 |
|
 |  |
|
|
| |
 | Alimentatie | Asistenta sociala | Frumusete | Medicina | Medicina veterinara | Retete |
PSIHOFIZIOLOGIA AUDITIEI
Obiective:
Reactualizarea si imbogatirea cunostintelor privind anatomo-fiziologia analizatorului auditiv;
Precizarea traseelor de conductie aeriana si de conductie osoasa ca baza pentru audiometria tonala si protezare.
Cuvinte cheie:
Timpan, fereastra rotunda, fereastra ovala, labirint membranos, organul lui Corti, potentiale auditive, centru nervos auditiv, mecanism inertial, mecanism compresional.
1. Anatomia aparatului auditiv
Exista doua grupe de structuri anatomice implicate in realizarea auditiei:
unele care servesc la transmiterea sunetelor (aparatul de transmisie, caruia ii corespunde urechea medie, cu aparatul de acomodare osicular -ciocan, nicovala, scarita- muschii, fereastra ovala si cea rotunda; mediile lichide ale urechii interne, membranele canalului cohlear, membrana bazilara;
altele care servesc la perceptia sunetelor: organul lui Corti cu celulele senzoriale si terminatiile nervoase, nervul auditiv, releele, caile si centrii superiori.
Analizatorul auditiv este constituit din trei parti:
Organul lui Corti si membrana bazilara.
Caile auditive care transmit informatii de la urechea interna la scoarta cerebrala (SC).
Ariile auditive din SC.
Analizatorul auditiv are reprezentare corticala bilaterala.
Studiul anatomic al urechii este delimitat la 3 segmente:
I. Aparatul colector si conductor format din pavilion si conductul auditiv extern, formand impreuna urechea externa;
II. Aparatul transmitator de unde sonore compus din casa timpanului cu continutul si anexele sale, formand urechea medie;
III. Aparatul receptor al energiei sonore sau urechea interna acustica.
I. Urechea externa
Pavilionul este o cavitate de rezonanta care are forma unui oval neregulat. Structura sa consta dintr-un cartilaj flexibil (exceptie face lobulul urechii) acoperit pe ambele parti de tegument.
Conductul auditiv extern este un canal de forma eliptica ce se intinde de la pavilion la timpan, care in prima treime exterioara este cartilaginos si pe portiunea urmatoare, interna este osos. Conductul si fata externa a timpanului sunt acoperite cu tegumente, acestea contin glande ceruminoase si sebacee.
Din interactiunea caracteristicilor pavilionului urechii cu cele ale conductului auditiv extern rezulta un "varf" de rezonanta (o crestere a energiei sunetului). Aceasta inseamna ca frecventele intre 1,5-7 kHz sunt amplificate selectiv. Astfel structura si proprietatile urechii externe sunt responsabile de cresterea sensibilitatii pentru frecventele importante in perceperea vorbirii (Tucker, Nolan, 1995).
Urechea externa este de asemenea foarte importanta in localizarea sursei sonore, cei mai importanti indici fiind intensitatea si diferenta de timp dintre intervalele de timp ale undelor sonore ce ajung la cele doua urechi. De exemplu, undele sonore ce vin din partea dreapta si ajung prima data la urechea dreapta, sunt mai intense pentru aceasta ureche comparativ cu urechea stanga. De asemenea, sunetele ajung la aceasta ureche cu cateva fractiuni de secunda mai repede decat la urechea stanga. Animalele, la care pavilionul urechii este mobil, dispun de un grad mai inalt de selectivitate directionala, dar spectrul frecventelor la om este prea coborat pentru a putea oferi nivele similare de selectivitate, desi exista unele posibilitati intre 3-6 kHz (Tucker, Nolan, 1995).
II. Urechea mijlocie sau medie
1. Membrana timpanica are rol de perete despartitor, este subtire, asimetrica, destul de transparenta, elastica si rezistenta.
2. Casa timpanului are, aproximativ, forma unei lentile biconcave care in partea anterioara comunica cu faringele prin trompa lui Eustachio iar in partea posterioara comunica cu sistemul pneumatic al mastoidei printr-un conduct. Trompa lui Eustachio este in mod normal inchisa si se deschide pentru a permite egalizarea presiunii in urechea medie (Tucker, Nolan, 1995).
3. Sistemul de oscioare. Primul oscior este ciocanul, manerul acestuia este fixat in umbo. Ciocanul impreuna cu nicovala constituie o parghie de gradul I. Un alt oscior este scarita care inchide fereastra ovala prin platina sa.
