CARACTERISTICILE PROCESULUI INFLATIONIST IN ROMANIA

1. Cauzele declansarii inflatiei in Romania

Dupa mai bine de 40 de ani de economie centralizata, in decembrie 1989 Romania intra intr-o perioada de tranzitie economica ce are ca scop trecerea la economia de piata libera si integrarea europeana. Principalele caracteristici ale celor 10 ani de tranzitie sunt: revendicarile salariale, descentralizarea economiei nationale, privatizarea sectoarelor economice, liberalizarea treptata a preturilor din economie, cotarea libera a valutelor si nivelul redus al productiei interne, care au avut ca rezultat dezechilibre in ce priveste formarea preturilor, ocuparea fortei de munca, balanta de plati si cresterea economica. Toate acestea coroborate cu (ne)vointa politica si cu elemente ale conjuncturii politico-economice si militare au dus la urmatoarea "stare de fapt" a economiei societatii romanesti postdecembriste, prezentata de noi in tabelul urmator:

Tabelul nr. 1 Evolutia IPC si a ratei inflatiei

-%-

Sursa: Buletin Statistic de Preturi , Anul XIV, nr.1/2003, Anuarul Statistic al Romaniei 2002

Din 30 octombrie 1990 incepe procesul inregistrarilor statistice in Romania postdecembrista, iar la 1 noiembrie 1990 a demarat procesul de liberalizare a preturilor de consum, liberalizare care reprezinta startul oficial pentru fenomenul inflationist. Pentru romani, acest fenomen nu a putut fi combatut intr-o perioada de peste noua ani, ba mai mult, acesta a castigat teren de la un an la altul.[1]

Desi liberalizarea preturilor a fost o masura necesara cu un scop corectiv, ea a alimentat o inflatie peste nivelul anticipat, datorita urmatoarelor cauze:

● liberalizarea treptata in mai multe etape a preturilor a prelungit perioada de instabilitate, favorizand componente speculative si limitand capacitatea de reactie a agentilor economici si de adaptare a cererii si ofertei la modificarile succesive ale preturilor;

● agentii economici au evitat restructurarea propriei activitati, transferand risipa, ineficienta si costurile exagerate, in preturi de desfacere excesiv de ridicate;

● intarzierea procesului de restructurare vizand eliminarea monopolului, incurajarea concurentei, restructurarea la nivelul sectorial si microeconomic;

● mecanismele de indexare a salariilor necorelate cu evolutia productiei si a productivitatii muncii;

● aparitia si extinderea arieratelor de plati.

In ceea ce priveste Romania, trebuie sa observam, ca demararea actiunii de liberalizare a preturilor a avut loc in conditiile existentei unei penurii generalizate de bunuri de consum. Cauzele lipsei de marfuri in anul 1990 si urmatorii se cunosc. In linii mari, ele isi au originea in nivelul nesatisfacator al productiei destinat pietei interne inainte de 1989 si in calitatea necorespunzatoare a multor marfuri puse in vanzare. Pentru inceput, libera initiativa s-a manifestat mai mult in domeniul comercializarii produselor si mai putin in crearea lor, prin dezvoltarea unor capacitati de productie adecvate noilor cerinte ale pietei. In octombrie 1990 s-a contat prea mult, chiar s-a supraestimat, posibilitatea interna, in conditiile in care se stia ca o serie de factori de productie (materii prime, surse de capital pentru finantarea unor actiuni) lipseau, sau se aflau la niveluri de-a dreptul nesatisfacatoare. Drept urmare, comportarea agentilor economici (a intreprinzatorilor) a fost alta decat intr-o economie de piata adevarata, acestia manifestand, mai intai, inertie, iar dupa aceea, intrand in cercul vicios al aprovizionarii defectuoase si al blocajului financiar in lant, au incercat sa gaseasca alte solutii neconforme cu legea. S-au creat, astfel, premisele necesare derularii unor actiuni speculative intretinute, in special, de unii producatori care, prin intermediul preturilor, au cautat sa-si echilibreze bugetele de venituri si cheltuieli si sa-si creeze rezerve acoperitoare a lipsei lor de organizare si pricepere in gospodarirea patrimoniului de care dispuneau. In aceste conditii, desfasurarea in practica a actiunii de liberalizare a preturilor a imprumutat, in foarte multe cazuri, caracterul arbitrar al unei actiuni de majorare a preturilor si mai putin de negociere (acolo unde existau mai mult de trei agenti economici), eventual de corelare a lor pe principii economice. Acest fapt i-a determinat pe unii sa vorbeasca despre o adevarata "dictatura a producatorului", in buna parte favorizata si de aparitia unor monopoluri institutionale, intretinute in mod artificial, sub denumirea mascata de regii autonome. La toate acestea s-a mai adaugat "initiativa" unor intreprinzatori particulari care au trecut la vanzarea unei cantitati apreciabile de produse care nu erau rezultatul muncii lor, ci al altor intreprinderi cu capital majoritar de stat, de unde le cumparau la preturi mai mici, urmand ca, mai apoi, sa le vanda la cote mult mai inalte, ca urmare a deteriorarii sistemului de distributie si a aparitiei unui numar nejustificat de mare de intermediari.

O mare presiune asupra preturilor, determinand cresterea acestora, a exercitat si continua sa exercite devalorizarea monedei nationale, indeosebi a leului fata de dolar. Desi, in mod firesc, aceasta masura s-a inscris perfect in strategia trecerii spre o economie de piata, fiind, de altfel, primul pas spre convertibilitate si asezarea indicatorilor de eficienta economica pe baze reale, ea a tras dupa sine anumite costuri, din ce in ce mai greu de suportat. Acestea sunt legate, in primul rand, de cresterea substantiala a preturilor resurselor, indeosebi a celor aduse din import, crestere care se reflecta, pana la urma, in costurile si preturile intregii productii. Dupa cum se stie, la o buna parte din factorii de productie adusi din import preturile s-au calculat direct in valuta, ele intrand, dupa aceea, pe costuri, in functie de evolutia cursului de schimb. Fuga de moneda nationala, determinata in cea mai mare parte de neincrederea in ea, a avut o influenta nefasta, accentuand procesul inflationist. Tocmai datorita acestui fapt, o serie de agenti economici au manifestat tendinta de a promova contracte de vanzare-cumparare de marfuri cu preturi in valuta, dar plata in lei (la nivelul cursului valutei in lei), in scopul asigurarii, in momentul indeplinirii obligatiilor contractuale, a nivelului de pret stabilit la semnare (aceasta fiind cea mai pura clauza valutara intalnita intr-un contract economic). Fenomenul s-ar putea accentua in viitor, pe masura ce bursa de valori se va dezvolta.

Potrivit teoriei economice clasice, inflatia este un fenomen extrem de complex, una dintre cauze constituind-o cresterea cantitatii de bani peste nevoile reale ale circulatiei. Aceasta ar genera, ceea ce am numit in paginile anterioare, inflatia prin cerere. Desi, pe anumite intervale de timp, aceasta forma a inflatiei s-a manifestat si la noi, totusi, in ansamblu, nu ea a constituit principala cauza a declansarii si intretinerii procesului inflationist, ci cresterea costurilor si scaderea dramatica a productivitatii muncii.

Dupa cum se stie, pentru achizitionarea bunurilor si serviciilor de care are nevoie, populatia trebuie sa dispuna de o anumita cantitate de bani. O crestere de peste 602 ori a indicelui preturilor bunurilor de consum si serviciilor, asa cum s-a intamplat, de fapt, pana in 1998, ar fi trebuit sa se soldeze fie cu cheltuieli suplimentare, fie cu renuntarea la o parte din ele, consumand mai putin. Din pacate, din cele doua variante s-a verificat doar ultima, ceea ce a echivalat cu o inrautatire de factori a standardului de trai. Astfel, in intervalul de timp 1991-1996 masa monetara in sens restrans (respectiv numerarul in afara sistemului bancar si disponibilitatile la vedere) a crescut de 16,05 ori (potrivit Anuarului Statistic al Romaniei din 1997, pag. 720, de la 696,5 miliarde lei la 11.173 miliarde lei) in timp ce coeficientul de crestere a castigurilor salariale medii nete pe economie, ajunsese sa fie in decembrie 1998 doar cu 460,7 ori mai mare in comparatie cu luna ianuarie 1990. Aceasta inseamna ca cel mai mult de pe urma procesului inflationist au avut de suferit salariatii, care s-au confruntat, deopotriva, cu scumpirea marfurilor si scaderea veniturilor lor in termeni reali.

Este adevarat ca, in acelasi interval de timp, economiile populatiei au crescut de 33,75 ori (adica de la 261,7 miliarde lei in 1991 la 8808 miliarde lei in 1996) ceea ce, la prima vedere ar constitui un mare paradox. Nu trebuie omis, insa, faptul ca aceste economii nu s-au putut constitui doar pe baza salariilor, ci, in structura lor contin, in cea mai mare parte, veniturile obtinute din profituri ale unor intreprinzatori mici si mijlocii care au preferat sa-si valorifice banii prin intermediul depozitelor bancare, unde rata dobanzilor li s-a parut mai atragatoare decat rata profiturilor. In scopul contracararii unei parti din efectele distructive ale inflatiei, guvernul a mers pe adoptarea unor masuri de protectie sociala a populatiei. Totusi, dupa datele cunoscute, sumele menite a se constitui sub forma de protectie sociala nu au putut compensa decat maximum 60% din sumele suplimentare solicitate de cresterea aproape exploziva a preturilor, la cea mai mare parte din bunurile de consum. Dar, chiar si aceasta decizie s-a dovedit, pana la urma, ca fiind contraproductiva. Mai intai, pentru ca toate societatile comerciale au trebuit, in masura in care au dispus de fonduri, sa ofere angajatilor salarii mai mari. Mai multe dintre ele au reusit sa faca acest lucru fara dificultati, majorand in mod corespunzator preturile produselor lor. Altele au procedat la cresterea in avans si nejustificata a unor preturi, tocmai pentru a-si crea disponibilitati banesti in vederea sporirii salariilor si profiturilor. Pentru o alta parte din intreprinderi, insa, acest lucru deja nu a mai fost posibil deoarece, cel putin in principiu, pretul de vanzare a produselor lor a intrat in contradictie cu scaderea puterii de cumparare si mai ales cu calitatea, devenind necompetitive.

Trebuie mentionat, in acest context, ca nu numai societatile comerciale au trebuit sa plateasca mai scump salariatii, dar si unitatile bugetare si o serie de regii autonome. Aceasta a echivalat cu o povara bugetara suplimentara, care a facut imposibila atingerea uneia dintre cele mai importante obiective antiinflationiste si anume absorbtia deficitului bugetar situat din start la un procent nepermis de mare din produsul intern brut. De altfel, valul grevist, revendicativ care a urmat, a anulat in buna parte efectul urmarit de cresterea veniturilor la bugetul statului prin TVA incasata majorat si aplicata la un sistem deja umflat de preturi si tarife.

Atat teoria economica, cat si practica, au pus in evidenta posibilitatea aparitiei unui anumit efect inflationist in conditiile interactiunii dintre inflatie si mecanismul indexarii salariilor. Acesta apare ori de cate ori indexarea se aplica mecanic, in conditii de recesiune si de scadere a productivitatii muncii.

Dupa cum se stie, indexarea stabileste o anumita legatura intre modificarea preturilor si salariilor, cresterile de amploare a salariilor rezultand din cresterile preturilor si invers. Intre aceste doua variabile se impun, insa, o serie de factori care au un efect perturbator, favorabil procesului inflationist deja declansat. Printre acestia se remarca:

Defectiunile de calcul a indicelui preturilor;

Masura in care indexarea inlocuieste alte surse de crestere a salariilor;

Corectitudinea informatiei pe care ne-o transmit cele doua variabile economice, respectiv salariile si indexarea.

