MASURAREA SI APRECIEREA INTENSITATII INFLATIEI

1. Indici si coeficienti de masurare a inflatiei

Pentru masurarea dimensiunilor inflatiei se folosesc concomitent mai multi indicatori.

Fiecare indicator in parte permite formarea unei imagini mai mult sau mai putin corecte cu privire la amploarea inflatiei. Dar, analiza procesului numai pe baza unui singur indicator creeaza numeroase confuzii, mergand pana la denaturarea esentei inflatiei.

De aceea, teoretic vorbind, cel mai corespunzator criteriu de masurarea a procesului inflationist este ecartul (decalajul) absolut si relativ dintre cererea solvabila si oferta reala de marfuri si servicii, pe de alta parte, ambele marimi considerate ca fiind agregate la scara economiei nationale.

Absolut, marimea inflatiei consta in diferenta intre cererea absoluta nominala si cantitatea reala de marfuri si servicii, pe care le pot oferi efectiv agentii economici si pe care acestia le pot pune in circulatie. Exista un anume consens in a considera ca dezechilibrul inflationist inseamna, in fond, un excedent de masa monetara (cerere nominala) de care dispun agentii economici si care este neacoperit printr-o oferta reala adecvata. Altfel spus, marimea inflatiei poate fi masurata prin volumul acelor sume monetare care nu au acoperire in marfuri necesare si dorite de populatie.

Relativ, procesul se masoara ca raport procentual intre marimea absoluta aratata si masa ofertei reale de bunuri.

Marimile relative pot fi exprimate in indici, cu baza fixa sau cu baza in lant. Pe baza indicilor relativi, se poate aprecia sensul evolutiei procesului inflationist (crescator, descrescator, constant).

Dimensiunea efectiva a ecartului aratat rezulta din insumarea presiunilor inflationiste, avand semne contrare. Una pozitiva, dinspre masa monetara in circulatie, alta negativa dinspre oferta de marfuri si servicii necesare populatiei.

In prezent, inflatia este masurata (adesea doar apreciata) prin urmatorii indici si coeficienti:

● indicele general al preturilor sau deflatorul PIB (PNB);

● indicele preturilor de consum;

● indicele costului vietii;

● modificarea puterii de cumparare a banilor;

● evolutia masei monetare si a vitezei de rotatie a monedelor;

● devansarea cresterii indicatorilor macroeconomici rezultativi (PNB, PIB, PF, VN) de catre masa monetara existenta in circulatie si care este disponibila spre a fi cheltuita.

Indicele general de crestere a preturilor da masura inflatiei pe intreaga economie, prin raportarea PIB socotit in preturile perioadei curente (P₁) la acelasi indicator calculat in preturile perioadei de baza (P₀), dupa formula:

Daca se scade din indicele preturilor, exprimat procentual si calculat dupa PIB, baza de comparatie, care este 100, se obtine rata inflatiei.

R_i = (I_P1/0 - 1) . 100

Intrucat toti membrii societatii au calitatea de consumatori si inflatia este perceputa in primul rand de acestia, si cum preturile factorilor de productie se reflecta in ultima instanta in preturile bunurilor si serviciilor de consum, s-a instituit obisnuinta de a se determina inflatia printr-un indice aplicat asupra bunurilor de consum.

Indicele preturilor de consum (IPC) exprima modificarea medie ponderata a cheltuielilor pe care o familie de talie mijlocie din mediul urban le face pentru asigurarea mijloacelor de subzistenta, in concordanta cu nivelul si structura nevoii sociale istoriceste determinate.

Indicele general al preturilor se poate calcula dupa una din cele patru variante puse la dispozitie de teoria economica: indicele Laspeyres, indicele Paasche, indicele Marshall-Edgeworth si indicele Fisher.

Indicele Laspeyres este un indice agregat al preturilor pentru un cos de bunuri si servicii selectat, in care se iau ca ponderi cele avute in vedere la construirea cosului in perioada de baza. Relatia de calcul este:

in care:

● Q₀ - structura costului de bunuri ce reflecta nevoia sociala in perioada de baza.

