Administratia Roosevelt spre cel de-al doilea razboi mondial

SPRE CEL DE-AL DOILEA RAZBOI MONDIAL

I. Administratia Roosevelt a cautat sa aduca un suflu proas­pat, si in domeniul politicii externe a S.U.A. Restabilirea relatiilor cu U.R.S.S. (noiembrie 1933), actul diplomatic cel mai insemnat din primii ani ai presedintiei lui Roosevelt, a marcat tendinta spre o politica externa realista, liberala. Obligatia, legiferata de Congres (mai 1934), de a se acorda Filipinelor independenta, proclamarea politicii de ,,buna vecinatate' fata de tarile Americii Latine, renuntarea la "amendamentul Platt' impus Cubei in 1901, retragerea infan­teriei marine americane din Haiti, anularea unor prevederi impovaratoare impuse Republicii Panama etc. toate oglin­deau starea de spirit a opiniei publice, implineau cerinte rostite adesea de-a lungul si de-a latul tarii (Documenta of American History, II).

In locul vechii politici brutale, de interventie anunta sau de sanctiuni economice, fata de tarile din America La­tina, administratia Roosevelt a cautat sa duca o politica supla, abila, care sa apere interesele dolarului dar, totodata, sa tina seama de realitati. Guvernul mexican nationalizase petrolul si alte bogatii, iar companiile americane proprietare presau insistent sa se faca o interventie armata in Mexic. Roosevelt, declarind ca guvernul sau nu pune si nu va pune la indoiala dreptul guvernului legiuit al Mexicului de a na­tionaliza proprietatile ce ar crede de cuviinta, s-a marginit de a exprima, in cea mai prieteneasca forma, dorinta ca ceta­tenii americani, care au avut de suferit de pe urma nationali­zarii proprietatii lor in Mexic, sa primeasca o compensatie corespunzatoare-

II. Inscaunarea nazismului la putere si pregatirile febrile de inarmare din Germania, tendintele Japoniei de a-si croi un vast imperiu in Pacific prin forta armata, visurile de cucerire ale Italiei fasciste erau urmarite cu ingrijorare de Ame­rica. Guvernantii Statelor Unite au facut numeroase declara­tii despre iminenta unui nou razboi mondial. La intrebarile nelinistitoare: ce vor face Statele Unite ale Americii in cazul izbucnirii razboiului in Europa? America va intra din nou in lupta, ca in 1917? - raspunsul aproape unanim al maselor largi era un "nu' categoric ("never again'). in aceasta at­mosfera, Congresul - cu o majoritate covarsitoare arareori obtinuta - a adoptat in august 1935 "legea de neutralitate', dupa care, in caz de razboi, intre doua sau mai multe tari straine, se interzicea exportul de armament si de materiale de razboi in tarile beligerante. Italia fascista a atacat Etio­pia si Washingtonul a refuzat sa intervina. Trupele naziste, violand tratatul de la Locarno, au ocupat zona demilitarizata renana (martie 1936) si Washingtonul a tacut.

Germania si Japonia au incheiat "Pactul anticomintern' (noiembrie 1936), la care a aderat un an mai tirziu si Italia, pecetluindu-se astfel axa Berlin-Roma-Tokyo si Washingtonul nu a actionat spre a bara calea politicii de pregatire a razboiului.

In Spania era un razboi civil si totusi, atunci cand expor­tatorii americani au vrut sa faca uz de dreptul lor legal de a vinde arme guvernului republican spaniol, guvernul a impus votarea unui amendament la legea de neutralitate (1 ianuarie 1937) ca aplicarea ei sa fie extinsa si asupra razboaielor ci­vile. Guvernului spaniol, un guvern recunoscut de jure, i s-a inchis astfel piata americana; masura viola nu numai dreptul international, dar si Tratatul de la Madrid din 1902, dintre Statele Unite si Spania. Dupa ce Madridul a cazut, S.U.A. s-a grabit sa recunoasca oficial guvernul lui Franco. Explicatia oficioasa data de Moffat, inalt functionar la De­partamentul de Stat asupra acestei grabe, este plina de sem­nificatii. S.U.A. 1-a recunoscut pe Franco "in parte pentru ca la acea data numai noi si Rusia Sovietica nu recunoscusem inevitabilul, ceea ce crea o comunitate extrem de penibila pentru noi' (N.N. Iakovlev).