In legatura cu primul aspect, trebuie sa aratam ca, pana in momentul de fata, nimeni nu dispune de un tip de indice care sa exprime exact evolutia preturilor si tarifelor. In practica internationala se utilizeaza, asa cum am mai aratat, indicele cu ponderi in perioada de baza (Laspeyres) si in putine cazuri indicele cu ponderi din perioada curenta (Paasche). Atat intr-un caz, cat si in celalalt, intervin numeroase elemente, fiecare din ele avand un coeficient apreciabil de eroare. Intr-adevar, la construirea indicelui trebuie sa se tina seama deopotriva de preturile bunurilor si serviciilor cumparate (aflate intr-o continua miscare) de natura bunurilor si serviciilor, de cantitatile cumparate s.a.m.d. intrucat numarul de sortimente ce intra in alcatuirea "cosului" de consum este de 1442, pe parcursul observarii si inregistrarii preturilor se pot strecura numeroase erori. La toate acestea, se mai adauga faptul ca, pentru o serie de sortimente reprezentative din nomenclator se iau in considerare cheltuielile respective care stau la baza intocmirii bugetelor de familie, asa cum sunt ele completate de persoanele delegate, cu o buna marja de subiectivism. Urmeaza, apoi, un intreg sir de operatiuni intermediare (calcularea indicilor individuali, elaborarea indicelui la nivel de grupa de produse, in fine, in cele din urma a indicelui sintetic) fiecare aducand cu sine posibilitatea unei anumite marje de eroare.

Cat priveste cel de-al doilea aspect, se cuvine a fi mentionat doar un singur lucru si anume, in multe domenii de activitate, salariile de baza au fost depasite de cuantumul diferitelor sporuri ce s-au adaugat fara ca acestea sa beneficieze de un calcul prea riguros. Acolo unde aceste sporuri nu au ocupat, inca, o pondere prea mare, indexarea a tins sa suplineasca acest gol, fara a avea o acoperire reala in productivitate.

In sfarsit, daca ne referim la informatia pe care ne-o ofera salariul, pe de o parte, respectiv indexarea, pe de alta parte, nu putem fi nici pe de parte multumiti. Facand abstractie de problema indexarii (care, dupa cum am vazut, prezinta, ea insasi, lacune serioase), este suficient sa constatam ca, in negocierea salariilor, intervin cateva restrictii cu un grad destul de inalt de incertitudine. Aceste restrictii sunt, de altfel, obligatorii, pentru ca in absenta lor negocierea salariilor devine arbitrara si fara acoperire. Avem in vedere aici nivelul posibil al productiei, al cheltuielilor, nivelurile cotelor de impozitare a salariilor precizate prin lege, proportiile intre salariile diferitelor categorii de angajati s.a. daca unele dintre aceste restrictii au putut fi anticipate cu suficienta exactitate, alte semne de intrebare au aparut in legatura cu estimarea incasarilor si a cheltuielilor. Chiar in cursul unui singur an, pentru care negocierea salariului se considera ca fiind incheiata prin intermediul contractului colectiv de munca, conditiile de functionare a intreprinderii se pot modifica foarte mult. In aceste conditii salariul nu ne-a mai oferit informatia necesara corecta, in vederea indexarii lui. Drept urmare, salariile si indexarea, in cea mai mare parte a cazurilor, s-au anulat reciproc, sau au intrat intr-un cerc vicios, favorabil spiralei inflationiste. Este semnificativ in aceasta privinta faptul ca, in anul 1998, productivitatea muncii in industrie a scazut cu 6,1%, in timp ce salariul real net a crescut cu 2,1%. Drept urmare, costul unitar al fortei de munca in industrie s-a majorat in medie cu 20,1% fata de 1997. se explica, astfel, de ce s-a comprimat productia si a sporit amenintator importul. Se stie ca, intr-o economie deschisa cresterea cererii solvabile nu stimuleaza productia decat in masura in care aceasta din urma ramane competitiva. Exprimat in valuta salariul mediu brut in industrie a crescut de la 127,2 dolari cat prezenta in 1997, la 160,3 dolari in 1998. aceasta concomitent cu scaderea productiei industriale Este adevarat ca, in prima parte a anului 1999 situatia aceasta a fost oarecum corectata prin cresterea brusca a cursului de schimb leu-dolar, salariul mediu net pe economie situandu-se in jurul sumei de 1.450.000 lei, ceea ce in valuta nu mai reprezinta decat 96,6 dolari.

Procesul inflationist a fost alimentat in tara noastra si de alte cauze cu mult mai profunde. In continuare, ne vom opri doar asupra catorva.

Primii ani ai tranzitiei au favorizat aparitia unor disproportii, ale caror consecinte nu erau greu de anticipat, dar neglijarea lor le-a amplificat latura negativa. Avem in vedere aici, in primul rand, schimbarea structurii capitalului. Mai concret, intreprinderile s-au vazut confruntate cu o pondere deosebit de mare a capitalurilor fixe si o scadere drastica a capitalurilor circulante. Practic, aceasta a insemnat o structura in care partea monetara lichida a scazut deosebit de mult. Cert este faptul ca scaderea activelor monetare lichide proprii a creat un cadru economic, in care evolutia cererii pentru bani a devenit foarte sensibila la modificarile survenite in ceea ce priveste dobanzile reale. In plus, cererea nominala de bani nu a crescut direct proportional cu inflatia, datorita faptului ca pretul activelor fixe aflate in proprietatea agentilor economici (din motive ce tin de lipsa unor piete pentru acestea, sau de deprecierea morala a lor), nu a reflectat corect valoarea lor. O atare evolutie a erodat baza de garantare a obtinerii de active monetare lichide de pe o piata aflata in formare, adica a creditului, orientata, prin excelenta, spre garantii materiale, in scopul diminuarii riscurilor bancare. Aceasta a redus capacitatea de reluare a proceselor de productie in conditii normale, alimentand un sistem economic dezechilibrat, in care reducerea produsului intern brut real si cresterea inflatiei s-au potentat reciproc. Este ilustriv, in aceasta privinta, faptul ca, numai in 1997, cererea pentru bani a crescut (in termeni normali) cu 104,8% la o inflatie de 151,4%, pe fondul scaderii produsului intern brut real cu 6,6%.

Persistenta unor dobanzi reale pozitive, in toti acesti ani ai tranzitiei, a fost de natura sa incurajeze inflatia si recesiunea economica, pentru ca a adancit ruptura intre circuitele materiale reale si cele monetare ale economiei. Practica atragerii de catre bancile comerciale a depozitelor in lei, cu dobanda oarecum exagerata, a stimulat si intreprinderile care mai aveau bani sa faca depuneri, in loc sa-i directioneze spre economia reala, pentru investitii. Totodata, politicile economice aplicate in aceasta perioada, menite sa gestioneze dezechilibrele financiare si monetare create, s-au limitat fie la un sistem de impozitare directa si indirecta disproportionala in raport cu potentialul financiar al agentilor economici, fie la practicarea, dupa cum mentionam mai sus, a unor dobanzi real pozitive fara nici o legatura cu rata reala a profitului obtinuta de catre firme. La toate acestea s-au mai adaugat unele restrictii mentinute ani in sir in privinta accesului la propriile mijloace valutare, ceea ce a avut drept efect intarzierea aparitiei unei piete valutare credibile si ferita de interese administrative. S-a mers pe asa-zisa "depreciere calma" a leului care, contrar asteptarilor, n-a putut fi anticipata, in scopul de a oferi mai multa predictibilitate managerilor, oamenilor de afaceri si investitorilor in alcatuirea unor planuri de afaceri realiste. In plus, programele de macrostabilizare, atatea cate au fost, n-au fost duse pana la capat, existand si momente de abandon pe parcurs, ceea ce a favorizat risipa de resurse prin mentinerea intreprinderilor cu pierderi si implementarea unor finantari inflationiste de la buget, avand ca adresa indeosebi sectorul public. In acest tablou general s-a incadrat si intarzierea restructurarii sistemului bancar, care ar fi permis inlaturarea creditelor neperformante, reducerea dobanzilor spre niveluri rezonabile si deblocarea creditelor eficiente. In realitate, tocmai aici privatizarea a urmat un drum incalcit, lipsit de consistenta si performanta.

Problemele legate de persistenta inflatiei nu s-au redus numai la aceste aspecte. Existenta unei economii aflate in recesiune, cu dezechilibre structurale de fond (dezechilibrul net in raportul dintre capitalurile fixe si cele circulante, precum si mentinerea in activitate a unor intreprinderi fara piata), combinata cu insuficienta relativa a unor resurse si mentalitatea sociala axata pe existenta unor sisteme de protectie sociala extensive, au creat o serie de probleme privind impactul potential nefavorabil al unei dimensionari a deficitelor bugetare peste posibilitatile reale de finantare neinflationista.

In conditiile economice si sociale existente la noi in tara, in ultimii ani, a aparut o tendinta generala de amplificare a deficitului public. Statul s-a vazut pus in situatia de a efectua cheltuieli foarte mari pentru a acoperi tot ceea ce a considerat prioritati de natura economica si sociala. Totodata, posibilitatile de atragere la buget a unor resurse echivalente s-au micsorat simtitor datorita potentialului financiar redus al sectorului economiei reale. Aceasta a insemnat in mod practic reducerea absoluta a veniturilor bugetului de stat. Drept urmare, ca o masura de echilibrare s-ar fi impus o dimensionare atenta a cheltuielilor publice pe capitole si obiective, pe de o parte, in functie de posibilitati, iar, pe de alta parte, in functie de efectul economic multiplicator, direct si indirect, imediat si de perspectiva, cu renuntarea, intr-o masura cat mai mare, la acele categorii de cheltuieli care conduc la transferul de resurse dinspre investitie spre consum. Din pacate, insa, nu s-a procedat asa Constrangerile bugetare inerente au condus, in conditiile mentinerii optiunilor pentru consum si al intarzierilor in aplicarea unor programe de ajustare structurala adecvate, la aparitia unor fenomene derivate legate de utilizarea alternativa a emisiunilor monetare ca mijloc de acoperire a deficitelor bugetare. De regula, acest influx de masa monetara a avut un caracter netransparent, deoarece, de cele mai multe ori, a imbracat forma unor subventii, fara echivalent in volum de produse si servicii de pe piata, generand inflatiei de fond si conducand la compromiterea programelor de macrostabilizare aplicate la un moment dat. Reducerea inflatiei pe anumite intervale de timp a fost, de fapt, urmarea mentinerii puterii de cumparare reduse a populatiei, care nu a permis cresterea mai accentuata a preturilor de catre comercianti si nicidecum efectul combaterii ei cu mijloace care sa disloce radacinile sale atat de adanci. Se cuvine, poate, ca, in acest cadru, sa subliniem o singura exceptie si anume politica monetara restrictiva dusa de Banca Nationala a Romaniei care, desi inconsecventa, a reusit, totusi, sa mai tempereze inflatia, reducandu-i, intr-o oarecare masura, accentele stridente si facand-o, pe alocuri, mai suportabila.

Tabelul nr. 2 Modificarea preturilor-medie lunara- -%-

Sursa: CNS Buletin Statistic de preturi, Anul IX, nr. 12, 1998, pag. 3

Moderarea acesteia n-a fost decat temporara, fara ca adevaratele cauze, asa cum mentionam mai sus, sa fi fost inlaturate, ceea ce a diminuat credibilitatea politicilor economice aplicate, inclusiv, a institutiilor care le-au promovat. Pana la urma, majoritatea masurilor intreprinse s-au concentrat asupra proportiilor deficitului bugetar, pentru ca scaparea de sub control al acestuia ar fi facut ca lupta cu inflatia sa nu mai aiba nici un sens.

Dupa cum se stie, amploarea deficitului bugetar ridica numeroase probleme de ordin economic. Mai intai, trebuie determinata marimea deficitului raportand-o la produsul intern brut realizat in decursul unui an. Astfel, se considera ca un deficit care reprezinta 3 pana la 4% din PIB, poate fi privit, in general, ca tolerabil, fara repercusiuni prea grave asupra functionarii normale a economiei nationale. Daca acest deficit este cuprins, insa, intre 5 pana la 10% atunci el devine preocupant. In sfarsit, daca depaseste 10% capata proprietati alarmante. Ultimii noua ani au oferit imaginea unui buget al Romaniei profund dezechilibrat. Desigur, proportiile deficitului au oscilat de la un an la altul. Dar, pe ansamblu, ele au fost de fiecare data ingrijoratoare. Aflat sub presiunea realitatii economice si ale unor institutii financiare internationale, care au acceptat sa acorde asistenta de specialitate si credite tarii noastre in aceasta perioada, guvernul a adoptat, pe parcurs, o serie de masuri menite sa reduca pe cat posibil decalajul dintre cheltuieli si venituri. Ele au pornit, de regula, de la unele principii statuate de-a lungul timpului de teoria si practica economica cum ar fi: modul de cuprindere a veniturilor si cheltuielilor publice in bugetele de stat, relatiile care trebuie sa existe intre elementele componente ale veniturilor si cheltuielilor stabilite, provenienta veniturilor si destinatia cheltuielilor, in sensul promovarii celor absolut necesare si amanarea celor mai putin oportune.

