Imprumuturi acordate de F.M.I.

Imprumuturi acordate de F.M.I.

Atunci cand propriile resurse nu mai sunt suficente Fondul Monetar apeleaza la imprumuturi. Reglementarile Generale de Imprumut (AGI), au fost stabilite in 1962 pentru cazurile in care imprumutul catre una sau mai multe tari industrializate ar afecta propriile resurse ale F.M.I. si acest lucru s-ar putea rasfrange si asupra sistemului monetar international. La elaborarea acestor reglementari au contribuit 10 tari industrializate, care au dat nastere Grupului celor Zece. In 1964 s-a alaturat AGI si Elvetia, desi nu era membra a F.M.I. la acea data. Acordul de imprumut a fost reactivat de noua ori, inclusiv de cinci ori pentru Marea Britanie. In anul 1983, ca urmare a tendintelor alarmante din sistemul financiar international, in particular a crizei datoriilor, s-a convenit ca AGI sa poata fi folosit pentru extinderea acordarii creditelor F.M.I. si altor tari ; cu aceasta ocazie AGI a fost suplimentat la 17 miliarde DST, o data cu aderarea Arabiei Saudite, care a contribuit cu 1,5 miliarde DST. La inceputul crizei datoriilor din Mexic in anul 1995, s-a hotarat dublarea AGI, in sensul unei reglementari paralele si trageri din resurse si pentru tarile care nu faceau parte din Grupul celor Zece.

F.M.I. a acordat facilitati de creditare, in primii 30 de ani, in functie de resursele disponibile care erau determinate de valoarea cotelor. Dupa prima criza a petrolului din 1973, au fost create facilitati de creditare temporare ca multiplu al cotelor si astfel F.M.I. a fost nevoit sa se imprumute la randul sau. Vechea balanta intre credite si potentialul de finantare a fost distrusa, iar resursele proprii ale Fondului erau insuficente pentru a onora solicitarile pentru facilitati temporare. Ca urmare, in perioada 1974 - 1990 au fost imprumutate de la tarile industrializate si cele exportatoare, resurse totalizand 30 miliarde DST-uri.

Nu s-a facut nici o modificare in Prevederile Acordului F.M.I. in vederea obtinerii de noi resurse de pe pietele internationale de capital. Mai multi membri a F.M.I. se tem ca aceste modificari ar reduce dorinta tarilor membre de a disponibiliza resurse pentru Fond si astfel s-ar periclita echilibrul precar intre drepturile si obligatiile membrilor. In aceleasi timp, caracterul monetar al F.M.I. ar fi distrus si astfel, prin disparitia principalei linii de demarcatii intre F.M.I. si Banca Mondiala, care deasemenea se fianteaza de pe pietele de capital, ar creste considerabil curentul de opinie in favoarea fuzionarii celor doua institutii Bretton Woods.

Facilitati de creditare

Imprumuturile acordate de F.M.I. se bazeaza pe sistemul transelor de credit in care fiecare transa reprezinta 25% din cota de participare a tarii respective la Fond. Prima transa este usor de obtinut pentru tarile cu probleme in balanta de plati. Pentru acordarea urmatoarelor transe, problema se pune in mod diferit : tara care solicita ajutorul financiar trebuie sa adopte un program poltic elaborat in colaborare cu F.M.I.. Se pune problema unor conditii, a unor criterii de performanta care pot fi folosite pentru a monitoriza progresele programului. Creditul este luat in etape si modificat dupa gradul in care sunt indeplinite conditiile impuse. Aceste facilitati de creditare, inclusiv prima transa sunt limitate la maximum 100% din cota de participare si trebuie reconsiderat in termen de 5 ani.

Fondul are doua tipuri speciale de facilitati de creditare : Facilitatea de finantare compensatorie (introdusa in 1963) si Facilitatea stocului tampon (1969).Facilitatea de finantare compensatorie si contingentata (FFCC/CCFF) este o facilitate menita sa preia din problemele balantei de plati ca urmare a unei diminuari temporare a castigurilor din exporturi. Aceasta intereseaza in primul rand tarile producatoare de marfuri de baza care risca esecuri in export, din motive fara posibilitate de control cum ar fi compromiterea recoltelor sau declinul temporar al comertului mondial. Din anul 1981 aceasta facilitate a beneficiat de o varianta separata pentru acoperirea exceselor temporare in pretul cerealelor de export. Din anul 1988 compensarea a fost posibila in anumite conditii si pentru alte contingente, cum ar fi cresterea nivelului international al ratei dobanzii. Facilitatile prin stocul tampon se refera la posibilitatea de a finanta mentinerea unor stocuri tampon de marfuri de baza, pentru care exista acorduri internationale recunoscute. In practica, numai un numar mic de tari au beneficiat de aceasta facilitate. Ambele facilitati speciale sunt finantate exclusiv din resursele proprii ale fondului.