Legea de neutralitate prelungita (februarie 1936 si mai 1937) lovea in victimele agresiunii si nu in agresori. Aplicand-o in mod arbitrar, guvernantii americani au incurajat agresiunea "facand razboiul mai probabil'. Departamentul de Stat, recunoscind ca Japonia a incalcat Tratatul de la Washington al celor 9 puteri (1922) si pactul Briand-Kellogg, a condamnat de citeva ori atacul Japoniei impotriva Chinei (iulie 1937) si a subliniat, totodata, "interesele' S.U.A. in China. Cu toate acestea, S.U.A. a continuat sa furnizeze Ja­poniei - dupa aprecierile specialistilor - 54% din materia­lele strategice si marfurile industriale pe care le folosea, in cea mai mare parte, in razboiul impotriva Chinei (V. -Lan). in decembrie 1937, Roosevelt, intr-o sedinta a cabinetului, a aratat ca daca s-ar aplica embargoul in comertul cu Japonia, ea ar fi "ingenuncheata dupa cel mult un an de zile', produca­torii americani putind fi eventual compensati pentru preju­diciile provocate de reducerea exporturilor. O luna mai tir­ziu a fost depus pe masa Congresului un proiect de lege pentru incetarea relatiilor comerciale intre S.U.A. si Japonia atata timp cit trupele nipone ocupau teritorii chineze. Proiectul a fost ingropat. Indignarea si protestele opiniei publice impo­triva bombardamentelor japoneze asupra populatiei civile din China a silit guvernul american sa instituie un "embargo moral' asupra exportului de avioane americane in Japonia. Concernele americane nu s-au lasat convinse de argumente etice si au continuat sa furnizeze agresorilor armele solicitate.

Austria a fost inghitita si nazistii au inceput "razboiul nervilor' in legatura cu Cehoslovacia. Washingtonul urmarea cu atentie incordata zborurile lui Chamberlain. "ingerul pacii', la Berchtesgaden si saluta declaratiile inselatoare ale lui Hitler. in zilele de 26 si 27 septembrie, Roosevelt s-a adresat lui Hitler cu rugamintea de a continua convorbirile pentru a se ajunge la "un aranjament de pace acceptabil si constructiv'. Analizind pozitia Statelor Unite fata de drama cehoslovaca, Charles Beard scrie ca presedintele Statelor Unite "nu literalmente, ci in esenta s-a indreptat spre Miin-chen impreuna cu Chamberlain si Daladier' (Charles Beard).

III. Anumite marturii si acte atesta ca Washingtonul a intuit dimensiunile amenintarii Axei impotriva intereselor S.U.A. mult mai acut si mai din timp decat Londra si Pa­risul.

Presedintele Roosevelt, personal ostil articolului ce pre­vedea embargoul obligatoriu, a semnat actul izolationist ce era "legea de neutralitate'' din 1935, dar in acelasi an, la 15 octombrie 1935, a ordonat ca marfurile importate din Germania sa fie impuse la cele mai ridicate taxe vamale stabilite de tariful din 1930.

In acei ani, S.U.A. au incheiat conventii comerciale pen­tru reducerea reciproca a tarifelor vamale cu aproximativ 20 de state; nici unul dintre ele nu era totalitar.

In discursul tinut la 5 octombrie 1937, la Chicago, Roosevelt a aratat ca "politica de izolare sau de neutralitate nu este o salvare'' si deci sunt necesare actiuni colective interna­tionale pentru infringerea agresiunii. "Cind izbucneste si incepe sa se raspindeasca o epidemie - a spus el - societa­tea instituie o carantina in jurul bolnavilor pentru a se apara de molima' (American Historical Documents).