Din pacate, problemele cu care s-a confruntat guvernul in aceasta perioada au fost mult mai numeroase decat s-a asteptat. Limitarea drastica a resurselor financiare a condus inevitabil la reevaluarea posibilitatilor de alegere dintre diferitele utilizari alternative ale acestora, pe fondul manifestarii unei inflatii galopante. Or, in conditiile date, criteriile de eficienta ce trebuiau adoptate au fost profund dereglate, ceea ce a atras dupa sine perturbarea tuturor calculelor legate de analiza cost-beneficiu. In aceasta privinta, se stie ca metoda mentionata mai sus se utilizeaza ori de cate ori un anumit obiectiv economic poate fi atins prin mijloace diferite si costuri diferite, fiecare prezentand atat avantaje cat si dezavantaje. Drept urmare, trebuie gasita varianta cea mai putin costisitoare pentru realizarea scopului propus. De cele mai multe ori, in vederea fundamentarii variantelor urmarite se incearca fixarea cu anticipatie a efectului scontat, urmarindu-se, in continuare, minimizarea costurilor necesare pentru obtinerea unui avantaj determinat. Acest lucru, in buna parte, n-a fost posibil, pentru ca inflatia in Romania s-a dovedit a fi principalul factor perturbator, in primul rand pentru anticipatiile rationale si relansarea procesului de crestere economica. Ea n-a putut sa-si sustina nici o clipa efectele pozitive pe care conteaza unii economisti, daca se misca in anumite limite. Aproape in permanenta inflatia a depasit nivelul pana la care se poate afirma ca joaca un anumit rol in procesul cresterii economice.

Totodata, de-a lungul tuturor acestor ani de tranzitie, datorita dinamicii inflatiei, uneori imprevizibila, nu a putut fi corelata cu exactitate rata dobanzii cu rata inflatiei, astfel incat sa se respecte cerinta unei rate real pozitive. Cauza principala pentru care nu a fost posibil acest demers, poate fi explicata prin aceea ca economia noastra nu a beneficiat de suportul solid pe care il ofera, de obicei, rata profitului din economia reala. Asa cum atesta datele statistice aceasta a cunoscut un declin continuu, majoritatea intreprinderilor industriale precum si din alte sectoare de activitate aflandu-se la sfarsitul anului 1998 in pragul falimentului.

Nu de putine ori, s-a constatat o oarecare incetineala in actiune, in sensul ca mecanismele administrative n-au permis o adaptare suficient de rapida a nivelului veniturilor si cheltuielilor la ritmurile activitatii economice globale. In plus, situatia s-a agravat, pentru ca deficitul bugetar a fost finantat nu neaparat prin taxe si impozite marite, ci prin diferite imprumuturi care au alimentat datoria publica, in sensul cresterii ei. Definita ca reprezentand "totalitatea obligatiilor banesti contractate de stat pentru acoperirea cheltuielilor sale si finantarea deficitului bugetar", datoria publica a cunoscut continuu pe seama emisiunii de titluri de imprumut de stat (obligatiile si bonurile de tezaur pe termen scurt) cunoscute si sub numele de datorie publica flotanta a statului, imprumuturi facute de la stat la Banca Nationala, dar, mai ales, in exterior (datoria publica externa) care, din punct de vedere economic, nu reprezinta altceva decat un fel de impozitare a generatiilor viitoare in beneficiul celei prezente. Evident, sunt exceptate de la aceasta caracterizare acele imprumuturi menite sa sporeasca forta capitalului productiv, ale carui fructe, daca este folosit eficient, vor compensa din plin costurile, in sensul ca beneficiile, repartizate pe perioade mai mari de timp, vor satisface si cerintele generatiilor viitoare.

Din pacate, cea mai mare parte a imprumuturilor externe, a fost contractata pentru a acoperi deficitul balantei de plati, care, mai apoi, pe masura ce ratele de rambursare au devenit exigibile, s-au reflectat an de an in deficitul bugetar, prin definitie inflationist.

Tabelul nr. 3 Balanta de plati (contul curent) milioane dolari SUA

Sursa: Anuarul Statistic al Romaniei, 1997, pag. 721

Mai mult decat atat, creditele externe obtinute au fost dirijate spre consum si mai putin spre investitii productive. Ne-am aflat, astfel, in fata unui cerc vicios: pe de o parte datoria publica a crescut vertiginos datorita conjuncturii economice nefavorabile in care s-a aflat tara, iar, pe de alta parte, ea a fost substantial favorizata de inflatie considerata a fi o rezultanta a tuturor efectelor nefavorabile acumulate in acesti ani. Ca urmare a apelarii la imprumuturi externe s-a constatat o inrautatire a raportului dintre datoria publica si produsul intern brut, adica prima a crescut mereu, in timp ce ultimul a scazut nepermis de mult.

Faptul ca la noi, datoria publica acumulata este in proportie covarsitoare de provenienta externa, explica, in parte, slaba dezvoltare a pietei interne a capitalurilor de imprumut. De aici s-a creat o cerere excesiva de resurse valutare, determinata de ratele scadente ale rambursarii devenite din ce in ce mai presante. Aceasta situatie a ajuns sa depaseasca in unii ani, problematica deficitelor bugetare propriu-zise, conducand la cresterea raportului de schimb leu/dolar si, in consecinta, la sporirea generalizata a preturilor, deci a inflatiei.

In felul acesta, efectul pe care l-ar putea avea imprumuturile de stat pe piata interna, utilizate ca mijloc de retragere a surplusului de sume banesti aflate in circulatie si de lupta impotriva inflatiei a fost, in buna parte, anihilat prin cresterea datoriei publice si utilizarea acesteia in scopuri neproductive. Daca, in prima parte a anului 1998, totalul economisirilor in sistemul bancar se ridica la aproximativ 37-40mii de miliarde de lei, datoria publica ajunsese la 27 mii miliarde lei. Pentru a finanta aceasta datorie publica in mod neinflationist, s-a apelat din plin la economisiri. Astfel, ar fi crescut foarte mult presiunea pe dobanzi, sau s-ar fi recurs la punerea in circulatie de moneda suplimentara fara acoperire. In realitate, insa, costul datoriei publice a crescut si mai mult, intrucat constrangerile bugetare generate de aceasta n-au permis ca bugetul sa fie folosit in calitate de instrument al relansarii economice. La toate acestea s-a mai adaugat si practica paguboasa de trecere pe datoria publica a unor pierderi venite fie din partea unor unitati industriale, proprietate de stat, aflate in pragul falimentului, fie din partea unor banci, care au inregistrat pierderi nepermis de mari ale unor credite neperformante. Desi acestea din urma s-au ferit sa acorde credite pe termene medii si lungi, al caror coeficient de risc in vremuri de inflatie este incomparabil de mare, preferand in locul lor termenele scurte, totusi, unele banci nu au putut evita pierderile al caror cuantum a devenit la un moment dat, amenintator pentru intregul sistem bancar. Or, propunerea de a fi preluate la datoria publica creditele neperformante ale unor banci n-ar fi facut altceva decat sa alimenteze acest cerc vicios al ineficientei, din care n-am mai iesi niciodata.

Asadar pe ansamblul economiei nationale, volumul creditelor acordate a crescut in suma absoluta, de-a lungul intregii perioade analizate. Cum este firesc, in aceste conditii ar fi trebuit sa ne asteptam ca produsul intern brut al tarii sa creasca, daca creditele consumate s-ar fi folosit in conditii de eficienta economica. Or, situatia s-a prezentat exact invers. Numai in anul 1998 intreprinderile cu capital majoritar de stat si regiile autonome au inregistrat, pe ansamblu, nu profit, ci o pierdere de 0,9%. Nu trebuie omis faptul ca aceasta pierdere s-a inregistrat in conditiile unei explozii a preturilor, care ar fi trebuit sa atenueze decalajul dintre venituri si cheltuieli in bilantul intreprinderilor. In realitate, acest fapt a fost imposibil, de vreme ce, in majoritatea cazurilor, ele au marit salariile fara a se fi inregistrat sporuri de productivitate si eficienta. Se stie ca, in acest caz, nu se mai poate obtine profit decat marind nejustificat preturile. In felul acesta, unitatile economice s-au incadrat intr-un joc extrem de periculos, al carui final este imprevizibil.

In ultimii ani, creditul intern, principala contrapartida a masei monetare, a inregistrat o scadere insemnata in termeni reali. Acest fapt a condus la aparitia unui nou fenomen, tot atat de daunator ca si cel descris mai sus, si anume lipsa de lichiditate la nivelul sectorului real, pe fondul excesului de lichiditate in banci, ceea ce a pus in evidenta o serie de deficiente la nivelul principalei functii a sistemului bancar, acea de intermediere de fonduri. Fireste, Banca Nationala a Romaniei a sesizat acest pericol. In prezenta excesului de lichiditate, bancile puteau reduce rata dobanzii la depozite si, in mod corespunzator, ratele dobanzilor la imprumuturi. Or, scaderea ratei dobanzii pentru depozite determina in mod nemijlocit un declin al volumului depozitelor, o crestere a numerarului in circulatie si o relansare a cursei dupa valuta straina. Un asemenea scenariu ar fi condus la rate negative ale dobanzii, posibilitate pe care Banca Nationala a Romaniei si-a propus s-o evite. Drept urmare, in scopul evitarii ratelor reale negative ale dobanzilor si pastrarii volumului depozitelor, banca centrala a intensificat activitatea de atragere de depozite, desi era o operatiune foarte costisitoare. In aceasta conjunctura, programul monetar al Bancii Nationale a Romaniei a urmarit, pe de o parte, o depreciere lenta dar sensibila a leului care sa asigure, alaturi de cresterea productivitatii muncii, refacerea competitivitatii externe a produselor romanesti. Pentru atingerea acestor obiective, o atentie deosebita s-a acordat reducerii deficitului balantei comerciale a tarii si dimensionarii agregatelor monetare, respectiv rolului acestora ca ancora a politicii monetare. In ceea ce priveste deficitul balantei comerciale, eforturile au esuat. In schimb, s-a realizat o crestere a masei monetare, care, in februarie 1999, ajunsese la suma de 9527 miliarde lei, crestere obtinuta aproape in exclusivitate pe seama cvasibanilor (M₂) al carui nivel a fost (la aceeasi data) de 77.827 miliarde lei. In consecinta, masa monetara in sens restrans (M₁) a avut o dinamica relativ modesta, fiind de numai 18.700 miliarde lei.

Tabelul nr. 4 Dinamica masei monetare (modificare procentuala fata de sfarsitul anului precedent)

Sursa: George Vulcanescu, Evolutia sistemului bancar romanesc in perioada 1997-1999, Curentul financiar, 23 aprilie 1999, pag. 13

Asadar, in conditiile inflatiei ridicate si a unor rate nominale inalte ale dobanzilor, atat agentii economici, cat si populatia, au preferat sa pastreze disponibilitatile banesti in banci, in special sub forma depozitelor la termen. Pentru anul 1998 aceasta tendinta s-a pastrat, numerarul in afara bancilor inregistrand o crestere slaba de numai 22,1%, ceea ce a insemnat o scadere in termeni reali de 6,2%.

Evolutiile acestea, oarecum contradictorii, s-au resimtit si pe planul corelatiei dintre baza monetara si modificarile creditului intern.

Tabelul nr. 5 Evolutia creditului intern in raport cu masa monetara

(modificare procentuala anuala)

Sursa: George Vulcanescu, date extrase din materialul prezentat de BNR la intrunirea "Creditarea locala-oportunitati si riscuri", curentul financiar, 23 aprilie 1999, pag. 13

Urmarind datele din tabelul nr. 5, este interesant de observat cum, dupa puseul inflationist din anii 1993-1994, s-a impus cu necesitate o politica monetara mai restrictiva, care a presupus dimensionarea si controlul strict al agregatelor monetare. Din pacate, aceasta actiune s-a repercutat in sens negativ asupra creditului intern, menit sa incurajeze procesul de relansare economica. Desigur, reducerea creditului intern s-a datorat si deprecierii randamentelor economice, intervenita pe fondul subcapitalizarii generale a firmelor si dificultatilor cu care s-au confruntat acestea in ceea ce priveste mobilizarea de fonduri prin apelul direct la piata de capital.