● P₁ si P₀ - preturile perioadei curente, respectiv perioadei de baza.

Indicele da posibilitatea unei comparabilitati in timp indicand limita superioara a modificarii relative a preturilor, ceea ce inseamna ca arata cu cate procente au crescut cel mult sau a scazut cel putin preturile. Aceasta deriva din faptul ca indicele Laspeyres evalueaza cantitatile din perioada de baza. In conditiile in care subiectele vor reactiona, in general, la modificarile preturilor, Q devenite relativ scumpe vor fi solicitate intr-o cantitate mai mica, iar cele devenite relativ mai ieftine vor fi cerute intr-un volum mai mare. Deci atribuie bunurilor devenite relativ mai scumpe o pondere prea mare. Ca urmare . supraestimeaza cresterea preturilor. Produsele noi ce apar nu sunt luate in cos, ceea ce influenteaza rezultatul final. Acest incovenient este inlaturat prin continutul indicelui propus de H. Paasche. Acesta este un indice agregat in care ponderile utilizate sunt cele din perioada curenta. Relatia de calcul este:

Indicele ne arata modificarea preturilor in ipoteza pastrarii constante a cantitatilor din perioada curenta pe intreg intervalul de calcul. Indicele nu da posibilitatea unei comparabilitati in timp indicand limita inferioara a modificarii relative a preturilor, respectiv cu cate procente a scazut cel mult preturile. Aceasta se datoreaza faptului ca bunurile la care preturile relative au crescut intra in calculul indicelui cu o pondere prea mica, in timp ce cele la care preturile relative au scazut intra in indicele Paasche cu o pondere prea mare. Ca urmare . subestimeaza modificarea preturilor. Indicele face abstractie pentru produsele ce nu se mai produc in perioada curenta.

Calculul indicelui general al preturilor de consum in majoritatea tarilor se face dupa formula Laspeyres, in care sunt cuprinse influente considerate particulare fiecarei economii.

In cazul Romaniei se aplica acelasi indice Laspeyres cu posibilitatea combinarii cu indicele Fisher atunci cand apar modificari ale structurii cheltuielilor de consum asupra miscarii generale a preturilor. [3]

Motivele care au transformat acest indice intr-un instrument principal de masurare a inflatiei pot fi reduse la urmatoarele: calcularea acestui indice beneficiaza de o baza informationala foarte larga si de o metodologie simpla si convenita intre fortele active ale societatii; inflatia este perceputa de catre consumatori (toti membrii societatii au acest statut), mai ales prin cresterea preturilor bunurilor de consum si a tarifelor.

In toate tarile cu economie de piata, exista organisme autorizate care calculeaza si supravegheaza acest indice.

La prima vedere, IPC are doar un continut pur static, de observare si calculare a evolutiei preturilor. In realitate, acesta are un important continut social-economic; in legatura cu el diferitele categorii sociale si factori de decizie isi exprima interesele si se lupta pentru impunerea lor.

In primul rand IPC este folosit de guverne drept criteriu de apreciere a reusitei sau nereusitei politicii sale economice. Se stie ca dinamica preturilor exprima mersul general al economiei si al conjuncturii preturilor. Or, guvernul este mandatat de societate sa gestioneze bine, cu raspundere economia nationala. De asemenea, acest indice serveste patronatului la negocierea cu sindicatele si salariatii, precum si la analizele comparate intre dinamica preturilor si cea a productivitatii muncii; ca si pentru cunoasterea marimii profitului. Sindicatele, pe de alta parte, urmaresc in permanenta si cu maximum de interes evolutia acestui indice, stiut fiind ca sporirea lui afecteaza salariul real, a carui aparare constituie obiectivul principal al sindicatelor si salariatilor.

Luarea in evidenta a tuturor bunurilor ce intra in structura bunurilor unei familii nu este posibila, oricate eforturi s-ar face in acest sens. De aceea s-a recurs la folosirea unor modele de calculare a IPC si a ratei inflatiei.

Prima optiune in vederea constituirii acestui model este aceea a alegerii grupelor de marfuri ce urmeaza sa faca parte din esantion si precizarea marfurilor reprezentative pentru fiecare grupa. In al doilea rand, se dau ponderi grupelor de marfuri si marfurilor din fiecare grupa.

