoca asumptii despre restul societatii si structurile sale sociale. Aceste asumptii sunt adesea implicite, dar ele trebuie sa fie prezentate" (Smelser, 1997:2) pentru a putea explica si intelege relatia de determinare reciproca dezvoltare economica - dezvoltare sociala.

Pornind de la aceasta idee centrala, Smelser incearca sa raspunda la o prima intrebare: cum si in ce directie structurile sociale sunt reorganizate in timpul procesului de dezvoltare economica. Pentru a raspunde la aceasta intrebare, el introduce si dezvolta conceptul de diferentiere structurala, care uneori este denumit si specializare a structurilor sau crestere a complexitatii sociale (Smelser, 1997:3).

Aceasta diferentiere se extinde dincolo de sub-sistemul economic in alte sub-sisteme ale societatii (ca sistem social macro). De exemplu industrializarea a adus cu sine formarea unei noi clase, aceea a salariatilor, conducand la diminuarea importantei gospodariei ca generator de resurse si producand o diferentiere a rolurilor economice de cele familiale. Se produce o externalizare a functiilor gospodariei/ familiei/ locuintei, activitatea economica in cadrul gospodariei fiind diminuata/ eliminata, familia specializandu-si rolurile si centrandu-le pe reproducere, asigurarea intimitatii, socializarea copiilor si activitati domestice centrate pe femeie. Acest proces a dus la crestere economica, insa aceasta este conditionata de necesitatea dezvoltarii unui sistem educational de masa, din ce in ce mai sofisticat si specializat. Scolile, arata Smelser (1997), sunt forme de organizare mult mai specializate decat familia in furnizarea de cunostinte si formarea de abilitati specifice noilor structuri economice, si implica proliferarea unor noi roluri cum ar fi cea de profesor, student, administrator scolar. Procesul acesta de dezvoltare progresiva prin specializare este insotit de o diferentiere structurala a statului, care genereaza un sistem al functionarilor publici, politie, justitie - organizate pe alte principii, institutionalizate - decat cele traditionale. De aici este doar un pas pana la separarea religiei de lege si trecerea de la subordonarea statului si a legii in fata religiei la secularizare - separarea acestora. Toate aceste diferentieri determina o crestere in complexitate a sistemului social si necesitatea imaginarii unor noi institutii si forme de organizare care sa faca sistemul cat mai eficient. Drept urmare a acestor specializari, a rolurilor noi, complexe si diferentiate pe care oamenii le indeplinesc, se constituie noi grupuri sociale care devin constiente de pozitia lor economica si sociala in societate. Devine astfel inerenta mobilizarea lor pentru promovarea propriilor interese drept pentru care devin semnificative din punct de vedere politic in cadrul sistemului.

Diferentierea structurala aduce cu sine diversificare. Desi diferenta poate fi neclara, este vorba de rolurile si statusuri atribuite (ascribed - rasa, etnie, gen, limba materna, regiune etc.) si cele dobandite (non-ascribed - cum ar fi apartenenta la diferite miscari sociale). Rolurile si statusurile atribuite descriu diferentierea, pe cand cele dobandite descriu diversificarea. Acceptarea diversificarii dar si a multiculturalismului (ca si combinatie intre rolurile si statusurile atribuite si cele dobandite) constituie fundamentele dezvoltarii sociale.

O asemenea acceptare a diversificarii survine sub imperiul actiunilor de lobby si a reprezentarii politice - a organizarii in sisteme politice si promovarea democratiei. Partidele politice se agrega pentru promovarea intereselor celor pe care ii reprezinta si exercita presiuni politice asupra guvernelor pentru a genera crestere economica si democratie politica. Mentinerea la guvernare se face prin satisfacerea acestor dorinte/ cerinte ceea ce genereaza o crestere economica continua si acces la resurse si oportunitati pentru toate grupurile reprezentate politic. Ce se intampla insa cu grupurile care nu au putere, grupurile minoritare? Sub influenta unor factori diversi statul intervine si promoveaza integrarea si incluziunea sociala a acestor grupuri.

Integrarea sociala se realizeaza pe mai multe cai: integrare economica; integrare in sistemul legal; integrare culturala; integrare prin stratificare si dominare; integrare familiala extinsa prin relatii de rudenie; integrare teritoriala. Exista insa grupuri care nu reusesc sa se integreze social si tind sa fie marginalizate. Un proces complex, coerent si uniform de dezvoltare sociala nu poate lasa in afara sistemului nici un grup social. Din nou aici intervine statul care pe baza solidaritatii si cetateniei furnizeaza acces la oportunitati si resurse (inclusiv prin mecanisme redistributive) pentru toti cetatenii.