De-a lungul ultimilor ani, politica monetara privind dobanzile a cunoscut o evolutie strans legata de cresterea ratei inflatiei. De altfel, in tot acest timp, dobanda a constituit calea principala pentru a tempera cresterea masei monetare aflata in circulatie, alaturi de controlul expansiunii monetare. Cu toate acestea, rezultatele s-au lasat asteptate. Cauza trebuie cautata, in primul rand, in imperfectiunile mecanismului de transmitere a politicii monetare. Nu intotdeauna semnalele transmise de Banca Nationala a Romaniei au fost receptate corect de bancile comerciale. In plus, Banca Nationala a Romaniei, nu a avut dreptul sa se amestece prea mult in afacerile de creditare ale bancilor comerciale, pentru simplul motiv ca sistemul bancar este o piata, iar bancile se afla in concurenta. Tocmai prin aceasta politica de creditare ele isi asigura profitul. Mai mult decat atat, BNR stabileste doar doua dobanzi: dobanda de referinta, care la nivelul anului 1999 s-a situat in jurul la 35% si dobanda lombardara, cea mai de sus, care a fost de 95%. Totusi, dupa cum se stie, piata nu a tinut seama de acest mesaj al BNR, dobanzile practicate fiind mult mai inalte. Chiar si Ministerul Finantelor a fost nevoit sa accepte dobanzi de peste suta la suta pentru ca, altfel, bancile comerciale nu cumparau titluri de stat. Desi bancile au practicat cu consecventa rate real pozitive ale dobanzilor, situate constant peste rata inflatiei, procesul inflationist nu a fost stopat. Ratele active si cele pozitive au cunoscut o oarecare tendinta de apropiere, insa, pe ansamblu au trebuit sa ramana la un nivel ridicat, fiind corelate si cu dobanda activa a Bancii Nationale.

In 1990, Romania s-a confruntat cu o penurie de produse, ceea ce a dus la o crestere a preturilor ajungandu-se, astfel, la o inflatie de penurie de produse. Aceasta inflatie de penurie a fost inlocuita dupa prima liberalizare cu hiperinflatia pana in 1993, cand dupa lupta electorala din 1992 se vad roadele primelor masuri antiinflationiste. O crestere sensibila a preturilor s-a datorat si introducerii TVA de la 1 iulie 1993, moment in care aproape toate preturile au crescut cu aproximativ 18%. Ca lucrurile erau fortate o demonstreaza si faptul ca, pentru acelasi dolar, existau doua cursuri de schimb, unul oficial de 60 lei/USD si unul pe piata interbancara de trei ori mai mare (180-225 lei/USD), pentru ca in iunie 1994 sa ajunga oficial la 360 lei/USD.

In 1994 si 1995 indicele lunar al preturilor de consum a fost de 4,1% si respectiv 2,1%, ceea ce face ca acesti doi ani o etapa moderata in cadrul perioadei de tranzitie. Anul electoral 1996 aduce o inrautatire a situatiei de ansamblu a economiei, reflectata si de cresterea indicelui pretului de consum lunar la 19,25%. Anul 1996, an de cotitura "radicala" in plan administrativ, politic si economic, va ramane an de referinta al etapei actuale, deoarece s-a "reusit" ca la 31.10.1997 sa se inregistreze o scadere a productiei industriale cu 11,6% fata de aceeasi perioada a anului 199

Figura nr. 1. Evolutia ratei medii lunare a inflatiei in perioada 1990-2002

Din figura de mai sus rezulta tendinta hiperinflationista pana in 1993, revenirea la o rata inflationista moderata in perioada 1993-1995 si asaltarea curbei inflationiste incepand cu a doua parte a anului 1996 pana in decembrie 1997. Pe fondul unei scaderi continue a productiei industriale si agricole, anii 1998, 1999 sunt cei in care prin masuri monetariste se controleaza rata inflatiei cu pretul devalorizarii rapide a leului comparativ cu dolarul in conditiile convertibilitatii totale a acesteia.

Din prelucrarea datelor puse la dispozitie de Comisia Nationala de Statistica prin Buletinul de preturi din noiembrie 1999 obtinem un tablou semnificativ cu privire la evolutia fenomenului inflationist in ultimii 10 ani pentru Romania. Daca pentru fiecare crestere a ratei inflatiei lunare vom nota cu 1, in timp ce scaderile corespunzatoare cu -1, atunci vom obtine graficul succesiunii inflatie-deflatie (vezi tabelul nr.6)

Tabelul nr. 6 Tabloul ID-(Inflatie - deflatie)

Sursa: Alexandru Tugui, Inflatia. Concepte, teorii si politici economice, pag. 143

Atentia principala in politica antiinflationista a administratiei a fost indreptata catre "eliminarea banilor nefolositori" economiei urmata de o marire a vitezei de circulatie si o stagnare a cresterii generale a preturilor. La aceste masuri s-au adaugat cele de intensificare a privatizarii si atragerii de resurse financiare corespunzatoare, o politica valutara agresiva orientata spre marirea rezervelor valutare si sustinerea monedei nationale, acoperirea "gaurilor" din bancile de stat si a celor private. Toate acestea au dus la o divizare a obiectivelor politicii guvernamentale in conditii evident inflationiste in doua grupe: obiective generale si obiective intermediare ale politicii economice.

In categoria obiectivelor generale au fost incluse: stabilizarea preturilor, diminuarea somajului, crestere economica reala, echilibrarea balantei de plati si intarirea pozitiei BNR in economie. In atingerea obiectivelor generale s-au stabilit obiective intermediare ce au urmarit limitarea cantitatii de bani din economie, (ne)stimularea utilizarii creditului in economie printr-o politica a creditului si una a dobanzii corespunzatoare obiectivelor generale si o repreciere a monedei nationale comparativ cu alte valute. Toate aceste obiective constituie un tot unitar ce are ca rezultanta starea de fapt a economiei si nivelul de trai a populatiei.

Acest lucru ne conduce la formarea unei reguli de baza la nivel macroeconomic, pe care o enuntam astfel: un obiectiv atins nu inseamna ca problema este rezolvata si . uitata, ci o balanta multipla in care atingerea unui echilibru local poate duce la o dezechilibrare locala sau generala a acesteia.

Prezentam in acest sens un exemplu edificator: in perioada 1993-1994 s-a reusit o stabilizare a preturilor la un indice de 161,7%, pentru care s-a "platit" cu un somaj de 10,4-10,9". Incepand cu 1993 s-a pus un mare accent pe remonetarizarea economiei nationale asa cum rezulta si din tabelul de mai jos, in conditiile unei usoare revigorari economice si a unei reconsiderari a salariului real, chiar cu pretul cresterii ratei somajului.

Tabelul nr. 7 Tabloul remonetarizarii Romaniei

Sursa: Anuarul statistic al Romaniei,1999 si Raportul anual 1999 al BNR

Aceasta redresare economica de scurta durata este insotita de o politica restrictiva in ce priveste creditul practicat in Romania si o indatorare externa limitata, prin promovarea unei politici a ratei dobanzii foarte ridicate, ceea ce a determinat bancile comerciale sa fie prudente in acordarea de credite si pe intreprinzatori sa nu apeleze la ele, decat in situatii extreme cu costuri financiare foarte mari.

In 1995 s-a produs o reorientare a politicii de creditare printr-o reducere a ratei dobanzii de refinantare de pana la 50%. Acest lucru a dus la o indatorare pe termen scurt a intreprinzatorilor, concomitent cu o crestere a locurilor de munca nou create, ceea ce a determinat diminuarea ratei somajului la aproximativ 9%, in timp ce rata medie lunara a inflatiei a fost de 2,1% (cel mai scazut nivel inregistrat dupa 1989). Din 1995 se constata o scadere a ritmului de crestere in preturi curente a PIB-ului si a masei monetare aflate in circulatie, cu precizarea ca aceasta din urma a inregistrat un ritm superior PIB-ului.

Pe parcursul anului electoral 1996 s-a realizat o scadere a ratei somajului la aproximativ 7% pe fondul unei cresteri inflationiste de 3,8% pe luna, iar spre sfarsitul anului are loc si liberalizarea cursului de schimb valutar, cu efecte negative asupra economiei tarii. Anul 1996 este si anul cand Romania lanseaza pe piata financiara internationala primele obligatiuni.

La inceputul lui 1997 BNR pune in circulatie o cantitate suplimentara de bani si mareste rata dobanzii de refinantare la aproape 600% obtinandu-se o crestere a increderii in moneda nationala. In acelasi timp, noua administratie a tarii devine credibila in Occident, ceea ce a dus la negocieri mai rapide si racordarea Romaniei la sursele de creditare internationale. Aceasta interventie a avut drept consecinta directa in plan monetar cresterea rezervelor valutare ale tarii in 1997 la aproximativ 7 mld. USD, in timp ce rata lunara a inflatiei atingea 9% iar rata somajului aproape 8%. La toate acestea se adauga "caderea" pietei de capital, dupa cresterea spectaculoasa inregistrata pana in iulie 1997, cu aproximativ 2/3 pentru cea extrabursiera si 1/3 a celei bursiere. Acest lucru s-a datorat in cea mai mare parte interesului scazut manifestat de investitorii straini in cea de-a doua jumatate a anului.

Dupa parerea noastra, la nivel macroeconomic perioada de dupa 1989 se poate caracteriza astfel:

Existenta de dezechilibre grave si puternice cu arie de manifestare nationala;

Imposibilitatea ocuparii fortei de munca si mentinerea unui somaj structural cuprins intre 7-11%;

Descentralizarea economiei de comanda;

Scaderea continua a productiei, fara posibilitatea atingerii nivelului din 1989;

Pierderea pietelor externe traditionale in primii ani si recuperarea lor partiala cu eforturi uriase;

Invadarea pietei romanesti cu produse ieftine si necorespunzatoare calitativ;

Dezorganizarea si criza manageriala la nivel microeconomic;

Scaderea veniturilor reale;

Decapitalizarea la nivel microeconomic in conditii de hiperinflatie;

Pretentii salariale sustinute prin structuri sindicale tot mai bine organizate;

Cresterea criminalitatii economice;

Deficite bugetare an de an, in conditiile cresterii datoriei externe a tarii.

Toate cele 12 caracteristici ne dau o imagine a colapsului economic in care trebuie sa se actioneze la nivel macroeconomic pentru a elimina punct cu punct fiecare dezechilibru. Am prezentat mai sus elementele necesare introducerii in conditiile perioadei parcurse de Romania dupa 1989. Asadar, putem spune ca perioada analizata a avut un caracter pur inflationist, in care leul s-a depreciat continuu, iar puterea de cumparare a populatiei a scazut de la un an la altul.

Aceasta a fost perioada pentru care s-au "construit" politici economico-financiare si care au dat mai mult sau mai putin roadele asteptate. Vom aborda, in cele ce urmeaza, principalele componente ale politicii economico-financiare aplicare in Romania pe parcursul celor zece ani de tranzitie: politica monetara si politica fiscala.

I. Politica monetara

Masurile de natura monetara pot avea caracter restrictiv sau nerestrictiv.

politica monetara restrictiva va avea ca efect direct lipsa banilor in economie;

lipsa banilor in economie influenteaza nivelul veniturilor, atat la populatie, cat si la bugetul statului. Apare in economie o scadere a cererii, ceea ce va influenta asupra scaderii preturilor (cu x%). Se face, astfel, simtita deflatia;

nivelul veniturilor scazut si deflatia vor avea ca efect scaderea interesului pentru export si deci dezechilibrarea balantei de plati externe, precum si inregistrarea unui deficit bugetar ce va forta statul sa apeleze la obtinerea de venituri extrabugetare, inclusiv la emisiunea de bani de hartie in limitele restrictiilor stabilite;

emisiunea de bani de hartie, deficitul bugetar si cel al balantei de plati externe vor duce la cresterea preturilor (cu y%). Daca x>y, atunci pe ansamblu vom avea deflatie, iar in caz contrar vom avea inflatie;

cresterea preturilor va conduce in mod sigur la pretentii salariale si va influenta cresterea economica pe ansamblu.