In al treilea rand se precizeaza modalitatea de observare directa a pietelor si frecventei cu care sunt inregistrate nivelurile preturilor la marfurile retinute in esantion.

In al patrulea rand se stabileste prin lege metoda de calculare a indicelui si organele specializate cu competente in domeniu.

In procesul de concepere a metodologiei de inregistrare a dinamicii preturilor, de calculare a cresterii lor generale, ca si in cel al aplicarii IPC in practica apar numeroase contradictii, intre patronat, sindicate si executivul administrativ, fiecare urmarindu-si interesele. De regula, organizatiile patronale cauta sa "scoata" cresteri cat mai mici ale preturilor stiut fiind ca salariile nominale se indexeaza aproape automat la cresterea preturilor.

Sindicatele, dimpotriva, incearca uneori sa "umfle" aceste sporuri de preturi, in acest fel obtinand, prin indexare, salarii nominale mai mari.

1.1. Metodologia calcularii indicelui preturilor de consum (IPC) in Romania

IPC masoara evolutia de ansamblu a preturilor marfurilor cumparate si a tarifelor serviciilor utilizate de catre populatie intr-o anumita perioada (denumita perioada curenta), fata de o perioada anterioara (denumita perioada de baza sau de referinta). IPC se calculeaza numai pentru elementele care intra in consumul direct al populatiei, fiind excluse: consumul din resurse proprii, cheltuieli cu caracter de investitii si acumulare, dobanzi platite la credite, ratele de asigurare, amenzile, impozitele etc., precum si cheltuielile aferente platii muncii pentru productia agricola a gospodariilor individuale.

Inregistrarea preturilor si a tarifelor practicate de unitatile comerciale sau prestatoare de servicii se realizeaza printr-o cercetare selectiva organizata de Institutul National de Statistica. Colectarea datelor este asigurata de personalul statistic specializat si se efectueaza pe baza inregistrarii preturilor, tarifelor corespunzatoare grupelor de marfuri (alimentare, nealimentare) si servicii. Cercetarea statistica asupra preturilor de consum utilizeaza urmatoarele esantioane:

Esantionul de localitati, stabilit cu respectarea restrictiilor de reprezentativitate in functie de numarul de locuitori si de volumul desfacerilor de marfuri si al preturilor de servicii. Acesta cuprinde 42 de localitati din mediul urban din care au fost selectate 68 centre de cercetare.

Esantionul unitatilor de observare, cuprinde magazine si unitati prestatoare de servicii catre populatie din centrele de cercetare. Selectia s-a bazat pe necesitatea asigurarii reprezentativitatii din punct de vedere al volumului desfacerilor de marfuri si al prestarilor de servicii. Unitatile in care se inregistreaza preturile/tarifele sunt mentinute in esantion, pe cat posibil o perioada mai mare pentru a asigura continuitatea si comparabilitatea in timp a seriilor de date. Esantionul cuprinde circa 6000 de unitati din care aproape 70% sunt proprietate majoritara privata.

Preturile/tarifele unice, pe tara stabilite prin acte normative sau note de negociere (energie electrica si termica, gaz metan, transport pe calea ferata, aeriana si fluviala, servicii de corespondenta si curierat, abonamente radio-TV) sunt inregistrate pe baza informatiilor primite de la unitatile care le practica.

Esantionul de marfuri si servicii, cuprinde 1460 sortimente care au pondere semnificativa in consumul populatiei. Nomenclatorul este structurat pe trei nivele de agregare: grupe, posturi si sortimente.

Informatiile colectate prin aceasta cercetare sunt completate cu cele provenite din cercetarea privind preturile produselor vandute de producatorii agricoli particulari pe pietele agroalimentare urbane, asigurandu-se astfel acoperirea principalelor surse de aprovizionare a populatiei.

IPC se calculeaza ca un indice de tip Laspeyres cu baza fixa. IPC se determina prin agregari succesive, pe baza preturilor/tarifelor inregistrate la bunurile care fac obiectul consumului direct al populatiei, agregarea se face prin aplicarea unor ponderi constante corespunzatoare anului de baza 1999.