Articulatia permite mobilitatea scaritei si separa urechea medie de cea interna. Acest sistem de oscioare sunt suspendate de-a lungul urechii medii, de la timpan pana la o fereastra flexibila, fereastra ovala, situata in peretele osos, intre urechea medie si cea interna.
Una din functiile oscioarelor este aceea de a aplica o forta numai asupra ferestrei ovale. Daca oscioarele ar lipsi, presiunea ar fi aplicata in mod egal asupra ambelor ferestre, ceea ce ar impiedica miscarea fluidului in cohlee.
Aceasta structura a urechii medii este ideala deoarece moleculele de aer au o densitate mica si sunt comprimabile, pe cand moleculele perilimfei sunt mult mai dense si greu comprimabile. Este necesara o transformare acustica pentru a potrivi impedanta scazuta a aerului cu impedanta ridicata a fluidului din urechea interna (Tucker, Nolan, 1995).
Presiunea sunetului actioneaza asupra membranei timpanice facand-o sa vibreze. Doua treimi din membrana timpanica sunt implicate in transferul presiunii sonore asupra ciocanului, trecerea energiei sonore de la membrana timpanica spre talpa scaritei fiind realizata prin vibratia mecanica a oscioarelor. Suprafata efectiva a membranei timpanice este de 55 mm. Presiunea sonora ce actioneaza asupra acestei suprafete este apoi concentrata pe o suprafata mult mai mica (3 mm) a talpei scaritei. Daca se calculeaza cresterea presiunii prin introducerea valorilor cunoscute rezulta:
Prin urmare presiunea exercitata de talpa scaritei pe fereasra ovala va fi de 18 ori mai mare decat presiunea exercitata asupra membranei timpanului (Creager, 1992).
Exista si un reflex cu rol de atenuare a intensitatii sunetelor. Semnalele sonore ce ajung la creier declanseaza retroaferentatii ce determina contractia muschilor ce se afla in urechea medie: muschiul tensor al timpanului si muschiul scaritei. Aceste contractii retrag oscioarele de langa fereastra ovala si de langa timpan, facandu-le aproape imobile. Acest proces descreste intensitatea sunetului cu pana la 30-40 dB. Datorita faptului ca reflexul are nevoie de aproximativ 40-80 msec pentru a determina contractia muschilor, nu reuseste sa protejeze urechea interna de sunetele ce apar brusc dar reduce intensitatea vibratiilor. Eficienta mecanismului este crescuta la sunetele cu frecventa joasa, functionand astfel si ca o modalitate de mascare a zgomotului de fond, permitandu-i persoanei sa se concentreze asupra sunetelor cu frecventa inalta (peste 1000 Hz) (Creager, 1992).
1. Este situata intr-o cavitate a osului temporal numita labirintul osos. Este compusa din organele de echilibru sau aparatul vestibular, format din doua cavitati (uticula si sacula) si din trei canale semicirculare, puncte de plecare pentru fibrele nervului vestibular. In interiorul labirintului osos se afla labirintul membranos, cu aceeasi forma ca cel osos. Cele doua labirinte sunt separate prin perilimfa.
2. Din urechea interna, in alcatuirea analizatorul auditiv este inclus doar melcul sau cohleea, care are forma unei cochilii de melc. Exista un ax central numit columela in jurul caruia melcul face doua ture si jumatate. Cavitatea melcului are forma unui tunel al carui spatiu aproximativ circular, este impartit in doua parti prin lama osoasa sau lama spirala si in continuarea ei de o lama membranoasa numita membrana bazilara. Astfel melcul membranos este impartit pe toata intinderea sa in doua rampe: vestibulara si timpanica in care se gaseste perilimfa.
3. De la membrana bazilara, orientata spre peretele extern al melcului, porneste membrana Reissner care delimiteaza canalul cohlear. Acesta, in sectiune, are forma triunghiulara, adaposteste organul lui Corti si contine endolimfa.
4. Organul lui Corti
Este situat pe membrana bazilara. Tipurile de celule care compun organul lui Corti sunt: celule interne de sustinere, celule interne ale stalpilor, celule externe ale stalpilor, celule Deiters, Hansen si Claudius si celule senzoriale ciliate interne si externe, care constituie exteroceptorii. Celulele ciliate externe sunt in numar de 12000-16000 si sunt dispuse pe trei randuri. Celulele ciliate interne sunt in numar de 3500 si sunt dispuse pe un singur rand. Deasupra celulelor receptoare auditive este situata membrana Tectoria. Nici una dintre aceste celule nu se reface daca a fost distrusa. De la fiecare celula ciliata interna pleaca fibre nervoase ce constituie ganglionul lui Corti (M. Delaroche, 2001).