In cazul politicii monetare fara restrictii apar modificari cu caracter de fond:

. politica monetara fara restrictii va avea ca efect direct un surplus de bani in economie;

. surplusul de bani din economie influenteaza nivelul veniturilor in sensul cresterii lor, in timp ce preturile cresc (cu x%). Se face, astfel, simtita inflatia;

. nivelul preturilor in crestere si inflatia vor avea ca efect cresterea interesului pentru export si deci incasarea devizelor necesare la echilibrarea balantei de plati externe, precum si inregistrarea unui deficit bugetar ce va forta statul sa apeleze la obtinerea de venituri extrabugetare, inclusiv la emisiunea de bani de hartie fara restrictii minimale;

. emisiunea de bani de hartie, deficitul bugetar si excedentul balantei de plati externe vor duce la cresterea preturilor (cu y%), ceea ce va determina aparitia restrictiilor in viitoarea politica monetara;

. cresterea preturilor (cu x+y%) va avea ca efect, in mod sigur, pretentii salariale si influentarea cresterii economice de ansamblu.

In toate tarile se incearca o combinare a celor doua tipuri de politici monetare, in vederea obtinerii de avantaje cumulate. In Romania, masurile de politica monetara au avut ca principal scop limitarea cresterii preturilor, deci stoparea inflatiei. Perioadele cu masuri de politica monetara restrictiva au fost: de la sfarsitul anului 1991 pana in decembrie 1993 si ianuarie-iunie 1997 dupa depasirea cursului de schimb valutar de 9000 lei/$. La sfarsitul lui 1998 cursul dolarului american depaseste pragul psihologic de 10.000 lei, pentru ca in luna martie acesta sa atinga pentru putin timp pragul de 25.000 lei, iar in decembrie 1999 sa se situeze la o medie de 18.100 lei.

Prezentam ca exemplu cateva aspecte legate de aceasta perioada. Masa monetara in Romania era in 1991 de 1.033 mld. lei, pentru ca in 1992 sa cunoasca o crestere la 1.856 mld. lei, adica cu 79,6%. Aceasta este perioada guvernarii Stolojan, cand dupa o politica monetara de acoperire a nevoii de bani, motivata de pretentiile si majorarile salariale, promovata pana in octombrie 1991, urmeaza o politica monetara restrictiva cand masa monetara a crescut doar cu 79,6%, ceea ce reprezinta cea mai mica crestere a acesteia dupa 1989.

Pentru urmatorii ani, 1993 si 1994, masa monetara a crescut intr-un ritm de peste 130%, in conditiile in care cursul de schimb leu/dolar s-a majorat de la 180 lei/$ la 1767 lei/$, ceea ce inseamna o crestere de aproape doua ori.

Dupa o ascensiune fara precedent a cursului de schimb valutar de la 2578 lei/$ in 1995, la 4035 lei/$ in 1996 si peste 8000 lei la inceputul anului 1997, BNR a trebuit sa intervina prin masuri de politica monetara ce au avut drept scop recapatarea increderii in moneda nationala. Astfel, rata dobanzii de refinantare a imprumuturilor la BNR s-a majorat la peste 600%, masura ce a avut drept efect orientarea bancilor comerciale spre procurarea banilor necesari de la populatie prin acordarea de dobanzi avantajoase. Castigul fiind mai mare pentru depozitele in lei, detinatorii disponibilitatilor in valuta au constituit depozite in lei prin transformarea devizelor in moneda nationala. Eficienta masurilor luate de BNR se resimt si la sfarsitul anului 1997, cand dolarul american depaseste pentru a doua oara pragul psihologic de 8000 lei, moment in care din rezervele sale se mareste oferta de dolari la un curs inferior ce a avut drept efect imediat revalorizarea leului in raport cu valutele liber convertibile. Cu toate eforturile BNR de sustinere a leului in anii 1998-1999 acesta a pierdut peste 55% din valoarea sa comparativ cu dolarul american, atingand in 1999 un curs valutar de peste 18.000 lei.

II. Politica fiscala

Se refera in principal la modalitatile ce stau la baza colectarii veniturilor statului de la contribuabil . Am precizat "de la contribuabil" pentru motivul ca statul se poate imprumuta si amana astfel sarcina fiscala a contribuabilului pentru urmatoarele perioade.

Politica fiscala a unui stat , prin taxele si impozitele practicate , are influente asupra tuturor contribuabililor persoane fizice si juridice prin faptul ca poate atenua sau nu puterea de cumparare si cea de investire a acestora din veniturile proprii, franand dezvoltarea economica de ansamblu si sufocand economia prin lipsa banilor. Acest lucru se face simtit prin sustragerea de la impunere (in prezent aproximativ 40% din PIB) si chiar de stagnare economica reala in conditii inflationiste.

O privire de ansamblu asupra politicii fiscale poate sa ne ofere sinteza indicatorilor din bugetul de stat al Romaniei in tabelul nr. 8

Tabelul nr. 8 Sinteza bugetelor de venituri si cheltuieli ale Romaniei

in perioada 1990-1997 

-%-

Politica fiscala pentru 1990-1992 a fost mai relaxata, tinand cont de situatia economica a tarii dupa decembrie 1989, cand Romania nu avea datorii externe si productia industriala cunostea un nivel ridicat, nivel neatins inca pana in prezent. Acesti trei ani se incheie, dupa informatiile preluate din legislatia vremii cu excedent bugetar sau deficit foarte mic (cele 65 mld. din 1991 apar ca urmare a cheltuielilor bugetare exceptionale) si se suprapun cu politica monetara restrictiva din timpul guvernarii respective. Remarcam pentru aceasta perioada urmatoarele:

Cresterea indicelui preturilor de consum comparativ cu cea a veniturilor si a cheltuielilor bugetului de stat. Astfel, pentru 1991 la o crestere de 323% a IPC a corespuns o crestere de 9% a veniturilor si cheltuielilor, in timp ce pentru 1992 la o crestere de 299% a corespuns o crestere de 179% pentru venituri si 205% pentru cheltuieli;

Politica de formare a veniturilor a constat in cea mai mare parte din impozite indirecte. In ordine urmeaza impozitul pe profit si cel pe salarii, ca impozite directe si care nu au depasit impreuna 48%.

Politica de distribuire a veniturilor rezulta din natura cheltuielilor finantate. Remarcam ca aproape 10% din cheltuieli sunt efectuate pe destinatia cheltuieli de capital. Acest lucru indica faptul ca se aloca pentru dezvoltare in jur de 10% din totalul cheltuielilor la care se adauga investitiile efectuate de sectorul privat.

Pentru perioada 1993-1996 IPC cunoaste o scadere de la 396% in 1993 la 128% in 199 In perioada aceasta masa monetara se dubleaza de la un an la altul, concomitent cu o triplare a veniturilor si cheltuielilor statului pentru 1993-1994 si atingerea unui deficit bugetar de peste 20% din totalul veniturilor. Remarcam si in aceasta perioada urmatoarele aspecte:

Pentru anii 1995-1996 cresterea veniturilor si cheltuielilor statului de la un an la altul nu reprezinta nici jumatate din cresterea IPC. Acest lucru pune in evidenta o mai mica interventie a statului in economie, acesta asumandu-si doar functiile de baza.

In formarea veniturilor se constata o scadere a impozitelor indirecte pana la 27% in 1996, in timp impozitele directe cresc pana la 52% si veniturile din alte surse pana la 27% in 1996;

In ansamblul cheltuielilor statului, cele de capital cunosc cel mai ridicat nivel in 1994 de 15%, pentru ca in 1995 sa scada la 11%.

Anul 1997 constituie o noua abordare a politicii economice. Prin Ordonanta de urgenta 62/1997 se aduc rectificari la legea bugetului de stat, in timp ce indicele preturilor de consum a depasit 251,8%, ceea ce inseamna o rata medie lunara de 8%. Masurile de politica economica puse in practica de noua administratie scot in evidenta "terapia de soc" nereusita la care a fost supusa economia romaneasca in 1997. Astfel putem evidentia unele aspecte legate de politica fiscala:

In 1997 veniturile bugetare provin din alte surse in proportie de 30%, inclusiv din imprumuturi externe si vanzari de active;

Sarcina contribuabilului a scazut in acest an daca se tine seama de nivelul ratei inflatiei si gradul de acoperire a efectelor acesteia prin indexari succesive si reducerea impozitului pe salarii. Aceasta politica va avea ca efect redresarea economiei nationale;

Si in acest an cheltuielile de capital au fost reduse la 7%, ceea ce demonstreaza ca atentia guvernului se indreapta catre activitate curenta si mai putin spre dezvoltare.

In anii 1998-1999 se inregistreaza un IPC mai redus avand in vedere politicile monetare restrictive insotite de o limitare a creditului in economie. In 1998 se pastreaza facilitatile fiscale precedente si se intervine cu noi facilitati acordate pentru investitiile directe in Romania, pentru ca in 1999 aceste facilitati sa fie suspendate temporar ca urmare a politicii de austeritate. In decembrie 1999 se propune un nou tip de politica fiscala, cu totul diferita de cele precedente. Aceste masuri fiscale stimuleaza investitiile din profit, exporturile efectiv incasate si elimina situatiile exceptionale.

2. O schita de program de dezinflatie

Un program ce-si propune reducerea inflatiei trebuie sa tina cont, pe de o parte, de situatia concreta a economiei, iar pe de alta parte, de modul ei de functionare. Sa luam de pilda starea economiei. Persistenta inflatiei ridicate, cronice, trebuie sa avertizeze Guvernul asupra riscului de a forta cresterea economica prin inflamarea procesului inflationist si deteriorarea unor echilibre fragile; este mult mai avantajos sa inregistrezi o crestere sustenabila, sa zicem, de 4-4,5% concomitent cu scaderea inflatiei, decat o crestere de 5,5-6%, care s-ar bizui pe subventionarea inflationista a unor activitati ineficiente, ar deteriora portofoliul unei banci si balanta de plati. Din aceasta perspectiva trebuie evaluata si politica bugetara a Guvernului.

Este intelept ca Guvernul sa priveasca anul 2001 ca unul de tranzitie, care sa valideze iesirea economiei din recesiune si intarirea tendintei de recuperare (crestere). Pe fondul unei dinamici economice mai rapide, cu inflatie mai mica, s-ar modifica si orizontul de operare al intreprinderilor, ceea ce ar conduce la marirea investitiilor si la o sustinere mai solida a cererii agregate; s-ar produce schimbari pozitive si in starea de spirit a populatiei. Dar acest proces, repet, nu trebuie sa fie fortat si trebuie sa fie acompaniat de progrese in impunerea disciplinei financiare, in reducerea arieratelor.

Nu este usor sa scoti din jocul economic pe multi dintre cei care nu au, funciarmente, sanse de supravietuire. Dar Guvernul trebuie sa fructifice sansa de a merge pe valul recuperarii economice - cand se formeaza locuri de munca si deci este mai usor de stabilit un echilibru pe piata muncii. Cat priveste cresterea veniturilor cetatenilor, ajutorarea celor mai nevoiasi dintre acestia, ea trebuie sa se faca in functie de posibilitati, care la randul lor trebuie sa rezulte dintr-o crestere durabila a economiei.

In ceea ce priveste functionarea economiei, realitatea sfarsitului de deceniu difera de ceea ce se intampla cu 4-5 ani in urma; acum exista convertibilitate deplina a contului curent (deci nu se practica rationarea pe piata valutara si cetatenii pot alege in ce moneda sa-si depoziteze economisirea), autoritatea monetara (BNR) nu mai acorda credite preferentiale pentru anumite sectoare economice (deci o anumita gama de operatiuni cvasi-fiscale a incetat), exista o cultura organizationala mai avansata si la bancile comerciale de stat (mult mai reticente in a se angaja in operatiuni de creditare riscante), organizarea pietelor este mai sofisticata ca si comportamentul intreprinderilor, autoritatea monetara detine rezerve valutare crescute substantial (ce acopera 3 luni de importuri, fata de cca 20 de zile cu patru ani in urma). Intr-un astfel de context, politica publica (economica) trebuie sa faca apel cu precadere la parghii economice indirecte si sa fie constienta de costurile alegerilor facute. Se pot imagina reversibilitati in conducerea politicii economice (revenirea la controale directe), dar acestea au costuri care por depasi cu mult beneficiile. Fara indoiala ca, in combaterea comportamentului de monopol si corectarea unor asimetrii de piata, interventiile administrative au un rol de jucat.