Ponderile utilizate prin calculul IPC sunt obtinute din Ancheta Inregistrata in Gospodarii (AIG) si rezulta din structura cheltuielilor medii lunare de o gospodarie pentru cumpararea bunurilor si plata serviciilor necesare satisfacerii nevoilor de trai.

Metodologia de calcul al IPC in Romania este, in general, armonizata cu metodologia utilizata de Oficiul de Statistica al Comunitatilor Europene (EUROSTAT).

2. Forme ale inflatiei dupa intensitate

Masurarea intensitatii inflatiei a devenit, in ultimele decenii, o problema pe cat de actuala, pe atat de echivoca. In fond, este greu de spus, in fiecare moment, care este cantitatea de moneda care depaseste oferta de bunuri economice, cantitate corectata evident cu viteza de rotatie a banilor.

Cu toate acestea, literatura de specialitate si limbajul cotidian abunda in atribute si sintagme prin care se incearca delimitarea diferitelor genuri de inflatie dupa gradul intensitatii acesteia. Redam aici doar cativa asemenea termeni: inflatie taratoare, inflatie moderata, inflatie rapida, inflatie galopanta, hiperinflatie, inflatie cu doua cifre etc. De cele mai multe ori, departajarea intre aceste genuri de inflatie se efectueaza pe baza procentului mediu anual al cresterii preturilor bunurilor de consum.

Incadrarea intensitatii concrete a inflatiei (a ratei oficiale a acesteia) intr-un gen sau altul din cele aratate poarta o puternica doza de aproximare si difera de la o perioada la alta, de la o tara la alta.

In anii '70 ai secolului nostru, pe baza realitatilor din tarile dezvoltate economic, a fost impusa urmatoarea scala departajatoare a procesului inflationist:

● inflatie taratoare (latenta),caracterizata prin cresterea generalizata a preturilor cu 3-4% anual. In conditiile acestei forme de inflatie se manifesta o mare incredere in moneda.

Agentii economici au tendinta sa incheie contracte pe termen lung, fiind convinsi ca preturile bunurilor pe care le vand si le cumpara vor cunoaste evolutii previzibile si moderate, iar ca regula generala productivitatea factorului munca depaseste cresterea salariilor. De asemenea ratele dobanzilor bancare sunt reduse, creditul fiind ieftin.

Este o forma a inflatiei care permite cresterea economica neinflationista si este specifica tarilor foarte dezvoltate.

● inflatie moderata(deschisa), caracterizata printr-o crestere generalizata a preturilor de 5-10% anual. Evolutia economiei devine preocupanta pentru toate categoriile de agenti economici. In tarile dezvoltate ea se manifesta doar episodic, fiind insa un criteriu de performanta pentru tarile slab dezvoltate si cele in tranzitie, foste socialiste.

● inflatie galopanta (cu doua cifre), caracteristica unor cresteri de preturi de peste 10% anual si care este specifica, in general, tarilor in tranzitie de la economia de comanda la economia de piata. Ea a fost frecvent intalnita si in tarile in curs de dezvoltare din Africa si America Latina si doar sporadic in tarile dezvoltate. In asemenea situatie moneda nationala cunoaste o rapida scadere a puterii de cumparare, rata medie a dobanzii creste vertiginos, viteza de rotatie a banilor se accelereaza, o parte din economii sunt substrase investitiilor productive si orientate spre operatiuni speculative. Aceasta forma de inflatie este sursa a unor ample dezechilibre in economie, putand conduce chiar la dublarea preturilor in decurs de un an (deci cresteri cu 100%).

Aceasta era considerata atunci inflatie deosebit de periculoasa.

O asemenea tipologie a inflatiei a devenit, in ultimele doua decenii, total neoperanta. Dupa escaladarea inflatiei in tarile din America Latina si dupa manifestarile, cu totul in afara "tiparelor" postbelice, ale proceselor inflationiste in tarile foste socialiste, a mai scala intensitatile inflatiei intre 3-10% este insuficient, dar nu chiar aberant.