Discursul a avut efectul unei bombe explozive. in acei ani, gruparile profasciste, folosindu-se de tendintele tradi­tionale izolationiste americane si-au intensificat activitatea, militand zgomotos pentru o politica de "neinterventie', "izolare' fata de ofensiva statelor fasciste impotriva demo­cratiilor occidentale.

In fruntea acestor grupari se aflau ex-presedintele Hoover, aviatorul Ch. Lindbergh, senatorii Taft, Vandenberg, Gerald P. Nye, William Borah, congresmenii H. Fisch si Hofman, editorii Hearst si Mc. Cormick si multi altii. Ei faceau pele­rinaje la Hitler si intorsi in Statele Unite propagau teoria ca trebuie sa se cedeze in toate lui Hitler. Aceste grupari au dez­lantuit o campanie de mari proportii cu puternice rezonante impotriva liniei politice externe enuntate de presedinte.

Campania era sprijinita activ si de izolationistii traditio­nalisti - exponentii maselor de fermieri din statele vestice.

In aceasta atmosfera, congresmanul Ludlow din Indiana, a depus in Congres un proiect de amendament la Constitutie, ca in viitor S.U.A. sa nu participe la vreun razboi fara un referendum national prealabil, cu exceptia acelor cazuri cind continentul american sau S.U.A. ar suferi o invazie sau ar fi amenintate de un atac iminent. La 10 ianuarie 1938 a avut loc in Camera Reprezentantilor votul cu privire la pro­iectul lui Ludlow. Roosevelt adresase, in ajun, o scrisoare personala presedintelui Camerei, in care arata ca amendamen­tul trebuie respins fiind "incompatibil cu forma noastra reprezentativa de guvernare' si "ar lipsi pe orice presedinte de posibilitatea de a conduce afacerile noastre externe, iar alte puteri vor fi incurajate sa incalce interesele americane fara a se teme de represalii' (F. Freidel).

In ciuda faptului ca Roosevelt a cautat, totodata, sa se asigure de sprijinul congresmenilor democrati si sa influen­teze scrutinul republicanilor, proiectul lui Ludlow a intrunit 47%, aproape jumatate din numarul voturilor. intrucit in 1938 aveau sa aiba loc alegeri pentru cel de-al 76-lea Con­gres, Roosevelt, temindu-se ca opozitia, organizata destul de solid, va bate moneda mai ales pe tendintele izolationiste ale unei insemnate parti a electoratului american, a evitat sa mai repete afirmatiile facute la Chicago.

Sa amintim ca, treptat, se inchegase si o viguroasa mis­care de masa, care milita pentru a se pune capat actiunilor agresive fasciste. Liga americana pentru pace si democratie numara, in rindurile ei, spre sfirsitul anului 1938, peste 8 000 000 de membri. Unii dintre membrii cabinetului lui Roosevelt, ca Henry S. Wallace, ministrul Agriculturii si Harold L. Ickes, ministrul de Interne au pledat realist si insistent pentru adoptarea unor masuri impotriva pericolu­lui fascist.

In cuvintarea din 2 aprilie 1938, Ickes spunea: "Fascismul este cel mai rau dusman impotriva caruia trebuie sa incepem de indata lupta. Fascismul reprezinta o amenintare reala pentru statul nostru. Poporul incepe sa-si dea tot mai mult seama de pericolul reprezentat de acest odios fenomen poli­tic' (V. Lan).

IV. Infruntarea se dadea pe un front larg si fortele care re­prezentau progresul erau silite la lungi ocoluri.

In mesajul adresat cu prilejul deschiderii sesiunii celui de-al 76-lea Congres (1939-1941), Roosevelt arata: "Ne-am convins ca legea noastra de neutralitate poate sprijini pe agresor si lipsi victima agresiunii de ajutor. Instinctul fi­resc de autoconservare trebuie sa ne previna ca nu este de admis sa ingaduim sa se repete aceasta in viitor' (Wilham E. Leuchtenburg).