In anul 1974 a aparut o noua facilitate de finantare extinsa (FFE/EFF), care era destinata in special tarilor in curs de dezvoltare care se confruntau cu dezechilibre structurale in productii si comert si care nu puteau fi remediate pe termen scurt, necesitand un program de ajustare si o schema de amortizare de lunga durata. Termenul de plata (de scadenta) este mai lung decat in cazul celorlalte facilitati mentionate mai sus : amortizarea incepe dupa 4 ani, in timp ce intregul imprumut trebuie inapoiat dupa 10 ani. Introducerea acestei facilitati extinse a reprezentat pentru F.M.I. indepartarea politica de transe de credit normale folosita pentru masurile de stabilizare pe termen scurt.

Pentru toate imprumuturile finantate de F.M.I. din resurse proprii rata dobanzii este aceeasi si se calculeaza la fiecare 6 luni .Aceasta rata se determina pe baza veniturilor nete ale Fondului - in ultimii ani s-a atins o crestere a rezervelor de 5% - si a remuneratiei platite de F.M.I. tarilor creditoare de a caror valuta se foloseste. Aceasta remuneratie este, in principiu, aceeasi ca si rata dobanzii DST, dar este rotunjita prin scadere, partial pentru a proteja fondul de cresterea restantelor unor tari membre.

Facilitati temporare

Dupa prima criza a petrolului, Fondul a deschis, in anii 1974 si 1975, o facilitate de creditare pentru tarile afectate de cresterile mari ale pretului petrolului. Aceste facilitati, finantate prin fonduri imprumutate de F.M.I. de la un numar de tari mari exportatoare de petrol si tari industrializate, au insumat 6,9 miliarde DST. Aceste facilitati in domeniul petrolului erau destinate in principal pentru finantarea deficitelor (reciclare) dar trebuiau indeplinite cateva conditii. Experienta anilor urmatori a aratat ca, in general, s-au inregistrat putine progrese in ceea ce priveste ameliorarea pretului produselor petroliere.

Deoarece deficitele continuau sa existe, a fost clar faptul ca in viitor, creditele F.M.I. trebuie orientate mai mult spre ajustarile balantelor de plati. Din acest motiv, in anul 1979 cand s-a creat o facilitate suplimentara - cunoscuta sub numele Witteveen, dupa numele Directorului General, H. Johannes Witteveen - au fost impuse mai multe conditii. Conform acestei facilitati, tarile cu un deficit substantial in raport cu cota de participare, puteau obtine un credit mult mai mare decat ar fi fost posibil in conditii obisnuite. Deoarece resursele proprii ale Fondului erau insuficente pentru a acoperi facilitatile de creditare care depaseau cota de participare, a fost necesar inca o data, sa se apeleze la resurse aditionale de la tarile membre.

In 1981 resursele imprumutate pentru facilitati suplimentare(7,8 mld DST) erau cheltuite in intregime. Cu toate acestea, problemele balantelor de plati mai ales in tarile in curs de dezvoltare, neexportatoare de petrol, erau in continuare asa de mari, incat nu s-a putut pune problema prevenirii in cadrul limitelor normale de acces. S-a hotarat introducerea temporara ale unor reguli de acces largit la resursele fondului (politica de acces largit, EAP), limitele de acces fiind marite ulterior la de cateva ori cota de participatie. Pentru a finanta accesul largit, Fondul a apelat din nou la imprumuturi de la tarile membre. Perioada de restituire de 7 ani este mai mare decat in cazul politicii transelor de credit. Tarile debitoare trebuie sa plateasca o rata a dobanzii la nivelul pietei, pentru creditul pe care F.M.I. a fost obligat sa-l finanteze din resurse imprumutate.