In aceste conditii, intensitatea inflatiei (intr-un anume sens, si efectele ei) trebuie judecata

nu doar prin raportare la ea insasi, in timp, ci si prin corelarea acesteia cu indicatorii de

exprimare a dinamicii macroeconomic.

Tabelul 1 Relatiile de marime intre inflatie si crestere economica in 20 de tari ale lumii in anii 1985-1999

Sursa: The World Bank Atlas, 1995,World Development Indicators, 1999

Corelatiile dintre economia simbolica (monetara) si cea reala sunt analizate prin termeni consacrati, cum sunt: cresterea economica neinflationista, cresterea inflationista, stagflatie, slumpflatie etc.

Cresterea economica neinflationista a semnificat si semnifica o inflatie moderata (si controlata de guverne si alti factori de decizie macroeconomica), insotita de o rata de crestere relativ inalta.

Oricum, rata de crestere economica este mai mare decat cea a inflatiei. Suportul teoretic al ideii de crestere neinflationista este efectul de antrenare multiplu pozitiv al inflatiei asupra dinamicii economice.

O astfel de relatie s-a manifestat in tarile dezvoltate economic in deceniile al 6-lea si al 7-lea, cand la o rata medie a inflatiei mai mica de 3%, s-a inregistrat o crestere a productiei nationale in ritmuri de 4-6% (in unele tari, mai mult). De asemenea, in perioada 1985-1993, economia Japoniei s-a caracterizat printr-o crestere neinflationista.

Cresterea economica inflationista releva sporul de productie nationala insotit de o rata a inflatiei ce depaseste acest spor.

De pilda, in anii 1971-1980, in S.U.A., la o crestere medie a preturilor de consum cuprinsa intre 5,8-12,6%, ritmul mediu anual de crestere a PIB a oscilat intre 1,8 si 6,1%. In anii 1985-1993, Anglia, China, Franta, Germania, Italia, S.U.A. au oscilat cresteri economice inflationiste.

Stagflatia semnifica acea situatie din economia unei tari care se caracterizeaza prin inflatie rapida si prin lipsa de crestere notabila a economiei; adesea prin "crestere zero" si prin recesiune economica.

In conditiile stagflatiei, productia regreseaza fara ca masa monetara sa se reduca, aceasta acoperind cresterile de preturi incepute anterior. In tabelul 1, se poate observa ca economia Ungariei s-a caracterizat prin stagflatie in anii 1982-199

Termenul de slumpflatie caracterizeaza un declin economic, o scadere a productiei nationale, pe de o parte, si o inflatie rapida sau chiar galopanta, pe de alta parte.

In Italia, de pilda, in anul 1975, la o rata a inflatiei de peste 16% s-a inregistrat o scadere a PIB cu 3,5%. In anii 1990, toate tarile europene foste socialiste s-au aflat intr-o asemenea situatie economica critica (scaderi substantiale ale productiei si rate inalte de inflatie).

In ultimul deceniu, in tarile lumii - din vest si est, ca si din nord si sud - au fost prezente toate corelatiile posibile intre aspectele cantitative ale inflatiei si cele ale dinamicii economice. In acelasi timp, sensurile oscilatiilor si dimensiunile concrete ale acestora au fost diferite de la o grupa de tari la alta, de la o tara la alta. In tarile dezvoltate economic, incepand cu 1983, putine au fost cazurile de inflatie mai mare de 4%. In schimb, in cele mai multe din tarile din America Latina, Asia, Africa si mai ales in tarile foste socialiste din Europa, s-a desfasurat o inflatie la cote alarmante si putin stapanita de guverne. Un asemenea proces inflationist a fost insotit de scaderi notabile ale productiei, de stagnari ale acesteia, rareori, de cresteri economice moderate.

Daca in anii 1960, nu existau tari in care inflatia sa depaseasca 10%, in anul 1979, in 65 de tari se inregistrau ritmuri anuale de peste 10%. In anii 1988-1989, circa 30 de tari cunosteau rate de inflatie de peste 20%, din care 8 tari se confruntau cu inflatie puternica de peste 100%.