Exista si evolutii ale anului 2000 de care trebuie sa se tina seama. Astfel, desi portofoliul de credite neperformante s-a redus considerabil, sistemul bancar ramane fragil si puternic segmentat. Tulburarile din ansamblul sistemului financiar (banci, cooperative de credit, fonduri de investitii) au intretinut expectatiile inflationiste ale populatiei si operatorilor pe piata. In a doua parte a anului s-a manifestat si o crestere relativa a depozitelor in valuta, care reflecta o pierdere de incredere a populatiei fata de leu. Desi Romania a evitat intrarea in incapacitate de plata, iar rezervele sale valutare au crescut mult, rating-ul sau ramane scazut, ceea ce mentine un cost foarte ridicat al recurgerii la piata de capital internationala. Din pacate, conditiile pe aceasta piata sunt in continuare nefavorabile, fiind ilustrate de nivelul marjelor - care, de exemplu, in cazul obligatiunilor de calitate inferioara (asa-numite "subinvestment grade"/sub BBB) s-a dublat aproape in raport cu obligatiunile Trezoreriei americane (privite ca etalon si cotate cu AAA) in perioada 1998 (inainte de criza din Rusia) - 2000.

O propozitie repetata aproape obsesiv. Programul anti-inflatie nu se poate rezuma pur si simplu la reducerea emisiunii de bani tari (Mo) a BNR; el trebuie sa se bizuie pe un pachet de masuri in domeniile: monetar-valutar, finante publice, impunerea disciplinei financiare, politica veniturilor, supravegherea sistemului financiar-bancar, legislatia anti-monopol si politica concurentei etc. cum a aratat experienta celor 11 ani, autoritatea monetara are un rol esential de jucat in aceasta lupta, dar izbanda depinde de sprijinul celorlalte componente de baza ale politicii economice - mai ales intr-un mediu cu inflatie cronica. Sa luam domeniile amintite pe rand.

2.1. Autoritatii monetare trebuie sa i se respecte independenta

Deoarece BNR nu functioneaza intr-un vacuum, de buna colaborare cu Guvernul depind reusita unui program economic, scaderea inflatiei.

BNR trebuie sa fie gardianul echilibrelor monetare si valutare; declaratii si exhortatii in sensul "renuntarii la echilibre monetare" denota ignoranta, frizeaza ridicolul. In plus, nici nu se poate reprosa BNR ca a dus o politica de sorginte monetarista. Persistenta inflatiei ridicate, desfasurarea de operatiuni cvasi-fiscale infirma usor asemenea opinii. Autoritatea monetara, in schimb, trebuie sa fie mai convingatoare in sublinierea necesitatii ca ansamblu de politici sa fie solid (coerent) si sa fie ea insasi mai consecventa in indeplinirea propriei misiuni. Iar aceasta consistenta depinde, printre altele, de:

a) Restrangerea numarului de obiective urmarite (stabilirea de prioritati)

Din acest punct de vedere cred ca este bine ca BNR sa-si concentreze atentia pe dinamica agregatului monetar (ajustata eventual cu influente rezultate din diverse socuri) si nivelul cursului de schimb real. A incerca simultan, de exemplu, controlul lichiditatii si influentarea nivelului dobanzilor pe piata monetara reprezinta nu numai o inconsistenta teoretica, dar este contraproductiv practic. Scaderea dobanzilor trebuie sa se realizeze printr-o presiune mai mica pe piata creditului (deci un deficit bugetar mic, care are finantare neproblematica) si prin diminuarea primei de risc pe aceasta piata (ceea ce semnifica restructurare si disciplina financiara mai mare, ameliorarea conditiilor de afaceri).

Desi marirea rezervelor valutare (activelor externe nete/NFA) nu trebuie neglijata (pornind de la insuficienta stocului detinut de BNR volatilitatea in crestere a mediului international). Consider ca acest obiectiv nu trebuie sa afecteze urmarirea cu prioritate a celor doua tinte subliniate. De altfel, mentinerea unui curs de schimb real competitiv poate asigura marirea rezervelor valutare. Tot pentru protejarea activelor externe nete se poate incerca si rostogolirea (roll-over) obligatiunilor Samurai (de cca 500 milioane USD) care au scadenta in acest an (astfel s-ar evita si o emisiune de lichiditate interna, contrapartida la obligatiuni emise de Ministerul de Finante).

"Marele compromis" pentru banca centrala s-ar reduce deci la o conciliere intre nevoia de control al lichiditatii cu efectul inflationist al deprecierii nominale a leului.

Oricum, pentru anul 2001 si admitand o tinta de inflatie de 25%, BNR nu ar trebui sa-si fixeze un target pentru M2 mai mare de aceasta cifra (mai ales ca nu se poate miza pe un inceput de monetizare);

b) Politica de curs, in conditiile in care Romania nu-si poate permite deficite de cont curent greu finantabile, reclama un curs de schimb real competitiv.

Este fantezist sa presupunem ca s-ar putea inregistra (pe termen scurt) castiguri de eficienta mari, care sa permita aprecierea sensibila a cursului real si astfel sa contribuie la lupta impotriva inflatiei.

Cat priveste alte politici de curs (curs de schimb fix sau consiliu monetar; flexibilitatea deplina a cursului cu masuri de politica monetara si bugetara adaptate in acest sens), apreciez ca acestea prezinta inconveniente mai mari fata de optiunea de mai sus.

Politica de curs in 2001 este influentata de o serie de factori ca:

● platile pe care Romania le are de facut in contul datoriei sectorului public si al celui privat (aceste plati se ridica la peste 3 miliarde dolari SUA, putin peste nivelul inregistrat anul trecut);

● existenta (daca si cand) a unor acorduri cu organismele internationale, care sa suplimenteze finantarea externa disponibila si sa contribuie reducerea costului accesului pe pietele financiare internationale,

● intensitatea unor tulburari (crize) financiare in diverse tari, care afecteaza costul capitalului prin efectul de contagiune;

● fluxurile de investitii straine in economia noastra, care depind de programul economic al Guvernului, de posibila iesire a unor investitori din atitudinea de expectativa (wait and see) si de operatiuni de privatizare;

● aprecierea probabila a Euro fata de dolar, ceea ce ar diminua presiunea spre depreciere a leului fata de dolar;

● un probabil pret al petrolului mai mic decat in 2000 (este posibil ca pretul mediu sa coboare la 22-23 dolari/baril), care va afecta pozitiv balanta de plati;

● incetinirea activitatii economice in SUA (cu efecte si asupra Europei), ceea ce ar afecta negativ cererea de produse de export romanesti;

● evolutia raportului de schimb (terms of trade) la unele produse de baza exportate si importate de Romania.

c) Diminuarea operatiunilor cvasi-fiscale (aceste operatiuni complica sarcina de control al lichiditatii si, in plus, nu sporesc increderea pietelor in efortul de scadere a inflatiei). Uneori, autoritatea monetara nu poate evita astfel de operatiuni, dar obiectivul ca atare trebuie sa se afle in atentia sa. In acest scop, se poate recurge si la limitarea volumului de titluri de stat pe care bancile comerciale le pot utiliza sub forma de colateral pentru a obtine finantare de la banca centrala.

In acest cadru se impune rezolvarea problemelor legate de Banca Agricola, care continua "sa sangereze". Fara o solutionare rapida, povara asupra BNR si asupra bugetului public va continua sa existe.

Cat priveste Banca Comerciala Romana, aceasta trebuie sa devina din ce in ce mai solida, sa nu fie utilizata ca vehicul de acordare de credite preferentiale, care sa aiba sanse scazute de rambursare. Daca statul doreste sa incurajeze anumite activitati economice, acest lucru trebuie sa se faca cat mai transparent, prin buget si fara a afecta negativ bilantul unor banci.

d) Nivelul finantarii externe. Cu cat aceasta va fi mai consistenta, cu atat mai mici vor fi tentatiile de atac speculativ asupra leului. Un nivel mai ridicat al finantarii ar fi si un semnal de incredere fata de mersul programului economic. O serie de investitii directe de anvergura ar contribui si ele mult la imbunatatirea perceptiei fata de economia romaneasca. Cat priveste dificultatile autoritatii monetare de a steriliza eventuale intrari importante de valuta (din privatizari, investitii etc.), in aceasta privinta se poate recurge la conturi escrow (deschise la BNR), care sa evite intermedierea prin sistemul bancar.

e) Intarirea severa a supravegherii bancare si conlucrarea cu autoritatea de supraveghere a pietelor financiare (CNVM). Compartimentarea stricta a supravegherii are semnificatie formala si chiar utilitate practica, dar nu trebuie sa ignore implicatiile integrarii pietelor financiare si ale inovatiilor financiare (care se produc, desigur la alta scara, si in conditiile Romaniei). In plus, supravegherea exercitata de autoritatea monetara se cuvine sa-si accentueze dimensiunea profilactica (de prevenire).

2.2 Politica bugetara a Guvernului trebuie sa tina cont de sursele

de finantare a bugetului public si de impactul pe care il are asupra expectatiilor inflationiste

Daca la inceput s-a vorbit despre un deficit de 4,5% pentru anul 2001, acum tinta de buget mentionata de ministrul de Finante ar fi de 4%, deci foarte apropiata de cea din proiectia cabinetului Isarescu (3,9%). Aceasta proiectie lua in calcul finantari externe de cca 2,1% din PIB, care, transferate la proiectia de buget a noului Guvern, ar insemna ca statul va continua sa exercite o presiune deloc de neglijat pe piata interna a creditului (astfel, la un deficit bugetar de 4% si admitand o finantare interna a acestuia in proportie de 1/3, aceasta finantare ar depasi cresterea nominala programata a masei monetare de, sa zicem, 23-24%).

Au fost anuntate de asemenea masuri de relaxare fiscala, atat pe latura investitiilor, cat si a consumului. Acestea sunt sau pot fi salutare in sine, dar au fost oare facute calcule privind efectul lor asupra deficitului bugetar, asupra inflatiei (pe filiera expectatiilor inflationiste)? Desigur, se poate judeca in conformitate cu o logica keynesista, de stimulare a productiei si consumului, dar in conditiile de la noi - inflatie inalta cronica, economie insuficient restructurata, structuri monopoliste, sistem bancar fragil - o astfel de politica prezinta riscuri mari. Revin asupra ideii ca este bine ca Guvernul sa capitalizeze iesirea din recesiune prin masuri care confirma tendinta de crestere fara a periclita durabilitatea sa. Din acest punct de vedere este folositoare distinctia intre fortarea si stimularea cresterii economice, cand aceasta din urma nu ignora problema echilibrului bugetar.

Daca relaxarea fiscala este contrabalansata de reducerea cheltuielilor publice (tocmai din dorinta de a mentine echilibrul bugetar), este obligatoriu sa se faca o evaluare comparativa a actiunii multiplicatorilor (taxe si cheltuieli). Este intr-adevar posibil ca, mai ales la intreprinderile ce mizeaza exclusiv pe autofinantare (deci nu recurg la creditul bancar), relaxarea fiscala sa antreneze expansiunea activitatii si formarea de noi locuri de munca. Dar acestea sunt simple supozitii si este de asteptat ca noua echipa de la Ministerul de Finante sa faca estimari serioase pentru a avea un buget credibil, care sa sustina cresterea durabila si efortul de scadere a inflatiei.

In mod normal, in contextul inviorarii economice, veniturile bugetului ar trebui sa creasca si deficitul sa scada - considerand nivelul cheltuielilor neschimbat. Or, la noi lucrurile par sa mearga invers, un argument folosit de guvernul anterior fiind ca suplimentarea cheltuielilor (cresterea deficitului) este impusa de lucrari de infrastructura pentru care exista finantare externa. Dar, in acest caz, ar trebui ca finantarea de pe piata interna sa fie mai mica decat in anul precedent. Regula care mi se pare de urmat de catre noul guvern ar trebui sa sune astfel: un deficit bugetar mai mare in anul 2001 (decat in 2000) numai in conditiile in care finantarea externa permite statului o indatorare mai mica (decat in anul precedent) pe piata interna - aceasta facuta fiind facuta intr-o perspectiva intertemporala. Oricum, finantarea intentiilor anuntate de executiv este problematica, avand in vedere resursele existente si cele latente.