Cand a devenit evident faptul ca tarile cel mai slab dezvoltate din cadrul F.M.I. nu vor putea face fata datoriilor cu modalitatile de creditare existente, la acel moment, in schema de functionare a Fondului, s-a luat masura infiintarii unor facilitati speciale, complet diferite fata de caracterul monetar al Fondului. Aceasta facilitate, numita Facilitate de Ajustare Structurala (FAS/SAF) a devenit acesibila tarilor sarace, din anul 1986. Facilitatea ofera fonduri pentru programele de reforma economica, in conditii favorabile - rata dobanzii scazuta, 0,5% ; termenul de plata a datoriilor de peste 10 ani. Tarile alese pentru ajustorul acordat de Asociatia de Dezvoltare Internationala (ADI/IDA) prin Banca Mondiala pot benificia si de finantare SAF. Tragerile nu sunt finantate din resurse proprii ale F.M.I. ci din amortizarile imprumuturilor anterioare din Fondul Mutual. In anul 1987, a fost introdusa o varianta largita a SAF(facilitatea de ajustare structurala extinsa, FASE/ESAF) bazata pe imprumuturi mici si pe donatii din partea tarilor bogate.

Cu aceaste facilitati, personalul F.M.I. si al Bancii Mondiale a putut trasa cadrul politic pentru o perioada de 3 ani si a realizat programul de modificari macroeconomice detaliate. In practica, aceste programe au stat la baza asistentei financiare si a ajutorului pentru dezvoltare acordat de unele tari donatoare, care au considerat util sa ofere asistenta in cadrul programului de ajutor macroeconomic acordat de F.M.I.. La mijlocul anului 1995, 30 de tari au facut apel la Facilitatea de Ajustare Structurala Extinsa.

Desi se presupunea ca facilitatile de ajustare structurala vor expira, s-a hotarat continuarea FASS si extinderea lui ulterioara. Programele SAF/ESAF au avut succes in ajutarea unor tari in curs de dezvoltare, in vederea implementarii unei politici macroeconomice adecvate. FASS este finantat de un mare grup de tari : peste 40 de tari au cheltuit resurse prin acest program, jumatate aflandu-se in economia de piata sau tari in curs de dezvoltare. Este de remarcat faptul ca tari care in trecut foloseau facilitatile F.M.I., astazi iau parte la finantarea lor. La cererea tarilor donatoare, aurul detinut de F.M.I. reprezinta garantia resurselor FASS. Este discutabil insa daca F.M.I. are dreptul de a oferi asemenea garantii. O facilitate de tipul FASS implica finantare din alte surse decat cele ale fondurilor F.M.I.. Contributiile concesionale, in principiu, ar trebui sa apara prin dezvoltarea bugetelor guvernelor nationale si nu prin F.M.I..

Cel mai nou tip de facilitate speciala este facilitatea de transformare sistemica (FTS/STF), infiintata special pentru tarile din fostul bloc rasaritean, in anul 1993, ca un mecanism de acoperire in stabilirea metodelor de lucru cu F.M.I. si a unor politici de comunicare. Sub aceasta facilitate, tarile aflate in tranzitie catre economia de piata pot imprumuta 50% din cota de participare, in 2 transe cu termene flexibile. Facilitatea se adreseaza in particular Rusiei si unor tari din fosta Uniune Sovietice aflate in primele faze de transformare si care nu isi puteau dezvolta un program politic cuprinzator in cazul folosirii facilitatilor normale ale F.M.I.. Astfel a fost posibila in 1993, acordarea unui imprumut Rusiei de 1,5 mld $, desi aceasta nu era inca pregatita pentru a solicita trageri in regim normal. In prezent, aproximativ 20 de tari membre au benificiat de aceasta facilitate, insumand peste 5mld $. Experientele lor sunt un amestec de povesti de succes si de esecuri notabile.

