Motricitatea copiilor sugari

MOTRICITATEA COPIILOR SUGARI

Noul nascut are o dezvoltare morfologica si functionala caracteristica si care influenteaza nemijlocit activitatea motrica. Avand in vedere slaba dezvoltare a sistemului nervos si capacitatea senzoriala redusa, o mare parte din reactii au caracter reflex, miscarile sunt grosiere; un stimul extern determina raspunsul nediferentiat al tuturor celor patru membre.

Activitatea motrica a noului nascut se realizeaza printr-un consum energetic mare, ceea ce determina aparitia timpurie a oboselii.

Formele de deplasare ale copilului sunt diverse, incepand cu rostogolirea din culcat dorsal in culcat facial si invers, continuand apoi cu tararea prin miscari corelate instinctiv, deplasare cu sprijin pe palme si genunchi, ca in final sa se ridice in stand sustinut, pozitie din care va incerca sa faca primii pasi. In timpul miscarilor de redresare a corpului, de rotatie a trunchiului si in timpul miscarilor de deplasare ce preced mersul, a tentativelor de asezare sau ridicare in picioare, musculatura trunchiului si a extremitatilor se va intari progresiv, pregatind mentinerea pozitiei bipede. Aceasta pozitie nu numai ca influenteaza forma si structura segmentelor corporale, dar contribuie si la largireacampului vizual si implicit la dezvoltarea intelectuala.

Dintre aptitudinile care se dezvolta complet in ontogeneza timpurie se poate mentiona echilibrul, acesta fiind in relatie cu activitatea tonica posturala. Aceasta componenta a coordonarii statice este una dintre functiile motrice de baza studiate in relatie cu motricitatea copilului, impreuna cu coordonarea dinamica generala si vizual-motrica.

H. Wallon(1959) considera ca echilibrul poate fi la originea lipsei de indemanare, tradusa prin contracturi, imprecizie in actele motrice.

Echilibrul este greu de evaluat atat in formula sa statica, cat si in cea dinamica, neexistand probe sau teste consacrate si precise pentru varsta la care ne referim. Progresele in structura miscarilor sunt observabile spre sfarsitul primului an, atunci cand apar miscarile evidente datorita intentiei copilului de a se deplasa. De la miscarile de agatare, pe patut, tarc, se trece la pozitia bipeda, copilul reusind chiar sa faca pasi. Prin mers copilul isi castiga in mare masura autonomia si initiativa personala, contribuind astfel si la cresterea capacitatilor coordinative. Unii autori vorbesc chiar de o "foame" de miscare, sustinuta si prin faptul ca mersul nu are intotdeauna o intentionalitate clara. Aceasta deplasare specifica varstei, cu picioarele usor departate si varfurile orientate spre exterior, cu bratele departate de corp, pentru echilibrare, ii ofera copilului impresii noi in conturarea cunoasterii propriilor posibilitati.