IV. Caile auditive sau acustice
Rolul acestor cai este de a prelua excitatiile auditive aduse din lumea externa, de a le transforma, in segmentele amintite anterior, in impulsuri nervoase si de a le conduce la centrii corticali.
Pe traiectul cailor auditive, de la labirintul membranos si pana la centrii corticali, se gasesc trei neuroni cu care fac sinapsa fibrele ascendente auditive.
1. Neuronii ganglionari sunt celule bipolare care formeaza ganglionul lui Corti sau ganglionul spiral (situat in columela). Terminatiile dendritice ale acestora sunt in contact cu celulele receptoare, iar terminatiile axonice formeaza nervul auditiv sau ramura cohleara. Aceste terminatii se termina in bulb, in nucleii cohleari. Aici se realizeaza sinapse cu al doilea neuron.
2. Neuronii bulbotonici. Axonii celui de-al doilea neuron (care pornesc fie din nucleul cohlear, fie din oliva superioara) au traseu incrucisat, in cea mai mare parte dar raman si fire neincrucisate. In portiunea dintre bulb si mezencefal aceste fibre formeaza lemniscul lateral. Aceste fibre se termina in tuberculii cvadrigemeni inferiori, care reprezinta un centru pentru reflexele legate de auz.
3. In tuberculii cvadrigemeni inferiori se afla al treilea neuron; axonul acestuia se opreste in corpii geniculati mediali, unde face sinapsa cu al patrulea neuron, al carui axon proiecteaza pe scoarta cerebrala.
4. Neuronii talamocorticali. Caile acustice merg de la nucleii bulbotalamici la acesti nuclei care, apoi transmit impresii auditive la partea mijlocie a primei circumvolutiuni centrale.
Calea de conducere a sunetelor de la cohlee la cortex este formata din cel putin patru neuroni, dar ea poate cuprinde chiar si pana la sase neuroni. Deoarece neuronii pot sinapsa sau nu in olivele superioare, in nucleii lemniscului lateral sau in coliculii inferiori, unele impulsuri pot ajunge la scoarta cerebrala mai repede decat altele. Impulsurile provenite din ambele urechi sunt transmise prin caile auitive in ambele parti ale trunchiului cerebral, predominand cele din partea opusa pentru ca are loc o incrucisare a cailor in cel putin trei locuri (de exemplu in corpul trapezoid sau comisura lui Probust). Tot acest sistem funizeaza cortexului multiple reprezentari bilaterale ale cohleei, asigurand astfel securitatea transmiterii informatiei auditive. Din tractul auditiv se desprind o serie de colaterale, dintre care mai importante sunt cele spre sistemul reticulat ascendent si mai ales spre cerebel (care pot pleca si din aria auditiva corticala), care activeaza vermisul cerebelos in cazul unor zgomote bruste (Rosioru, 1996).
Calea nervoasa descendenta sau eferenta cuprinde fasciculul olivo‑cohlear precum si o serie de fibre decendente ce pornesc de la cortex, de la coliculii inferiori, de la nucleii olivari sau ai primului releu ai caii auditive, nucleul cohlear. (Delaroche, 2001).
IV. Ariile corticale
1. Ariile corticale auditive primare
Sistemul acustic care determina influxul nervos ajunge sa se proiecteze in lobul temporal.
la om lobul temporal stang si aria 40 (invecinata) cu care se afla in asociatie, au rol important in intelegerea limbajului articulat;
aria 41, a lui Brodmann sau circumvolutiunea lui Heschel (circumvolutiune temporala transversala) - este aria receptiei auditive; ariile 41 si 42 sunt situate in profunzimea scizurii lui Sylvius, pe partea superioara a primei circumvolutiui temporale.
2. Ariile auditive secundare
Unii includ aici si aria 42. Ariile 22 si 42 sunt arii para ‑ auditive.
aria 42, a lui Brodman are functii motorii automate, de atentie auditiva;
aria 22, a lui Brodman este aria gnozica sau de recunoastere auditiva.
2. Fiziologia analizatorului auditiv
2.1. Timpanul
Membrana timpanica prezinta doua tipuri de miscari: de adductie (spre interior) si abductie (spre exterior). Miscarile au rol in acomodarea auditiva. Contractia muschiului ciocanului determina miscarea de aductie, iar contractia muschiului scaritei pe cea de abductie. S-au emis o serie de teorii asupra functionalitatii membranei timpanice. Foarte cunoscute sunt cele ale lui Bekesy.