In concluzie, in ultimii 20 de ani, incepand cu colapsul sistemului Bretton Woods a existat o adevarata proliferare a facilitatilor de creditare. Aceasta a creat instrumente de finantare care se indeparteaza de sarcina initiala a fondului si anume protejarea circulatiei bunurilor si a capitalului impotriva fluctuatiilor ratei de schimb. Sistemul a devenit de-a dreptul sofisticat, iar creditul maxim disponibil teoretic pentru tarile membre a crescut la 480% din cota de participare. Natura solicitarilor F.M.I. s-a modificat la randul ei. In timp ce in primii 20 de ani de la infiintarea Fondului aproximativ jumatate din credit era detinut de tarile industrializate, acum proportia era nedeterminata. Aproape toti debitorii F.M.I. sunt tari in curs de dezvoltare si tari in tranzitie, crescand astfel numarul celor care au datorii pe termen lung, ajustarile balantei lor de plati aratand pana acum un progres insuficent pentru achitarea rapida a datoriilor. Cu toate acestea F.M.I. nu a incetat sa finanteze deficitele persistente (structurale) ale balantelor de plati dar un ajutor pentru dezvoltare sau o forma de investire directa sunt mult mai eficente in acest caz.

Conditionari

Conditiile pe care F.M.I. le impune pe langa facilitatile de creditare nu pot constitui o compensatie standard, deoarece motivatiile pentru echilibrarea balantei de plati difera. Conditiile vizeaza intotdeauna reechilibrarea balantei interne si externe si stabilitatea preturilor. Programul conceput pentru situatii obisnuite, prevede masuri de politica fiscala si monetara, politica in domeniu ratei de schimb, reforma in sectorul public, liberalizarea comertului si reforme in sectorul financiar si pe piata muncii.

Uneori este posibil ca devalorizarea ratei de schimb sa faca parte din program, dar acesta nu este un caz obisnuit. Adesea deficitul guveranamental excesiv este cauza problemelor si, in acest caz cresterea taxelor sau reducerea cheltuielilor este inevitabila. Cu toate acestea, exista o idee comuna care transpare din majoritatea programelor si anume aceea ca deschiderea economica si incurajarea pietelor libere de a functiona la preturi reale sunt cele mai bune cai de dezvoltare economica. Inlocuind structurile rigide, se deschide calea pentru sustinerea relansarii economice reducerea somajului si reducerea saraciei peste nivelul mediu.

Programele de ajustare ale F.M.I. au propriile lor costuri. Reducerea cheltuielilor si reformele economice vor lovi intotdeauna in grupuri individuale sau industrii neproductive, cu resurse limitate. De aceea, programele sunt deseori criticate sever, mai ales atunci cand ele par a avea efecte disproportionate asupra celei mai sarace populatii. Cu toate acestea, ar trebui sa fie clar in permanenta, faptul ca, conditiile fondului se refera in general, la intreaga macroeconomie : specialistii F.M.I. se feresc in general sa detalieze masurile specifice, cum ar fi impunerea unor programe de guvernare individuala, deoarece aceasta ar duce la subminarea suveranitatii, ceea ce ar fi inacceptabil pentru tarile membre.

Ceea ce pot face specialistii F.M.I. este sa atraga atentia guvernului, printr-un dialog politic, asupra consecintelor masurilor specifice asupra populatiei cele mai sarace. Dar, in cele din urma, guvernul este cel care raspunde pentru masurile pe care le adopta. F.M.I. incearca sa coopereze cu Banca Mondiala si Natiunile Unite pentru a limita impactul programelor de ajustare asupra populatiei foarte sarace. Politicile de reforma pot afecta anumite grupuri sarace, prin eliminarea subventiilor din preturi, pe baza necesitatilor, de exemplu prin reducerea subventiilor bugetare la intreprinderile de stat nerentabile.

Orientarile politice F.M.I. se axeaza pe eficientizarea costurilor si viabilitatea financiara a masurilor de siguranta sociala care se impun, micsorand efectele secundare anticipate pe termen scurt asupra grupurilor vulnerabile si furnizand stimulente pentru reducerea saraciei pe termen lung. Totusi, programele F.M.I. sunt adesea asociate cu tulburarile sociale. In lumina tutoror criticilor, indreptate asupra programelor F.M.I., este de retinut faptul ca cele mai multe tari apeleaza la Fond in ultima faza, cand toate celelalte resurse de finantare au fost epuizate. In acel moment situatia este adesea atat de grava incat, cu sau fara programul Fondului actiunea radicala si drastica nu mai poate fi evitata. Astfel, F.M.I.-ul este uneori acuzat pentru masurile nepopulare care trebuie luate cu orice pret. Dar faptul ca F.M.I.-ul actioneaza de cele mai multe ori ca un « salvator« ajuta dand curajul necesar implementarii programului de ajustare.