Discutind intr-un cadru restrins despre situatia politicii internationale (la consfatuirea cu membrii Comitetului senato­rial pentru chestiunile militare, in februarie 1939), Roosevelt a aratat ca "razboiul este inevitabil' si ca lupta seva da, in primul rand, pentru hegemonia in Europa. In cazul cand Germania va fi victorioasa, ea va continua sa se razboiasca pentru a-si instaura dominatia asupra intregii lumi. Conclu­zia se desprindea limpede: pacea si securitatea S.U.A. erau direct amenintate. Doua zile dupa ocuparea Cehoslovaciei la 17 martie, el a cerut Congresului sa grabeasca revizuirea legii de neutralitate.

Camera Reprezentantilor, dupa lungi si furtunoase dezba­teri, a votat prelungirea validitatii legii - 200 pentru, 188 contra - (30 iunie 1939) iar Comitetul senatorial pentru afacerile externe a hotarit sa amine discutarea proiectelor de revizuire a legii pana la inceputul anului 1940 (11 iunie 1939). Casa Alba a dat publicitatii o declaratie, aratind ca "refuzul Senatului de a revizui in aceste momente "Legea de neutralitate' slabeste influenta S.U.A. in efortul mentinerii pacii in cazul unei noi crize in Europa in intervalul dintre actuala sesiune a Congresului si cea viitoare'. Observatia era pe deplin indreptatita. La 14 aprilie, F.D. Roosevelt a adresat un apel lui Hitler, in care propunea - pentru destinderea incordarii internationale - ca Germania sa dea asigurari ca nu va ataca in viitorii zece ani sau o patrime de veac "urmatoarele state independente: Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Suedia, Norvegia, Danemarca, Olanda, Belgia, Marea Britanie si Irlanda, Franta, Portugalia, Spania, Elvetia, Lichtenstein, Luxemburg, Polonia, Ungaria, Romania, Iugoslavia, Rusia, Bulgaria, Grecia, Turcia, Iran, Siria, Palestina, Egipt si Iran. In cazul cind Germania "va da asemenea asigurari' si statele mentionate aveau sa dea la rindul lor "asigurari analoage' Germaniei (Documents of American History, III).

Ambasadorul S.U.A. la Bucuresti "a intervenit din partea guvernului sau' la guvernul roman, sugerindu-i sa faca o declaratie in care sa arate ca "apelul presedintelui Roosevelt este binevenit, constituind o actiune constructiva in vederea stabilirii pacii mondiale''. Guvernul roman a intrebat pe cel iugoslav daca nu ar fi cazul sa se dea o declaratie comuna a Intelegerii Balcanice. Belgradul a raspuns ca "nu considera oportun sa ne amestecam in discutiile dintre marile puteri, lata de care o politica de neutralitate este cea mai indicata'. Guvernul roman a comunicat celui american ca, neputand obtine si acordul celorlalte state din intelegerea Balcanica, "nu socoteste oportun sa faca un asemenea gest politic' mai ales ca apelul fusese adresat direct lui Hitler si acesta ar trebui sa raspunda in primul rand.

Pe de alta parte, guvernul german a intrebat toate statele mentionate de Roosevelt (cu exceptia Poloniei, U.R.S.S., Marii Britanii si Frantei): "I) daca se simt amenintate de Germania? si II) daca au autorizat pe presedintele S.U.A. sa faca asemenea propuneri?'

Marea majoritate a statelor au raspuns negativ la ambele intrebari. Romania a dat un raspuns caustic, in care sublinia cu in privinta amenintarii din partea Germaniei "guvernul Reichului este el insusi in masura de a sti daca o asemenea amenintare s-ar putea produce sau nu'.

Raspunsul dat de Romania a produs senzatie. Ambasado­rul roman de la Varsovia raporta, la 26 aprilie, la Bucuresti: "Ambasadorul Americii mi-a aratat in numele sau si al gu­vernului american excelenta impresie produsa la Washington de raspunsul dat de catre guvernul roman. Aceeasi impresie ani gasit-o in toate cercurile oficiale polone, precum si in cele diplomatice de aici'.