Membrana timpanica prezinta miscari oscilatorii fortate care inceteaza o data cu incetarea fortei. Timpanul este aperiodic, el vibreaza neselectiv pentru diferitele frecvente. Raspunde la toate frecventele dar nu reproduce in mod fidel sinusoida undei sonore. Din punct de vedere structural, timpanul, prezinta o asimetrie. Aceasta asimetrie conduce la aparitia unor tonuri aditionale cu frecvente diferite de ale sunetului initial, numite armonicele urechii. (Helmholtz, Stevens si Davis).
Weber si Bray considera ca originea distorsiunii auriculare este in urechea interna. Armonicele aurale variaza in functie de frecventa si intensitatea sunetului initial.
Undele sonore produc vibratia membranei timpanului care se transmite apoi lantului de osicioare. Aceasta reprezinta calea aeriana de transmitere a sunetului. Timpanul mai are si o functie de protectie a urechii medii si respectiv interne, functionand ca o bariera in calea diferitilor agenti patogeni.
2.2. Camera timpanica
Sunt sustinute mai multe functii ale acesteia dintre care esentiale sunt: functia de transmisie si cea de acomodare.
Transmisia pe cale aeriana. Intrucat membrana timpanica (cu suprafata de aproximativ 2 cm2) nu are decat o elasticitate redusa, aerul din camera timpanica contribuie la realizarea vibratiilor membranei.
Transmisia pe cale osoasa. Vibratiile lantului de osicioare din casa timpanica se transmit membranei ferestrei ovale si apoi lichidelor din rampa vestibulara si din cea timpanica aflate in structurile urechii interne, influentand astfel membrana bazilara si organul lui Corti. Cand se studiaza mecanismul de transmitere a sunetelor prin intermediul lantului de osicioare, trebuie acordata atentie speciala articulatiilor care exista intre acestea. Ciocanul impreuna cu nicovala formeaza o parghie, prin actionarea careia, forta care va apasa asupra ferestrei ovale va fi de 10 ori mai mare decat cea care actioneaza asupra membranei timpanului. Bekesy (citat de Garbea si Cotul) arata ca o frecventa sonora de intensitate medie va determina o miscare a manerului ciocanului care va atrage dupa sine partea inferioara a nicovalei. Aceasta miscare se face in jurul unui punct de rotatie. Deoarece talpa scaritei este fixata in membrana ferestrei ovale intr-un mod mai fix in partea posterioara decat in cea anterioara, ea va descrie o miscare de rotatie in jurul unui ax aflat in plan vertical. Acelasi autor arata ca, daca amplitudinea miscarilor este foarte mare, miscarea scaritei se va produce in jurul unui ax ce trece de-a lungul platinei. Cand se depaseste o anumita intensitate a undelor sonore, miscarile descrise mai sus nu mai sunt un mijloc eficient de protectie si apare durerea.
Referitor la functia de acomodare a casei timpanului exista, de asemenea, mai multe teorii:
a) Teoria functiei musculare antagoniste sustine ca muschiul ciocanului, cand se contracta, mareste presiunea din cadrul labirintului membranos, determinand apasarea scaritei pe membrana ovala, modificare ce permite protectia fata de sunetele prea puternice. Contractia muschiului scaritei duce la relaxarea timpanului si la scaderea presiunii intralabirintice, fapt care permite perceperea sunetelor mai slabe.
b) Teoria functionarii musculare sinergice sustine ca actiunea musculara ar fi un proces complementar realizat prin actiunea muschiului ciocanului si al scaritei. Functionarea celor doi muschi este considerata sinergica.
c) Teoria optica functionala se bazeaza pe forma casei timpanului, care are un aspect de lentila. Aceasta forma se modifica in functie de contractiile muschiului ciocanului si al scaritei. Cand se contracta muschiul ciocanului, membrana timpanica si cea a ferestrei rotunde se curbeaza inspre casa rezultand o lentila biconcava. Efectul acestei modificari este dispersarea energiei vibratorii. Cand se contracta muschiul scaritei se obtine o lentila biconvexa care concentreaza energia sonora in rampa timpanica.