Apare si o alta problema legata de intentiile fiscale. Nu sunt un adept al fundamentalismului doctrinar ipostaziat de neutralitatea fiscala dusa la extrem. Si cred ca politica fiscala are un rol de jucat in stimularea investitiilor, a exporturilor de calitate. Pe de alta parte, nu pot subestima riscul ca utilizarea instrumentului fiscal sa fie facuta abuziv, fara reguli si lipsita de transparenta, servind "cautatorilor de rente", si nu interesului economic general proclamat. Prefer sa ma insel, sa fac pe "avocatul diavolului", decat sa nu exprim aceasta temere.

2.3 Relatia arierate - inflatie - deficit bugetar

Intr-o sectiune anterioara am accentuat rolul paradoxal de stabilizator al inflatiei asupra arieratelor. De aici rezulta si legatura intre mai multa disciplina financiara si sansele de scadere a inflatiei.

Si politica bugetara (fiscala) poate fi corelata cu dinamica arieratelor. Daca s-ar reusi un progres insemnat in aceasta directie, deci reducerea deficitului cvasi-fiscal, s-ar justifica chiar un nivel mai ridicat al deficitului bugetar. Explicatia ar fi ca bugetul ar putea contine unele subventii explicite acordate unor intreprinderi carora li s-ar aplica o conditionalitate financiara stricta si, pe aceasta cale, s-ar curma decisiv din formarea de arierate noi. Asa cum organismele financiare internationale impun conditii Romaniei, tot astfel ar trebui sa procedeze si statul roman in relatiile cu debitorii sai. In general, problema gestiunii intreprinderilor de stat trebuie sa fie abordata cu mult mai mare determinare de Guvern, mai ales atunci cand privatizarea nu este o solutie la indemana. Ar trebui sa ne intrebam de ce contractele de management nu opereaza si sa actionam in consecinta.

2.4 Politica concurentiala si legislatia anti-monopol

A fost un domeniu pe cat se pare neglijat, desi exista o intuitie (Consiliul Concurentei) cu prerogative in materie. Desi riscul interventiilor administrative excesive este mare, nici nu se poate accepta in mod pasiv comportamentul monopolurilor, de stat sau private. Sa speram ca noul guvern va fi mai hotarat si abil in a potoli pornirile celor care recurg cu asiduitate la formula mark-up-ului de pret pentru a-si acoperi ineficienta sau pentru a extrage rente de monopol. In acest sens, intentia de a deschide portile unor concurenti noi care sa intensifice competitia pe piata este salutara.

Chiar daca ar parea unora neortodoxa (neconforma cu mecanismele de piata) ca practica, Guvernul nu trebuie sa ezite sa admonesteze, sa lanseze indemnuri si "sfaturi" pentru a "modela" comportamente care sunt detrimentale interesului general - in cazul de fata fiind vorba despre inflatie. In tarile occidentale, vizibil sau camuflat, se practica moral suasion si arm-twisting, care, atunci cand nu devin o regula, ajuta la depasirea unor momente dificile. Important este ca aceste practici sa nu linisteasca numai temporar apele pentru ca, mai tarziu, sa aiba loc puseuri corective destabilizatoare. Deci lupta trebuie purtata cu acele intreprinderi care au rezerve de eficienta sau care alearga dupa rente facile.

2.5. Politica veniturilor

Aceasta este o componenta de baza a unui program anti-inflationist de tip heterodox, asa cum este (se anunta a fi) cel din Romania. In acest domeniu, Guvernul se cuvine sa tina cont de cel putin doua aspecte.

Primul este ca nu se poate oferi oamenilor mai mult decat permit resursele; ca acestea din urma depind de cresterea durabila.

Al doilea aspect este ca, daca se accepta teza ca anul 2001 este unul de tranzitie, onorarea intentiilor (promisiunilor) nu se poate face decat selectiv.

Altminteri, bugetul poate exploda, ca si inflatia. Ce conteaza acum cel mai mult este intarirea tendintei de inviorare a economiei, dar pe baze durabile - astfel incat sa se puna in miscare si alte pistoane (investitiile in primul rand si sa se amelioreze starea de spirit a populatiei.[3]

3. Inflatia din perioada anilor 2004-2006

Procesul dezinflationist a continuat si pe parcursul anului trecut, desi inflatia a iesit usor din grafic, depasind cu 0,1 puncte procentuale limita superioara de 8,5%, a benzii stabilite de Banca Nationala.

In primul rand, BNR a mizat pe cursul de schimb ca sa contracareze puseele infla-tioniste.

Astfel, daca anul 2005 era deschis la un curs al monedei europene de 3,9310 lei, in luna august euro a inregistrat cea mai slaba cotatie a anului de 3,4022 lei. La sfarsitul anului trecut cotatia de 3,6771 lei indica o apreciere a leului de 10,5% fata de septembrie 2004. Efectele negative ale scaderii cursului de schimb s-au facut vizibile in scurt timp si s-au tradus printr-o crestere substantiala a deficitului comercial.

Dezechilibrarea balantei comerciale a fost alimentata de leul puternic, cu toate ca preturile produselor de import n-au scazut in acelasi ritm. Dar s-a redus rentabilitatea exporturilor. Anul 2005 ramane astfel cu un nivel-record al deficitului comercial: 10,31 miliarde de euro, mai mare cu 40% decat cel inregistrat in anul precedent.

Productivitate in scadere

BNR s-a confruntat in 2005 cu o presiune inflationista greu de controlat: excesul de cerere, pe seama majorarii veniturilor, ca urmare a introducerii cotei unice de impo-zitare, incepand cu ianuarie 2005 si, pe de alta parte, cresterile salariale. Castigul salarial mediu brut se ridica la sfarsitul anului trecut la 1.121 lei fata de 973 lei in 2004.

Ori, anul 2005 este ingrijorator tocmai pentru ca ritmul de crestere a productiei interne a incetinit semnificativ, iar ritmul de crestere a productivitatii a scazut, de asemenea. Productia industriala a crescut cu doar doua procente fata de anul anterior, in timp ce, in 2004, ritmul de crestere a productiei industriale a fost de 5,3%. Nivelul modest de crestere din industrie a fost cauzat de dinamica scazuta a exporturilor in

unele ramuri care erau orientate preponde­rent spre piata externa (metalurgia, indus­tria usoara, industria mobilei), concomitent cu o concurenta tot mai crescuta a importurilor, ambele determinate de aprecierea monedei nationale. In acelasi timp. cresterea indicelui productivitatii muncii a fost de numai 5,2% fata de 12,3% in anul prece­dent. Tendintele se reflecta, mai ales, in cresterea produsului intern brut real, care este estimata la doar 4,6%, ritm net inferior boom-ului din 2004 (8,3%), iar cresterea din trimestrul al treilea (de numai 1,8%) este cea mai scazuta din ultimii sase ani. Dina­mica economica modesta a fost realizata partial pe fondul inundatiilor care au afectat productia agricola (cu pondere insemnata inca in PIB, circa 17%).

Scumpiri peste asteptari la alimente si combustibili

Inundatiile au avut insa si un alt efect: au marit preturile la produsele alimentare volatile (legume, fructe, oua) care, impreuna cu ajustarile in exces ale preturilor administrate, au determinat cresterea peste previziuni a inflatiei, in conditiile in care inflatia de baza (CORE 2) a urmat un trend descendent. Raportul asupra inflatiei apreciaza ca, in lipsa acestor socuri, care au fost doar partial anticipate, rata anuala a inflatiei la sfarsitul anului trecut s-ar fi situat cu aproximativ 0,8 puncte procentuale sub nivelul efectiv inregistrat.

Ritmul de crestere a preturilor a fost influentat in mod negativ si de evolutia preturilor internationale la combustibili.

Un alt puseu inflationist a fost inregis­trat la sfarsitul anului trecut, cand guvernul a decis sa dea drumul la ,,robinetul' cheltuielilor. Dupa ce, timp de 11 luni. guvernul a reusit sa stranga din dinti, astfel incat luna noiembrie era incheiata cu un excedent bugetar de 1.1% din PIB, in decurs de o luna, respectiv decembrie, guvernul a reusit sa cheltuiasca circa 3.4 miliarde de euro, ajungand la un deficit de 0.8% din PIB. Cheltuielile inregistrate in decembrie presupun o cantitate masiva de lichiditate injectata in economie, care ar putea ge­nera presiuni inflationiste in primele luni ale lui 200

Accent pe dobanzi si curs

Banca Nationala a anuntat ca va folosi la maximum instrumentele care-i sunt specifice in lupta cu majorarea preturilor.

In perioada imediat urmatoare, cursul valutar va ramane cel mai utilizat instrument de politica monetara. Fapt care s-a vazut deja de la inceputul lunii februarie, cand euro a pierdut peste 4% in fata leului, ajungand aproape de nivelul de 3.5 lei. Revenirea monedei europene pe o traiectorie descendenta a avut loc imediat dupa ce pe piata au aparut zvonuri privind intentiile BNR de a majora dobanzile la lei.

Este de asteptat ca utilizarea parghiei cursului valutar sa continue in primele luni ale anului 2006, din cauza ca semnalele date de banca centrala la nivelul dobanzilor isi vor face simtite efectele cu cateva luni intarziere. In plus, dat fiind faptul ca nivelul exporturilor si importurilor este mai redus in prima parte a anului, o apreciere mai abrupta nu reprezinta o amenintare la fel de mare asu­pra deficitului de cont curent si a competitivitatii exportatorilor cum ar fi daca apre­cierea ar avea loc in luni cu activitate eco­nomica intensa.

Cu toate acestea, in raportul asupra inflatiei, BNR atrage atentia ca deprecierea euro nu va mai fi la fel de ampla ca anul trecut sau la finele lui 2004. Banca centrala se asteapta ca, incepand din 2007, ritmul de apreciere a leului sa se tempereze, dupa ce diferentialul de dobanzi se va reduce, scazand, astfel atractivitatea Romaniei pentru fondurile speculative.

Dobanzi mai mari,dupa jumatatea anului 2006

In ceea ce priveste dobanzile, efectele majorarii in februarie de la 7,5% la 8,5% a castigurilor oferite pentru sumele atrase de banca centrala din piata monetara se vor transmite la nivelu! dobanzilor comerciale abia in trimestrele urmatoare.

Dobanzile practicate in prezent sunt caracteristice unei politici monetare relaxate, incurajeaza creditarea si descurajeaza economisirea, cu repercusiuni asupra cererii interne. Reamintim ca, din trimestrul III, din 2005, dobanzile de pe piata interbancara au scazut pana la niveluri de 5%-6% dupa ce BNR a renuntat sa sterilizeze tot excedentul de lichiditate din piata monetara.

Majorarea dobanzii de interventie operata la inceputul lui februarie ar trebui tocmai sa inverseze aceasta tendinta. Banca Centrala spera ca dobanzile la depozite sa creasca pana la niveluri real-pozitive, insa fara o scumpire pe masura a creditelor care sa descurajeze investitiile. Potrivit BNR, efectele politicii monetare mai stricte se vor resimti abia in cea de-a doua parte a anului. ,,Proiectia prevede o reducere a ecartului dintre dobanzile bancare active si cele pasive, facilitate intr-o oarecare masura de intensificarea competitiei pe piata bancara. Se asteapta o crestere a ratei medii a dobanzii la depozite, astfel incat rata reala va deveni pozitiva catre sfarsitul anului 200 Ca raspuns la impulsurile poli­ticii monetare, este prevazuta si o incetinire semnificativa comparativ cu 2005 a scaderii dobanzii la credite', se arata in raport.

Banca centrala nu exclude nici folosirea instrumentelor administrative. Cele mai eficiente par sa fie rezervele minime obligatorii. Mai ales ca limitarea volumului de credite in valuta acordate de banci la triplul fondurilor proprii, decisa de BNR, in august, n-a blocat decat temporar ritmul de crestere, al acestora, bancile gasind repede portite de ocolire a restrictiilor: majorarile de capital si transferul portofoliului de imprumuturi in valuta la

societatile-mama. De asemenea, in partea a doua a anului, ar tre­bui sa intre in vigoare si pachetul de masuri care reglementeaza activitatea institutiilor financiare nebancare, fapt ce ar trebui sa franeze si mai mult creditul neguvernamental. In acelasi timp, banca centrala vrea sa descurajeze suplimentar creditele in valuta. Majorarea pana la 40% a rezervelor minime in valuta ar trebui sa determine scumpirea imprumuturilor in alta moneda decat leul, apreciaza BNR.