Megainflatia denumire relativ noua, ce reflecta un fenomen inflationist foarte accentuat si greu de stapanit de catre autoritatile guvernamentale, aparut atunci cand inflatia depaseste pragul formei galopante. Cresterile de preturi se situeaza intre 100% si 500% anual. Aceasta amplitudine a inflatiei a fost caracteristica si tarii noastre, mai ales la inceputul perioadei de tranzitie (anii 1990-1993). De altfel, in anul 1993 s-a inregistrat cea mai inalta rata a inflatiei din perioada postdecembrista, circa 395 %.

In aceste noi conditii, multi analisti ai procesului se multumesc sa delimiteze inflatia necontrolata de guverne (singura periculoasa) de celelalte forme de inflatie, respectiv sa constate hiperinflatia, cu toate ca termenul ramane insuficient conturat.

Hiperinflatia incepe in luna in care cresterea preturilor depaseste 500% si se termina in luna anterioara scaderii preturilor sub aceasta limita, peste care nu trece cel putin un an.

In mod cert, hiperinflatia este o forma excesiva a inflatiei. Dimensiunea ratei care o defineste (delimiteaza) este inca discutabila. Oricum, pentru ca inflatia sa poata sta la baza deciziilor agentilor economici, aceasta trebuie pusa in relatie cu cel putin alte doua variabile: ritmul dinamicii productiei (pozitiv, negativ sau zero); rata de crestere a preturilor de consum in anul sau in anii anteriori.

O trasatura comuna a hiperinflatiilor o reprezinta cresterea colosala a cererii de bani care a decurs din nevoia guvernului de a finanta un urias deficit bugetar. Odata pornita, inflatia se alimenteaza singura intr-un mod ingrijorator. Inflatiile ridicate cauzeaza o scadere abrupta a valorii reale a colectarii taxelor. Aceasta, in schimb, creste deficitul bugetar ceea ce reclama reduceri ale cheltuielilor publice pana se atinge nivelul deficitului bugetar.

Daca guvernul este prea slab sau fragmentat, nu va fi in stare sa tina piept si deficitului bugetar initial si cresterii deficitului bugetar cauzat de slabirea colectarii taxelor.

In aceasta parte, vrem sa studiem acest proces in amanunt, prin dezvoltarea unui model de hiperinflatie, urmand clasica definitie a lui Phillip Cagan.

Hiperinflatia porneste de la o crestere majora a finantarii monetare a deficitului bugetar. Apoi, socurile interne sau externe imping guvernul intr-un mare deficit fiscal. Odata ce acest deficit creste, guvernul, de obicei, se lupta pentru a gasi noi mijloace non-monetare pentru a-l finanta, prin credite externe daca este posibil sau, daca nu este posibil, poate incerca sa imprumute de la particulari pe piata imprumuturilor (obligatiilor) sau de la banci private.

Daca deficitul se dovedeste a fi temporar atunci, intr-adevar, guvernul poate evita pornirea hiperinflatiei atata timp cat politica monetara ramane sub control.

Dupa un timp, stocul debitelor creste si creditorii devin foarte sovaitori in privinta continuarii finantarii deficitului guvernamental. Ei devin constienti de risc ( in cazul finantarii externe) sau de riscul inflational (in cazul finantarii interne).

Astfel, guvernul se intoarce la finantarea monetara cand toate celelalte surse de finantare au disparut. Daca vrea sa intarzie inceperea inflatiei cat mai mult posibil, guvernul va mentine o rata fixa de schimb chiar dupa ce banii de finantare incep.

Rezultatul este acum de scadere a resurselor de schimb externe care continua chiar dupa atacul speculativ asupra monedei, terminat printr-un regim de rata fixa de schimb.

Daca deficitul care trebuie acoperit prin mijloace monetare este suficient de mare, atunci inflatia se poate transforma in hiperinflatie.

Bazata pe evidentele din cazurile istorice, se pare ca un deficit bugetar-financiar trebuie sa fie de aproximativ 10-12% din PIB pentru a genera hiperinflatie. Chiar cu un asemenea deficit, hiperinflatia nu incepe imediat dupa schimbarea finantarii monetare.[8]