2.3. Ferestrele ovala si rotunda si lichidele labirintice
Comprimarea ferestrei ovale datorita presiunii exercitate de talpa scaritei determina cresterea presiunii din rampa vestibulara si comprimarea membranei bazilare. Din cauza ca lichidele sunt putin compresibile, membrana ferestrei rotunde se va curba inspre exterior functionand astfel ca o supapa de siguranta. In faza de decompresie miscarile vor fi produse in sens invers. Vibratiile membranei bazilare sunt consecinta comprimarilor si decomprimarilor succesive.
Sunetul produce la nivelul membranei timpanice presiuni diferite in functie de intensitatea sa. Aceste presiuni se transmit apoi prin intermediul lantului de osicioare pana la membrana ferestrei ovale. Desi aceste componente sunt considerate ca fiind aparatul de transmisie, procesul de transmisie a sunetului se continua prin lichidele labirintice. Deci, si aceste lichide fac parte din aparatul de transmisie. Pe suprafata membranei bazilare se exercita presiuni hidrodinamice care variaza in functie de punctul, diametrul, si momentul fortei determinand o amplitudine caracteristica.
2.4. Trompa lui Eustachio
Este un canal virtual care mentine constanta presiunea din casa timpanica. Acest canal se deschide in momentul deglutitiei sau al cascatului.
2.5. Celulele mastoidiene
Li se atribuie un dublu rol: de rezonator si de rezervor de aer pentru mentinerea constanta a presiunii din casa timpanica in conditiile variatiei bruste a presiunii aerului.
2.6. Fiziologia urechii interne
Energia care trece din mediul extern pana la nivelul urechii interne in lichidele intralabirintice, este de natura fizica. Ea pune in miscare membrana bazilara si astfel este excitat organul lui Corti.
2.6.1. Teorii privind modul de transformare a energiei fizice in energie nervoasa.
Teoria fizica. Deplasarile membranei bazilare ar determina deformarea cililor celulelor receptoare din cauza presiunii/tractiunii lor pe suprafata membranei tectoria, rezultand astfel potentialele de receptie.
Teoria chimica. Vibratiile cililor celulelor receptoare ar determina producerea unei substante cu functie de mediator chimic, care ar transforma energia vibratorie in energie nervoasa.
Teoria electrica Organul lui Corti se afla intr-un mediu coloidal. Exercitiile sonore produc deplasari de particule la suprafata lichidului rezultand o diferenta de potential. Conform legii inductiei, sarcinile negative se afla la suprafata celulelor ciliate, iar cele pozitive in interiorul acestora.
2.6.2. Manifestari electrice la nivelul urechii interne si a cailor de transmisie
a) Potentiale microfonice cohleare (PMC)
Sunt potentialele electrice generale, produse in interiorul melcului, rezultate ca urmare a actiunii undelor sonore la nivelul timpanului. Variatiile de potential sunt de acelasi ordin ca si variatiile de presiune acustica exercitate la suprafata timpanului. Ele se pot inregistra in conditiile unei amplificari adecvate, in oricare punct al craniului. Deci, mediul se comporta ca un microfon, transforma energia acustica in energie electrica prin intermediul unui dispozitiv electronic.
PMC sunt generate de sunetele cu frecvente si intensitati de valori mici si medii si de durata scurta. Sunt produse de celulele ciliate la nivelul locului de insertie a cililor, ca urmare a proceselor metabolice din aceste celule.
b) Potentialele de sumare (PS)
Sunt raspunsuri care nu respecta legea "tot sau nimic". Sunt produse de sunete cu durata mare, cu frecventa si intensitate mare.
Atat PMC cat si PS sunt potentiale de receptie care stau la baza inhibarii influxului nervos. A mai fost descris un tip de potential de receptie, potential lent (PL), produs de sunetele cu intensitate mica si durata scurta.
c) Potentialele de actiune (PA)
Se pot inregistra pe nervul acustic, sau la nivelul cailor auditive. Forma potentialelor de actiune (curentilor de actiune) corespunde impulsurilor nervoase. R. Caussé emite "Teoria voleului".
Curentul de actiune din nervul cohlear reproduce frecvente auditive pana la 3000 Hz, ceea ce este in opozitie cu perioada refractara. Aceasta anomalie este explicata prin ipoteza, conform careia, fibrele nervoase individuale nu urmeaza frecventele superioare la 1000 Hz, manifestand impulsuri care se situeaza in aceeasi faza a miscarii. Cum fibrele nu lucreaza intr-un mod sincron, iar perioada lor refractara nu este identica, inseamna ca in curentul global de actiune al nervului, exista o reprezentare a fazei si in anumite limite si a frecventei acustice.