Riscuri in reducerea inflatiei

Romania va ajunge la o inflatie de 4% pe an, cu o marja de +/- 1%, daca economia nu se indeparteaza prea mult de o serie de parametri estimati de BNR cu o doza mai mica sau mai mare de realism. Printre principalele necunoscute se numara: evolutia preturilor la produsele agricole, calendarul ajustarii preturilor administrate, politica fiscala si cea salariala, evolutia pretu­rilor pe pietele internationale, in special la energie si modul in care vor reactiona cererea si oferta interna la noile conditii economice.

Banca centrala mizeaza pe faptul ca 2006 va fi un an agricol obisnuit, fara productii-record, dar si fara calamitati, care sa permita revenirea pe un trend descendent a inflatiei. Dupa ce indicii din ultimul trimestru al lui 2005 vor iesi din formula de calcul a inflatiei, cresterile de preturi la le­gume, fructe si oua se vor alinia la inflatia generala.

Alta influenta negativa asupra inflatiei a avut-o in 2005 si majorarea preturilor la titei. In 2006, proiectia BNR ia in calcul un nivel redus al preturilor combustibililor, in timp ce, in 2007, preturile ar trebui sa creasca, dar intr-un ritm asemanator cu inflatia generala.

Incertitudini

Atingerea tintei de inflatie in 2007 este pusa sub semnul intrebarii si de calendarul alinierii preturilor administrate, care n-a fost stabilit cu precizie inca. Majorarile facute pentru a alinia preturile adminis­trate fie la nivelul costurilor, fie la un nivel apropiat de cel din UE vor manca aproape jumatate (2,6%) din rata inflatiei - estimate la 6,6% in 2006- fara a lua in calcul taxa pe viciu la tutun si alcool, care ar putea adauga inflatiei inca 0,6-0,7 puncte procentuale. In 2006, contributia preturilor administrate in rata inflatiei se va reduce la 1.7%.

Banca centrala mizeaza pe reducerea presiunilor inflationiste asociate consumului prin eliminarea excesulut de cerere la jumatatea lui 200 Astfel. ar trebui ca PIB real sa coboare sub nivelul PIB po­tential. Reducerea cererii va fi posibila in conditiile cresterii restrictiilor asupra creditului neguvernamental (inclusiv prin scumpirea acestuia), concomitent cu redu­cerea veniturilor disponibile ale gospodariilor ca urmare a majorarii tarifelor la utilitati si tinerea in frau a majorarilor salariale.

BNR spera ca, in 2006, rolul consumului ca motor principal al cresterii economice sa fie inlocuit de investitiile in formarea capitalului fix. In conditiile in care gradul de utilizare a capacitatilor de productie si evolutia numarului de salariati din industrie se situau la finele lui 2005 sub tendinta pe termen mediu, banca cen­trala se dovedeste optimista sperand ca situatia sa se inverseze anul acesta, dar isi si asuma riscuri mari. De altfel BNR recunoaste ca dobanzile majorate pot descuraja creditele si investitiile, afectand, astfel, in mod negativ si cresterea economica.

Coordonarea cu guvernul, necesara

Alte necunoscute care ameninta inflattia din anii urmatori sunt politica salariala si cea bugetara.

Desi in 2005 veniturile romanilor au crescut mult mai repede decat productivitatea, BNR anticipeaza pentru acest an o politica salariala restrictiva, "ca urmare a reducerii numarului, frecventei si magnitudinii maririlor salariale'. Acelasi lucru a fost recomandat si de FMI in ceea ce priveste sectorul pu­blic: o singura marire pe an, limitata la cresterea inflatiei.

De asemenea, ritmul de majorare a preturilor depinde foarte mult si de modul cum vor fi tinute in frau cheltuielile bugetare. Pentru 2006, BNR ia in calcul deficitul bugetar anuntat de executiv, de 0,5% din PIB, respectiv de l% din PIB in 2007 BNR recunoaste ca aceste niveluri s-ar putea dovedi nerealiste, daca guver­nul va realiza investitiile promise dupa aprobarea bugetului pe 2006 in infrastuctura si invatamant.

In plus, absenta cheltuielilor guvernamentale va atrage dupa sine privarea economiei de unul dintre stimulentele pentru investitii in echipamente care, in viziunea BNR, ar trebui sa fie mai nou, principalul motor al cresterii economice. Nici tinta de l% din PIB pentru 2007 nu are mai multe motive sa fie credibila, in conditiile in care, nici pana acum nu a fost adoptat programul bugetar multianual.

(Piata finaciara nr. 2-februarie 2006

Raluca BARBUNEANU, Andrada BUSUIOC)

CONCLUZII

Cercetarea noastra este structurata in cinci capitole care explica din punct de vedere teoretic principalele concepte legate de fenomenul inflationist si un capitol in care se particularizeaza evolutia acestui fenomen in economia Romaniei, in ultimul deceniu si posibilitatile de combatere a acestuia in conditiile concrete ale tarii noastre.

Inca din momentul aparitiei banilor in economia de schimb, inflatia s-a manifestat cu intermitenta in toate etapele de dezvoltare a societatii pentru a atinge punctul culminant in secolul XX, concomitent cu renuntarea la etalonul aur aflat la baza sistemelor monetare nationale si a celui mondial pe fondul crizelor economice, politice, sociale si militare in conditiile cresterii rolului statului in economie.

Specialistii din domeniul economiei, atat teoreticienii, cat si politicienii, au incercat sa elucideze continutul acestui concept, dar, din pacate au dat raspunsuri diferite, de multe ori chiar contradictorii.

Privita ca fenomen economico-monetar, inflatia apare ca un puternic dezechilibru intre masa monetara aflata in circulatie si masa bunurilor si serviciilor oferite spre vanzare.

Tinand seama de faptul ca banii servesc pentru masurarea valorii tuturor bunurilor si, in general, de implicatiile scaderii puterii de cumparare, inflatia a fost denumita "dezordinea dezordinilor" in economie, indeosebi atunci cand ea s-a concretizat in cresteri de mari proportii ale preturilor, luand forma hiperinflatiei.

Trebuie precizat ca nu orice crestere a preturilor echivaleaza cu inflatia, ci numai cresterea generalizata si cumulativa a acestora.

Chiar daca inflatia este un fenomen monetar, ea nu poate fi, astazi, inteleasa numai prin actiunea factorilor monetari. Unii economisti afirma ca la baza inflatiei se afla presiunea cererii, discrepanta dintre marimea cererii solvabile, care sporeste in functie de satisfacerea revendicarilor salariale, de investitiile intreprinderilor si cheltuielile statului, pe de o parte si capacitatea economiei de a satisface concomitent toate aceste cereri, pe de alta parte (inflatie prin cerere).

Alti economisti considera ca la originea inflatiei se afla cresterea costului de productie, prin ridicarea continua a preturilor factorilor de productie, indeosebi a salariilor si preturilor de import la resurse (inflatie prin costuri).

Nu lipsesc nici teoriile care explica inflatia prin factori psihologici, argumentandu-se ca toti cei care iau parte la tranzactiile de piata (vanzatorii si cumparatorii, salariatii si patronii) anticipeaza cresterea fenomenelor inflationiste, pe baza experientei trecute, ca urmare, in perioada urmatoare, fiecare dintre parteneri va urmari realizarea aspiratiilor, adica majorarea salariilor, respectiv cresterea preturilor conform anticiparilor facute.

Complexitatea factorilor si mecanismelor care pot declansa sau alimenta fenomenele inflationiste il facea pe Michel Didier sa afirme ca este dificil de oprit spirala inflationista si de stabilizat preturile o data pentru totdeauna, iar a cauta vinovatul de inflatie este ceva asemanator cu a intreba "care este intr-un rau picatura de apa care le invinge pe toate".

Efectele inflatiei difera de la o perioada la alta, in functie de forma si intensitatea acesteia, de politicile economice promovate, precum si de capacitatea guvernelor de a cunoaste si controla procesul.

Efectele negative ale inflatiei sunt denumite costuri ale inflatiei. Inflatia cu trend crescator de durata si insuficient controlata reprezinta un factor dezorganizator al oricarei economii. Ea viciaza corelatiile dintre preturile diferitelor marfuri; descurajeaza investitiile productive si orienteaza resursele banesti spre actiuni speculative curente; duce la decaderea societatii civile, in ansamblu. O societate decade atunci cand societatea de mijloc isi pierde locul si rolul de factor de echilibru. Antrenand saracirea acestei clase, inflatia submineaza sistemul de impunere fiscala, genereaza degradare in cadrul institutiilor sociale.

In general, inflatia redistribuie veniturile si avutia de la persoanele cu venituri fixe si pozitii slabe in sistemul economic spre cele care detin putere economica si o folosesc pentru a obtine venituri mari. Ea potenteaza incertitudinea si riscul in economie. Nu faptul ca valoarea banilor scade, creeaza probleme, ci faptul ca valoarea viitoare nu poate fi prevazuta.

Incertitudinile pe care le creeaza inflatia influenteaza deciziile si comportamentul agentilor economici. Ele privesc alocarea resurselor, orientarea investitiilor, redistribuirii arbitrare de avere, eforturile costisitoare pentru oameni de a se proteja impotriva pierderilor.

Agentii economici sunt nevoiti sa-si adapteze comportamentul la starea si sensul procesului si sa ia deciziile privind afacerile lor in raport cu anticiparile care se contureaza in societate, precum si de anticiparile lor proprii.

In vreme de inflatie unii castiga, ceea ce altii pierd. Castiga statul impreuna cu debitorii, iar cei ce pierd sunt creditorii si persoanele cu venituri fixe.

"Trebuie sa ne temem de inflatie mai putin datorita consecintelor economice imediate cat pentru efectele sale de acomodare si pentru riscul unei spaime colective necontrolabile la care poate sa conduca intr-o buna zi".

In tarile cu economie de piata se incearca mentiunea inflatiei in limite moderate, folosirea ei ca parghie de crestere economica, de restructurari tehnico-economice. In acest scop, in aceste tari au fost create metode adecvate de convertire a procesului inflationist intr-un proces de crestere si dezvoltare economica durabila.

Intre masurile antiinflationiste, de ordin general se inscriu:

● eliminarea tendintei de crestere a masei monetare fara justificare economica;

● realizarea unui echilibru intre cererea solvabila si posibilitatile de productie pentru piata interna;

● o politica fiscala prin care sa fie sustinuti producatorii;

● adoptarea unei politici salariale corespunzatoare stadiului de dezvoltare a economiei nationale;

● reducerea somajului si restrangerea masei monetare canalizate pe consumul reproductiv;

● adoptarea unei politici de credit echilibrate, capabile sa stimuleze initiativele constructive;

● o politica valutara care sa sprijine stabilitatea interna a monedei.

In Romania anilor '90 s-au impletit numerosi factori si multe cauze ale inflatiei, care au facut ca la sfarsitul anului 1999, indicele mediu al preturilor de consum al populatiei sa reprezinte o crestere de mii de ori in raport cu anul 1990. La inceputul perioadei de tranzitie, rolul principal in declansarea proceselor inflationiste l-au jucat dezechilibrele existente in economie, mai ales decalajul dintre cererea si oferta de bunuri, dintre masa monetara si volumul productiei de bunuri si servicii, precum si trecerea la liberalizarea unei parti importante a preturilor, in conditiile acestor dezechilibre. Este edificator in aceasta privinta, faptul ca in timp ce produsul intern brut in preturi comparabile, deci in termeni reali, a scazut cu 7,4% in 1990, cu 13,7% in 1991 si cu 15,4% in 1992, fata de anii precedenti, masa monetara a crescut cu 22% in 1990, cu 101,2% in 1991 si cu 66,2% in 1992, iar disponibilitatile banesti ale populatiei sau majorat cu 21,5% in 1990, cu 25,3% in 1991 si cu 86,8% in 1992.

In ultimii ani, o contributie mai nare la alimentarea tendintelor inflationiste, au avut reducerea productivitatii muncii sau cresterea ei lenta, cresterea costurilor salariale, blocajele financiare, precum si efectul mare de antrenare provocat de devalorizarea leului in raport cu principalele valute.

Cresterea preturilor, care rezulta din actiunea factorilor mentionati, exercita influente multiple si contradictorii asupra economiei, pe termen scurt si pe termen lung.

Analiza fenomenului inflationist in tara noastra se incheie cu o schita de program de reducere a ratei inflatiei in perioada actuala.