Pentru explicarea intensitatii unui sunet s-au emis mai multe teorii. Este posibil sa conteze numai numarul fibrelor care conduc impulsuri, numar diferit in functie de intensitatea, nu si de natura acestor impulsuri.
2.6.3. Analiza sunetelor
Multiplele teorii care se refera la acest fenomen pot fi grupate in teorii periferice si teorii centrale.
a) Teoria lui Helmholtz (teoria rezonatoare)
Membrana bazilara este alcatuita din 24000 fibre, numite coarde acustice. Ele sunt comparate cu coardele unui pian sau harpe. Fiecare fibra functioneaza ca un rezonator, vibrand cu o frecventa specifica. Perceptia auditiva umana poate cuprinde 1500 tonuri diferite. Aceste fibre au lungimi si grosimi diferite, fiind incarcate cu coloane diferite de lichid. Fibrele scurte, aflate aproape de baza melcului, vor fi impresionate de sunetele acute, iar fibrele lungi, din ultimul tur al melcului, vor fi impresionate de sunetele grave.
Deci, perceptia inaltimii este o functie a melcului.
b) Teoria reprezentarii locale a frecventei in melc
Este sustinuta de constatarea unei corespondente intre anumite leziuni ale membranei bazilare si pierderile auditive pe anumite frecvente. Aceasta teorie este sustinuta de constatari audiometrice.
De asemenea, cercetarile efectuate pe animale, au aratat corespondenta dintre frecventa sunetelor cu care erau asurzite acestea si anumite portiuni ale membranei bazilare la care s-au produs leziunile.
Cea mai cunoscuta este teoria telefonului a lui Rutherford. Conform acestei teorii se poate face o analogie intre:
membrana bazilara si diafragma timpanului;
impulsurile nervoase si cele electrice;
nervul auditiv si conductorul metalic;
senzatia auditiva si sunetul din receptor.
Teoria telefonului nu explica cum se realizeaza analiza sunetelor la nivelul centrilor nervosi.
Sunetul actioneaza si direct asupra oaselor craniului si oaselor scheletice, in general.
Cea mai frecventa auditie osoasa este autoauditia, care se realizeaza atat pe cale aeriana auditiva cat si pe cale tisulara, mai ales osoasa. Indiferent care parte a scheletului este stimulata (auditiv, vibratil), vibratia ajunge pana la cutia craniana. Acest aspect se aplica in audiometria tonala, fixand obiectul care vibreaza pe diferitele parti ale craniului, mai ales pe apofiza mastoidiana. De asemenea, exista proteze auditive destinate realizarii amplificarii auditiei osoase.
Exista doua mecanisme in auditia osoasa: conductibilitatea osoasa de tip inertial si conductibilitatea osoasa de tip compresional.
Conductibilitatea osoasa de tip inertial intervine cand frecventele receptionate sunt mai mici de 1000 Hz. Daca se pune piciorul diapazonului sau alt obiect cu frecventa grava pe mastoida, cutia craniana vibreaza in intregime, inclusiv mastoida. Ca urmare se misca in intregime cutia osoasa precum si labirintele osos si membranos cu lichidele din acestea. Cand se deplaseaza dintr-o parte in cealalta, lichidul din rampa vestibulara impinge, (ramane in suspensie) sistemul de osicioare care sta pe loc. Intrucat intampina o rezistenta, talpa scaritei impinge spre interior si declanseaza oscilatia dupa mecanismul cunoscut, la fel ca in auditia aeriana.
In otoscleroza fiind blocata talpa scaritei, oscilatia nu are loc decat atat cat permite membrana ferestrei rotunde. Cand defectul blocheaza ambele ferestre, auditia nu mai este posibila nici pe cale osoasa.
Conductibilitatea osoasa de tip compresional intervine cand frecventa este mare, lungimea de unda este mica. Craniul oscileaza fata de pozitia de echilibru dar nu in intregime ci pe segmente. Se comprima segmentele apofizei mastoidiene apoi se decomprima cu o anumita frecventa. Cand se comprima mastoida, inclusiv labirintul osos, lichidul nefiind compresibil apasa asupra ferestrei rotunde, ceea ce determina vibrarea membranei bazilare la fel ca in mecanismul auditiei aeriene.
Cand este blocata fereastra ovala (la unele persoane cu deficiente auditive) auditia este mai buna fiind stimulata mai puternic fereastra rotunda. De asemenea, si la urechea normala auditia osoasa este mai buna daca se astupa conductul auditiv.
Teme si intrebari:
Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate
